Autor 3588 vizualizări


Rădăcinile războiului din Vietnam trebuie căutate în cadrul crizei indochineze (având ca motivație lupta de eliberare de sub ocupația franceză), izbucnită la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și care s-a sfârșit, teoretic, odată cu semnarea acordurilor de la Geneva, în 1954. Spunem teoretic, pentru că practic, conflictul va continua, de această dată între Vietnamul de Nord - comunist și Vietnamul de Sud - susținut de americani, pentru încă douăzeci de ani.

Având în vedere amploarea conflictului și pierderile umane și materiale provocate, nu este de mirare că acest teribil război a stârnit reacțiile opiniei publice internaționale.

China susține continuarea războiului 

Lumea comunistă s-a situat de partea nord – vietnamezilor, dar și aici au existat divergențe de opinie. În timp ce URSS- ul a făcut presiuni pentru soluționarea cât mai grabnică a conflictului, îndemnând Vietnamul de Nord să negocieze pacea, China, mult mai inflexibilă (cel puțin până la venirea lui Nixon la putere, acesta ajungând la concluzia că încetarea războiului din Vietnam va fi un factor important pentru îmbunătățirea relațiilor cu chinezii) susținea continuarea războiului, fără capitulare sau compromisuri.

Ho și Min a încercat să profite atât de China, cât și de Uniunea Sovietică (China i-a permis amplasarea de baze militare și trecerea convoaielor de ajutoare pe teritoriul ei, în timp ce URSS-ul i-a oferit suportul material, militar și logistic). Diferențe existau și la nivel militar, China încurajând războiul de gherilă, în timp ce sovieticii susțineau războiul convențional.

De Gaulle avertizează americanii că nu sunt singuri pe pământ 

Statele occidentale au avut păreri împărțite în a-i susține sau nu pe americani. Cei mai vehemenți contestatari ai politicii americane au fost francezii, care prin vocea președintelui De Gaulle și-au făcut cunoscută poziția de fiecare dată când au avut ocazia. Președintele francez nu se sfia să le atragă atenția americanilor “că nu sunt singuri pe pământ ca să poată face orice vor”.

Politicieni de marcă precum Maurice Schumann sau Pierre Mendes France afirmau încă din 1965 că “în interesul chiar al Statelor Unite, noi credem că neutralitatea garantată a Vietnamului este singura soluție practică și rezonabilă a soluționării conflictului”. De altfel, Franța nu era pentru prima dată când se afla în contradicție cu Statele Unite (episodul NATO este cât se poate de elocvent). Această politică a fost continuată și de succesorul lui De Gaulle, Georges Pompidou, care în 1971, declara că „nu poate exista în Sud-estul Asiei o soluție militară, ci doar una politică”.

Marea Britanie este de partea SUA 

Marea Britanie a susținut politica americană, dar spre sfârșitul conflictului au început să pună la îndoială poziția SUA, poate și datorită deselor manifestații anti războinice care aveau loc pe teritoriul britanic. Laburiștii conduși de Harold Wilson, care erau anti-războinici convinși pe vremea când se aflau în opoziție, și-au schimbat radical convingerile în momentul în care au ajuns la putere, devenind susținători fideli ai americanilor (trebuie ținut cont de “relația specială” dintre Marea Britanie și Statele Unite). Wilson declara în timpul vizitei pe care a făcut-o la Moscova că Marea Britanie îi va sprijini pe americani “chiar dacă trebuie să plătească pentru aceasta cu prețul relațiilor sale cu alte state”.

Ziariștii britanicii afirmau că această poziție a cabinetului afectează șansele Angliei de integrare europeană. Pentru a scoate în evidență diferența de abordare a problemei de către englezi și francezi, redăm o discuție imaginară între De Gaulle și Wilson, apărută în The Observer, în aprilie 1965. Wilson:

“Dimineața mă trezesc obosit”.

De Gaulle:

“Hmm...asta-i din cauza abuzului de convorbiri telefonice cu Washington-ul până noaptea târziu. Ai nevoie de o politică independentă în problema Vietnamului”.

Apropiată de poziția britanică a fost și cea a Germaniei Federale. Restul statelor democratice, (Suedia, Italia, Norvegia, Danemarca, Japonia etc.), au cerut cu insistență reglementarea pe cale pașnică a conflictului din Vietnam.

La 93 de ani, Russell, un protestatar înverșunat 

Opinia publică a jucat un rol important în soluționarea războiului. În Europa, Asia, America, s-au desfășurat ample manifestații de protest. Au fost create o serie de organizații care militau pentru încheierea războiului (ex: Conferința Internațională de Solidaritate cu Lupta Poporului Vietnamez, Comitetele naționale de sprijinire a luptei poporului O vietnamez – un astfel de comitet a funcționat și în România). Mari oameni de cultură au luat atitudine împotriva acestui conflict - Pablo Picasso, Jean Paul Sartre, Archibald MacLeish, Vanessa Redgrave, Marcello Mastroiani, Federico Fellini, Bertrand Russell, etc.

Ultimul, reprezintă poate cazul cel mai elocvent de protestatar antirăzboinic, în condițiile în care, la o vârstă respectabilă (în 1965 avea 93 de ani), participa activ la toate demonstrațiile de pace și a pus bazele unui comitet, “Tribunalul Russell”, în cadrul căruia se discutau aspecte referitoare la situația din Vietnam.

În Statele Unite, protestele au îmbrăcat forme diverse. Refuzul de a se înrola, arderea ordinelor de recrutare, marourile și demonstrațiile anti războinice s-au numărat printre acestea. Spre exemplu, în primăvara anului 1967, 500.000 de protestatari au mărșăluit în New York, scandând, “Hei, Hei, L.B.J (Lyndon B. Johnson, președintele S.U.A - n.n.), câți copii să omori mai vrei!”.


Lumea artistică americană a luat și ea atitudine împotriva continuării războiului, celebru fiind cazul actriței Jane Fonda (foto sus), care din cauza vehemenței cu care protesta a fost supranumită “Hanoi Jane”. După bombardamentele din Cambodgia s-a declanșat un val de proteste fără precedent în mai 1970. La Kent State University, Garda Națională din Ohio a fost chemată să înăbușe revolta și în urma intervenției au fost uciși 4 demonstranți. Nu este de mirare că reacția predominantă față de sfârâitul războiului a fost o nevoie imperioasă de a da Vietnamul uitării.