Autor 17448 vizualizări


Una dintre tehnicile de manipulare a germanilor de către Partidul Muncitoresc Național-Socialist German, ajuns la guvernare în urma alegerilor democratice şi a crizei economice şi politice în care se zbătea ţara, a fost lansarea unor produse de larg consum, accesibile tuturor cetăţenilor. Astfel au apărut pe piaţă receptoare radio, televizoare, frigidere şi automobile concepute şi vândute către populaţie drept „pomeni post-electorale”, sub masca grijii partidului faţă de cetăţeni. Pentru poporul german interbelic, progresul tehnologic venea la pachet cu lanţurile îndoctrinării politice şi economice.

Eforturile naziştilor de a crea propria versiune a „societăţii de consum”, prin apariţia produselor „poporului” (Volks), nu au fost un deziderat uşor de atins pentru Ministerul Propagandei, autoizolarea economică şi înarmarea constantă practicată de stat diminuând mult apetitul pentru consum al populaţiei.

Guvernul nazist folosea produsele „poporului” pe de o parte pentru a-i câştiga de partea lui pe cetăţeni, pe de altă parte, exista necesitatea de subvenţionare a accesului popular la un nivel de trai cât mai ridicat. O parte dintre industriaşii vremii au acceptat să fie cooptaţi în aceste proiecte politico-sociale mamut doar din raţiuni economice: statul devenise cel mai mare jucător pe piaţa producţiei de bunuri de larg consum şi era mai profitabil să fii colaboratorul statului decât să-i faci concurenţă. Societatea de consum gândită de nazişti nu se baza pe creşterea veniturilor cetăţenilor (care şi-ar fi permis astfel produse de calitate la preţuri corecte), ci pe promovarea eficienţei extreme şi scăderea masivă a costurilor de producţie, împreună cu producerea unui număr mare de unităţi economice ce urmau să fie vândute la cel mai scăzut preţ de pe piaţă. Deşi cu şanse de reuşită în teorie, strategia guvernului nazist a fost în realitate un eşec, întreţinerea produselor cumpărate ieftin de către populaţie dovedindu-se foarte costisitoare.

„Receptorul/recipientul poporului”, Volksempfänger, era unul dintre multele produse „ale poporului” subvenționate de Al Treilea Reich, comercializate pe piaţă alături de popularele Volkskühlschrank, frigiderul poporului, și Volkswagen, mașina poporului, un proiect „năşit” chiar de Adolf Hitler şi de industriaşul Ferdinand Porsche.

În 1933, doar 25% dintre gospodăriile germane deţineau un aparat de radio, însă până la sfârşitul anului 1941 acest procent avea să ajungă până la 75%. Vânzarea aparatelor de radio „de marcă” (mai performante, cu un design plăcut şi mai scumpe) a fost subminată de apariţia „radioului lui Goebbels”, care era comercializat la o fracţie din preţul cerut de concurenţă şi era disponibil în magazinele din toate colţurile ţării.

Cutia neagră cu vulturul nazist

Gama de radiouri Volksempfänger, concepută de inginerul electronist Otto Griessing, cu o formă inspirată din curentul Art Deco şi realizată de designerul industrial Walter Maria Kersting, a fost lansată la al zecelea Salon Internaţional al Radioului de la Berlin, în 18 august 1933. Propaganda nazistă, prin vocea ministrului Goebbels, spunea în cadrul prezentării oficiale: „Vrem un radio care ajunge la oameni, care lucrează pentru popor, un radio care să reprezinte legătura dintre guvern şi naţiune, un radio care să arate întregii lumi caracterul nostru, viaţa şi munca noastră”.

Modelul VE301 a fost primul „radio al poporului”, iar indicativul avea o însemnătate ceremonioasă: Volks-Empfänger 30 ianuarie 1933, ziua în care Hitler a devenit cancelar al Germaniei. Avea un design minimalist şi practic. O cutie din bachelită neagră (un plastic dur, rezistent la temperaturi ridicate, care înlocuia lemnul masiv din care erau produse cutiile aparatelor mai scumpe), o placă de bază cu trei lămpi incandescente, un difuzor, trei potenţiometre şi o scală de frecvenţe. Fiecare exemplar avea o serie ştanţată şi purta pe spate emblema unuia dintre cei 28 de producători forţaţi să îl producă (Philips, Siemens, Bruckner & Stark, Kapsch, Telefunken, Neufeldt sau Kuhnke). În faţă avea un logo cu vulturul nazist, cu svastica în gheare. Primele modele ale radioului nazist nu aveau inscripţionate frecvenţele pe scală, ci doar numele oraşelor de unde emiteau posturile recepţionate. [...]

Maşinărie de propagandă

Sloganul guvernului nu era deloc subtil: „Transmisiuni în fiecare casă”. Goebbels nu a ascuns niciodată faptul că Volksempfänger e o mașinărie de propagandă, dar pentru că putea fi achiziţionat de oricine (era ieftin şi disponibil în magazine) și putea reda muzică (împreună cu discursurile lui Hitler), cei mai mulţi germani erau dispuşi să facă acest compromis (radioul fusese comercializat în 12,5 milioane de unităţi doar până în 1939, înaintea începerii celui de-al Doilea Război Mondial).

Societatea Germană de Radiodifuziune a fost naţionalizată de către guvernul nazist începând cu 1933 şi a fost folosită extensiv de către Ministerul Educaţiei şi Propagandei sub conducerea lui Goebbels. Toate programele care erau transmise către populaţie trebuiau să fie supravegheate de un reprezentant al Ministerului de Interne. Jurnaliştii care pregăteau emisiunile radio aveau să fie aleşi pe sprânceană, să fie „nişte ciocane, nu nişte nicovale”, unelte importante în mâinile celor care deţineau controlul undelor radio. Posturile de radio locale au devenit, în decursul unui singur an, filiale dependente exclusiv de politica editorială decisă în interiorul Haus des Rundfunks (Casa Radiodifuziunii, din Berlin), o clădire impozantă, construită după schiţele arhitectului Hans Poelzig, primul centru autonom de transmisiuni din lume care includea şi o mare sală de concerte.

Marşuri militare, glume, Beethoven, Wagner

Şi pentru ca mesajul să ajungă la populaţie cât mai bine şi să fie recepţionat cât mai uşor, Goebbels alegea şi muzica ce urma să fie transmisă pe calea undelor: marşuri militare, operă, concerte de Beethoven, melodii populare cu subtext pozitiv, glume, care să le menţină ridicat moralul cetăţenilor, chiar în mijlocul războiului. Începând cu 1935, locul muzicii compozitorilor evrei Mendelssohn şi Mahler fusese luat de partiturile lui Wagner, fiind interzis tuturor staţiilor radio din ţară să transmită muzică jazz („degradanta muzică a negrilor”).

Au fost produse şi radiouri puternice care erau prezente în fabrici şi în alte medii de producţie, au fost instalate reţele de difuzoare publice pe străzi şi în parcuri, în cafenele şi magazine, nimeni, nicăieri, nu trebuia să scape de mesajele transmise de guvern şi de discursurile Führerului. Ideologia conducătorilor era răspândită nu doar în mediul privat, ci şi în spaţiul public; trebuia să convingă nu doar raţional, ci şi emoţional. Goebbels credea că propaganda este cu atât mai eficientă, cu cât e mai subtilă, mai prezentă.

FOTO: GETTY IMAGES

Acesta este un fragment din articolul „Radioul poporului, Volksempfänger, mașinăria de cucerit mințile germanilor în timpul celui de-al Treilea Reich”, apărut în numărul 233 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 iunie - 14 iulie 2021, și în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum