Cursa înarmării în timpul Marii Crize Economice: Portavioanele

Autor 4624 vizualizări


Anul 1929 a adus temuta criză economică a sistemului capitalist și care n-a fost eliminată decât prin al Doilea Război Mondial. Masele de șomeri disperați au început să fie atrase de propaganda fără limite a grupărilor extremiste ce promiteau locuri de muncă pentru tot poporul și regimurile dictatoriale au început să se răspândească pe harta lumii. Chiar dacă populația suferea de mari lipsuri într-o vreme în care cică era supraproducție, guvernele promiteau o redresare a situației prin oferirea de funcții bine plătite, ceea ce ar fi însemnat o creștere a cantității de mărfuri de pe piață. 

Era un fel de cerc vicios din care s-a ieșit foarte simplu cam în toate statele planetei. Guvernele au investit fonduri enorme nu în producția de bunuri de larg consum, ci în cea de armament pentru un nou conflict. Totul era prezentat ca o grijă a autorităților pentru apărarea țării împotriva unui agresor potențial.


Datele publicate demonstrează că măsurile luate nu vizau dotarea cu tehnică defensivă, chiar dacă se mai lucra și pe la fortificații precum Linia Maginot și Linia Stalin, ci se trecea la realizarea de arme ofensive, folosind motoare puternice și mult combustibil lichid, petrolul fiind sufletul războiului. SUA a fost lovită de recesiune, dar în 1934 au fost puse în șantier două portavioane din clasa Yorktown (foto sus), USS Enterprise fiind spaima Japoniei în conflictul din Pacific.

Germania și Italia nici nu visau la asemenea aerodromuri plutitoare ce luau la bord 90 de avioane de calitate. Numai imperiul nipon încerca să țină piept prin nave precum Soryu și Hiryu. Au urmat mai puternicele Shokaku și Zuikaku (foto jos), capabile să ia la bord câte 84 de aparate de zbor. Marea Britanie dispunea de portavioane, dar pierdea cursa calității în domeniul războiului aeronaval.

Un astfel de vapor este extrem de costisitor și implică formarea unor echipaje cu înaltă calificare, adică nu merge cu mobilizarea în masă. În plus, fiind unități rapide, aveau nevoie de protecție prin perdele de distrugătoare și crucișătoare grele. Navele rămase din precedenta conflagrație sau finisate în primul deceniu interbelic nu mai făceau față cerințelor din cauza unor caracteristici fizice dezolante pentru strategi. Viteza lăsa de dorit și nici autonomia nu mai era interesantă pentru un conflict la mari distanțe de bazele proprii. Dimensiunile și structura de rezistență erau modeste și nu mai permiteau înfruntarea valurilor oceanice la viteze mari.


Flotele au cerut și au primit tehnică nouă, cu performanțe uluitoare față de ceea ce exista înainte de 1929. Astfel, distrugătoarele americane au primit tunuri de calibrul 127 mm ce puteau să execute un intens tir antiaerian și naval. Puterea de foc era devastatoare în raport cu piesele de artilerie de 105 mm. Armele și proiectilele erau de tip nou și de calitate. N-au fost uitate nici submarinele cu rază lungă de acțiune, cele care puteau să execute cercetarea bazelor inamice și să execute atacuri prin surprindere asupra vaselor de suprafață. Chiar dacă erau proiectate cu sisteme speciale, loviturile cu torpilele noi reprezentau un pericol mortal pentru orice portavion sau cuirasat.

O navă de tip distrugător putea să devină istorie după încasarea unei singure torpile ce dispunea de peste 200 kg de explozibil în conul de luptă. Chiar și substanțele folosite pentru volatilizarea pereților din oțel au fost schimbate în sensul creșterii puterii de nimicire, trotilul cel de încredere prin stabilitate fiind înlocuit cu Torpex.


Șantierele navale gemeau de comenzi de vapoare scumpe și cică era o devastatoare criză economică. Producția de muniție a crescut exponențial și a început să înghită cele mai bune materii prime smulse cu greu din adâncurile Terrei.

A fost doar o înarmare fantastică a marilor puteri și procesul doar a fost dat pe față după 1 septembrie 1939. Aici au fost îngropați banii ce poate ar fi trebuit să fie investiți în școli, spitale, spații de locuit sau în bunuri de larg consum. Oare câte state aveau rețele electrice spre toate așezările principale? Se făcea electrificare, dar energia mergea spre capacitățile de producție moderne ce livrau unelte ale morții.

Războiul a fost pregătit și dorit de cei de la conducerea marilor puteri și chiar amploarea mondială a fost intuită încă din anii recesiunii economice. A fost o crimă cu premeditare a tuturor elitelor politice și economice, fie că erau democratice, fie că erau dictatoriale sau totalitare. Istoria secolului al XX-lea trebuie rescrisă din temelii.

""