Autor 10707 vizualizări


Declinul Imperiului Otoman devenise o certitudine. Revoluția Junilor Turci, pierderea unor teritorii, războiul cu Italia (1911), războaiele balcanice (1912-1913), Primul Război Mondial (din 1915), războiul greco-turc (1919-1922) – toate au condus la transformări decisive. Turcii au reușit totuşi să se mențină ca stat, să rămână cu Strâmtorile și cu un picior pe pământ european. Aceasta, și cu abilitatea politico-diplomatică a generalului Mustafa Kemal, nume de care se leagă schimbările definitorii prin care au trecut turcii.

Succesul Conferinței de la Lausannenu mai putea fi contestat. Mustafa Kemal trebuia să purceadă la partea a doua a planului său, infinit mai greu de realizat decât episodul Lausanne, și anume transferarea poporului turc din Evul Mediu și crearea unui Stat modern. Cu alte cuvinte, trebuia proclamată Republica. Jocul politic intern a fost foarte interesant – şi a avut următoarea desfăşurare:Rauf Bey, șeful Cabinetului turc, și-a dat demisia cu scopul de a deveni un lider al opoziției. Pretextul demisiei a fost o neînțelegere între acesta și negociatorul de la Lausanne. 

Sugestiv este dialogul dintre șeful guvernului și președintele Adunării Naționale – la prezentarea demisiei, Rauf Bey l-a încurajat pe Mustafa Kemal:„Demisionând din președinția Cabinetului, vă rog stăruitor să consolidați și să întăriți cea mai înaltă funcție în Stat”. Răspunsul lui M. Kemal a fost prompt:„Vă dau cuvântul meu că voi face ceea ce spuneți” (1). Rauf Bey credea că Mustafa Kemal dorea să-și aroge funcția de Calif, în schimb adversarul său se gândea la cum să proclame Republica și cum să obțină funcția de Președinte al Statului. 

Zăpăceală teribilă, provocată de Mustafa Kemal

În locul lui Rauf Bey, Mustafa Kemal l-a numit pe Fethi Bey – însă cum adversarii săi obținuseră locuri în Parlament, ei au căutat să-și asigure influența la Cameră și în guvern. Prin această mo¬da¬litate, Rauf Bey, absent, a fost ales vicepreședinte al Adunării Naționale împotriva voinței lui Mustafa Kemal. În aceeaşi direcţie, Ministerul de Interne a fost încredințat tot unei persoane din opoziție. Conform legii în vigoare la acea dată, pentru a-i restrânge puterile președintelui Adunării Naționale, mi¬niș¬trii erau aleși direct de către Adunarea Națională.

Abilitatea generalului Kemal a fost din nou hotărâtoare. Acesta l-a îndemnat pe Fethi Bey să se retragă cu tot Cabinetul în vederea unei modi¬fi¬cări a legii pentru numirea miniștrilor, motivând că numirea arbitrară de către Adunarea Națională primejduia unitatea guvernului și îi paraliza acțiunea. În acest sens, i-a convins pe miniștri să demisioneze, iar aceștia, la rândul lor, au promis că vor refuza o nouă realegere din partea Adunării Naționale. 

Califul Abdul Medjid șži fiica sa,  prințesa Durru Shehvar

Califul Abdul Medjid șži fiica sa, prințesa Durru Shehvar

După demisie, Adunarea Na¬țională trebuia să aleagă un nou cabinet însă, așa cum calculase generalul, aceasta nu a fost în stare să formeze un nou guvern:s-a lovit de refuzul celor din ca¬bi¬netul anterior, printre care se aflau și cele mai de seamă personalități din Ankara. Cum o a doua echipă la fel de bună nu exista, prin oamenii săi, Mustafa Kemal a avut grijă să sporească zăpăceala din cadrul Adunării Naționale. Momentul nu era ales întâmplător deoarece adversarii săi cei mai importanți nu se aflau în Ankara. Majoritatea bănuiau intențiile liderului, însă nu se așteptau ca acestea să se întâmple prea curând.

„Mâine proclamăm Republica”

În stilul propriu, Mustafa Kemal și-a invitat prietenii cei mai apropiați la Çankaya (sediul președinției) la masă. Printre invitați erau Ismet Pașa, Fethi Bey, Kiasim Pașa (viitor președinte al Marii Adunării Naționale), Kemalledin Sami Pașa (viitor ambasador la Berlin) și alți câțiva deputați. Mesajul a fost scurt:„Mâine proclamăm Republica” (2). Apoi s-a trecut la efectuarea unui plan. După ce fiecare și-a primit rolul, Mustafa Kemal împreună cu Ismet Pasa au rămas să discute proiectul de lege necesar.

Dimineața de 29 octombrie 1923 a început cu o ședință a Partidului Popular în lipsa lui Mustafa Kemal. Fethi Bey, al doilea șef al partidului, a propus o nouă listă minis¬te¬rială alcătuită în așa fel încât să fie respinsă. Conform celor stabilite cu o seară înainte, discuția a continuat intenționat într-o anumită direcție și s-a lansat ideea că numai Șeful ar putea să înlăture dificultățile. 

Kemalledin Sami Pașa a propus ca Mustafa Kemal, ca președinte al partidului, să fie însărcinat pentru a rezolva criza. Așteptând la Çankaya chemarea liderilor partidului, acesta și-a făcut intrarea în scenă. Odată ce a apărut, a cerut o oră de răgaz pentru a reflecta în privința noului cabinet. 

În jurul orei două, acesta a declarat scurt:„Răul de care suferim stă în sistem. V-ați convins desigur cu toții că nu se poate forma un cabinet dacă toată lumea poate să participe la alegere. Prin urmare, sistemul trebuie modificat” (3). În continuarea celor declarate a scos proiectul de lege elaborat în ajun, i-a dat citire și l-a supus la vot. Dintr-o criză provocată de el acum se prezenta cu o modificare fundamentală a Constituției:forma Statului este Republica, în fruntea ei se afla Președintele Statului, ales de Adunarea Națională pe timp de patru ani (realegerea e admisibilă). Președintele Republicii alege prim-ministrul, care își alege cabinetul, iar acesta trebuie validat de Adunarea Națională. 

Mustafa Kemal Atatürk (dreapta) împreună cu colaboratorii apropiați,  în 1919

Mustafa Kemal Atatürk (dreapta) împreună cu colaboratorii apropiați, în 1919

101 de bubuituri de tun anunţă Republica

Stratagema surprinderii reușise. După câteva discuții pe marginea acestora, pentru a păstra aparența unor dezbateri libere, proiectul a fost adoptat de partid. După încheierea ședinței de partid s-a deschis aceea a Adunării Naționale. În jurul orei 18:00, legea a fost trimisă în mod re¬gle¬mentar unei comisii pentru deliberare. Această comisie a adăugat o singură frază:„Religia statului turc este Islamul”, așa cum era stipulat și în Constituția din 1876. Fraza a fost ștearsă din Constituție în 1928. 

Revenind la ziua de 29 octombrie 1923, proiectul Constituției a fost supus Adunării în ședință plenară. S-a citit de trei ori, iar la 20:30 legea a fost votată, urmată, un sfert de oră mai târziu, de alegerea în funcția de Președinte al Statului a lui Mustafa Kemal. Rezultatul a fost anunțat imediat telegrafic în toată țara, iar la miezul nopții 101 de bubuituri de tun au vestit pretutindeni introducerea Republicii ca formă de guvernare (4).

Şi Califul?

Transformarea statului în Republică, condus de un Președinte, a adus în discuție și noțiunea Califatului. Pentru turcul simplu, Califul rămânea Șeful real al Statului, mai ales că cel care deținea funcția de Calif era moștenitorul legal al tronului. Aten¬ția președintelui era firesc îndreptată către această chestiune, deoarece un post isto¬ric plin de însemnătate reprezenta o primejdie constantă pentru un stat democratic. Pe de altă parte, Califul rămânea suprema speranță pentru cei care nu erau de acord cu Republica și cu autoritatea crescândă a lui Mustafa Kemal. 

Principalii adversari ai lui Mustafa Kemal – Rauf Bey, Adnan Bey, Refet Pașa, Kiasim Karabekir, Fuad Pașa – au susținut fățiș Constantinopolul în lupta supremă cu Ankara. De altfel, s-au şi grăbit să-l viziteze pe Calif și să-l informeze de devotamentul lor. Presa din Constantinopol i-a susținut și a început să demareze o campanie împotriva Republicii. Apelul lui Aga Khan (şeful spiritual al indienilor musulmani), citat de presa din Constantinopol, către Ismet Pașa, devenit președintele Consiliului de miniștri, explica necesitatea păstrării Califatului. 

Proteste de amploare împotriva puciului militar din noaptea de 15 spre 16 iulie 2016

Proteste de amploare împotriva puciului militar din noaptea de 15 spre 16 iulie 2016

Situația era oarecum în dezechilibru dacă îi analizam pe cei doi conducători de grupuri. Mustafa Kemal era interesat direct în destabilizarea și desființarea a tot ceea ce ținea de monarhie, Sultanat și Califat, în timp ce Abdul Medjid, Califul, un prinț simpatic, cu o cultură deosebită, manierat, cu înclinații pentru pictură, era mai mult interesat de cărți și de artă decât de putere si domnie. Mai mult, ultimul Sultan, Vahideddin,  îi fusese ostil din cauza admirației pentru rebelii din Ankara (5). Din această cauză, Mustafa Kemal își vedea limitate posibilitățile în ceea ce îl privește;nu i se putea reproșa că ar fi întreprins ceva contra Republicii. 

Musulmanii se simţeau datori să-l ocrotească pe Calif

În fapt, prințul Calif a fost o victimă a situației sale, a incompatibilității dintre titlu și funcția sa și noua orânduire a statului. Generalul și-a dat seama că era imperios necesar să întreprindă ceva pentru înlăturarea Califului deoarece curentul monarhisto-religios tindea să devină unul amenințător. Acest curent era explicabil prin faptul că prințul Calif și funcția deținută aveau un caracter supranațional. Conform teologiei islamice, „mantia Profetului nu are voie să o poarte decât acela care poate să apere poporul Profetului în toate părțile lumii” (6). 

Evident, în această perioadă, Califul nu se găsea în posibilitatea de a-i ocroti pe toți musulmanii, însă musulmanii din întreaga lume se simțeau datori de a-și ocroti Califul. Această situație se afla însă în contradicție cu aspirațiile Turciei noi, care se de¬clara acum Stat național și care, în acele momente, renunțase la toate teritoriile cu po¬pulație neturcă și nu mai avea pretenția de a fi considerată puterea conducătoare a Islamului. În acest sens, Mustafa Kemal afirma:„Poporul Turciei noi nu mai are niciun motiv sa se gândească la altceva decât la existența și la prosperitatea ei. Ea nu mai are nimic de oferit celorlalți” (7).

Secularizare în doi timpi şi trei mişcări

În aparenţă, desființarea Califatului a fost mo¬ti¬vată prin lipsa de fonduri. Scrisoarea Califului către guvern, în care cerea un spor al fon¬durilor și condamna totodată ignorarea cu care îl trata Cabinetul, i-a oferit un prilej lui Mustafa Kemal de a-i transmite un mesaj edificator:„Strălucirea vene¬ra¬bilă pe care străvechiul Califat o mai avea în ochii credincioșilor îl lasă cu totul rece. Ce¬re¬rea ca guvernul și organele oficiale să întrețină legături cu Califatul constituie o încălcare flagrantă a independenței Republicii. Funcția de Calif nu are niciun rost și nicio rațiune de a fi atât din punct de vedere material, cât și politic. Obligații pe care i le impun funcția nu există. Pentru întreținerea Califului trebuie să ajungă o sub¬ven¬ție mai mică decât cea a Președintelui Republicii. Fast și pompă, deplasate. Apa¬ra¬tul administrativ trebuie revizuit. Faptul că are «prim șambelani» și «prim secre¬tari» întreține în închipuirea Califului iluzia puterii” (8).

În stilul propriu, Mustafa Kemal, după răspunsul dat Califului în ianuarie 1924, a așteptat ca vacanța Adunării Naționale să se termine. În discursul său de deschidere a Parlamentului, a acuzat în termeni foarte duri reprezentanții clerului. Mai mult,  

s-a folosit de ocazie pentru a proceda la o secularizare radicală a Statului și la completa sa despărțire de Biserică. Practic, în câteva zile s-a înfăptuit ceea ce în Europa durase sute de ani. Legile elaborate de Mustafa Kemal au fost discutate la 2 martie în cadrul partidului, iar la 3 martie supuse Adunării Naționale și adoptate în cadrul unei ședințe maraton la 6:30 dimineața, după dezbateri care au ținut mai mult de o noapte. Esența legii era:„Califatul se desființează. Tuturor membrilor masculini si feminini ai Casei Imperiale (inclusiv Califul) le este interzisa pentru totdeauna șederea in Turcia. Ei trebuie să părăsească teritoriul Republicii în termen de zece zile. Toate funcțiile publice ale clerului se desființează, averea Bisericii se confiscă de Stat. Toate școlile conduse până acum de preoți, trec sub administrația ministerului instrucțiunii publice” (9). Cei afectați de lege s-au conformat și au părăsit țara. La 4 martie 1924, Abdul Mejid a părăsit Constantinopolul. În câteva zile, cu Orient Express-ul, în jur de treizeci de prinți se îndreptau către Europa pentru a întări rândurile împăraților și regilor care trăiau în exil.

Desfiinţarea Califatului, ultima redută

În Europa, înlăturarea Califatului a făcut mai multă senzație decât în teritoriile musulmane. Au existat proteste la adresa naționaliștilor, mai ales din partea in¬die¬nilor care îi susținuseră pe turci în lupta lor pentru independență. Cei nemulțumiți au încercat să întemeieze un nou Califat în Hedjas sau în Egipt, însă încercările lor nu s-au concretizat. Unitatea islamului se destrămase din timpul Primului Război Mon¬dial, când musulmanii au luptat unii contra altora alături de creștini. Previziunile cum că desfiinţarea Califatului şi despărţirea de Islam vor fi ca o sinucidere pentru Turcia nu s-au adeverit. 

După izgonirea Califului s-a încercat din partea Adunării Naţionale dar şi de grupuri din ţări islamice a-l determina pe Mustafa Kemal să-şi asume titlul de Calif. Având în vedere situaţia, generalului nu i-ar fi fost greu să accepte titlul de Calif şi apoi să se proclame Sultan. Însă în această situaţie ar fi greu de presupus ce ar fi urmat. Exemplul lui Napoleon care s-a autoproclamat Împărat probabil nu i-a fost străin generalului. Celor care-l vroiau Calif le-a declarat:„Ştiţi că titlul de Calif înseamnă Şef al Statului. Cum aş putea să accept propunerile unor popoare peste care domnesc regi şi împăraţi? Ordinele Califului trebuie executate de toţi şi trebuie să se supună interdicțiilor lui. Sunt oare acei care doresc să mă fac Calif în stare să-mi execute ordinele? Şi atunci nu ar fi ridicol să mă împodobesc cu un rol iluzoriu care nu are niciun rost?” (10) 

Desfiinţarea Califatului, greu de înţeles pentru musulmanul acelei epoci, a fost ultima etapă care trebuia efectuată în drumul spre consolidare al noii Republici.

Ceea ce au reuşit Mustafa Kemal şi cei din anturajul său rămâne un fapt unic în istorie. Trecerea de la Imperiu la Republică, schimbarea formei de guvernământ, schimbarea treptată a mentalităţii turcului de rând, constituirea instituțiilor după model occidental, toate acestea rămân în istorie drept trecerea cea mai rapidă de la Ev Mediu la cel contemporan. Intrat sub controlul Marilor Puteri, Imperiul Otoman nu mai putea face faţă. Treptat, influenţa acestuia se stingea, statele arabe reușind sa iasă de sub conducerea de la Constantinopol. După bătălia de la Çanakkale (Gallipoli), turcii îşi găsiseră liderul care a reuşit să-i scoată din impas.

NOTE

1. D.v. Mikusch, Gazi Mustafa Kemal 1880-1938, Editura Scrisul Românesc, Craiova, p. 294.

2. Ibidem, p. 296.

3. Ibidem, p. 297.

4. Idem.

5. Mustafa Budak, I. dunya savasi sonrasi yeni ulusrarsasi duzen kurma surecinde Osmanli Devletinin tavri:Paris baris konferansinda sunulan 23 haziran 1919 tarihli muhtira, Yayin Evi Bilim ve Sanat Vakfi, Istanbul 1999, p. 121.

6. Ibidem, p. 124.

7. Idem.

8. D.v. Mikusch, op.cit., pp. 299-300.

9. Idem.

10. Ibidem, pp. 301-302.