Autor 4777 vizualizări


Faptul că Istoria e bolnavă s-ar desprinde categoric – după cum a observat, mai în glumă sau mai în serios, unul dintre foștii mei doctoranzi – din realitatea imediată, constând din... acordarea titlului științific de doctor în istorie (?!).

Acestei butade să-i adăugăm însă și altele, nu mai puțin extrem de răspândite, confirmate până la minuție de scurgerea timpului, și anume că Istoria se repetă ori că Lecțiile Istoriei sunt de regulă ignorate de marii ei „actori”, care ne oferă un bun pretext de-a conclude că – nu-i așa? – în –n cazuri ale desfășurărilor sociale de oricând și de oriunde asistăm (dacă nu cumva chiar suntem nemijlocit implicați) la situații în care metehnele înseși ale trecutului aievea ar fi preluate cu predilecție și s-ar multiplica la niveluri și sub forme, de fiece dată, „superioare”, lucruri posibile câtă vreme erorile anterioare nu-s monitorizate iar revenirea lor se impune adesea cu putere de lege!

Criza și Școala...

Din prima clipă a actualei crize economice mondiale, lumea a făcut analogii cu precedentele. Și, înainte de toate, cu aceea – cea „mai mare” (sic!) dintre toate – cea din 1929-1933, dar care, pe alocuri, se finalizase deja prin 1931- 1932, deși pe la noi – abia în 1936- 1937. Esențial este că întrebările persistă: Și, tot la fel, (ca și atunci) cele dintâi instituții ce vor avea de suferit vor fi tot Școala, Cultura, Știința, Mass-media, pe când altele – precum Armata, Ambasadele, Serviciile Secrete, mai ales acestea din urmă –, devenite indispensabile statului modern, se vor consolida și chiar prospera?

E și natural să fie așa, căci, în atare împrejurări, oricare lider politic – fie el profesor universitar, inginer sau marinar – va fi tentat să stabilească o ierarhie, în care, cu obligativitate, Școala și Știința, de pildă, sunt scoase din Templu, ele sucombând la cea dintâi comparație cu suratele nominalizate. În condițiile precizate, prin forța lucrurilor, comparativismul a fost promovat și predomină studiile istorice. Astfel că interesul pentru situația Școlii în cursul „celeilalte crize”, de la 1929-1933, vine de la sine.

Prin 1964-1965, tânăr și ambițios cercetător, am investigat, potrivit obligațiilor ce-mi incumbau în cadrul planului științific academic, problemele școlii românești din 1929- 1933. În baza unor cercetări în biblioteci și arhive, am întocmit și valorificat mai multe contribuții, dintre care rețin – pentru cazul de față – studiul publicat (în colaborare) în paginile prestigiosului „Anuar al Institutului de Istorie și Arheologie «A. D. Xenopol»” din Iași sub titlul: Unele aspecte privind situația învățământului primar din Moldova în anii crizei economice din 1929-1933 (t. II/1965, p. 39-62). Se impune precizarea că, oferind „Historiei” rândurile de mai jos, nu am efectuat cercetări suplimentare, ci revin asupra câtorva aspecte ale problematicii abordate cu un singur gând, și anume: ceea ce a fost nu se mai poate întoarce!

Criza din 1929 -1933 și învățământul românesc

Mai întâi, de remarcat că studiul debuta cu aceste rânduri care – orice s-ar afirma astăzi – nu erau impuse de propaganda PCR, ci decurgeau din starea reală: „În România, criza economică din anii 1929-1933 a avut, printre altele, grave consecințe și asupra sistemului de învățământ în genere. Acest lucru s-a manifestat prin închiderea unui mare număr de școli de toate gradele, șomajul cadrelor didactice, scăderea nivelului învățământului, părăginirea a mii de școli, creșterea analfabetismului etc.

De pe urma crizei, cel mai mult a avut de suferit însă școala primară ... Școala primară constituia cea mai răspândită formă de învățământ de la noi, atât în ceea ce privește numărul populației cuprinse în procesul de învățământ și al școlilor existente, cât și pe acela al cadrelor didactice specializate pentru cursurile primare. Pe deasupra, așa cum s-a observat, școala primară reprezenta pe atunci nu numai prima treaptă a învățământului, dar și «singura școală națională», întrucât 75% din populația instruită rămânea cu această școală”.

Problema studiată fusese tratată de numeroși și cunoscuți autori, inclusiv, în rândul dintâi, dr. C. Angelescu (foto), autorul faimoasei legi liberale din 25 iulie 1924 privind obligativitatea și gratuitatea învățământului pentru întreaga populație cuprinsă între 7 și 16 ani; cercetările noastre au presupus, cu prioritate, studiul materialelor inedite din depozitul Arhivelor Statului din Iași, fondul Inspectoratul Școlar ce aduna pentru anii 1929-1933 documentele fostului Serviciu al Instrucțiunii din cadrul Directoratului Ministerial VI (Moldova) al Ministerului Instrucțiunii Publice și Cultelor (în total, peste 2 000 de dosare). O serie de aspecte grave s-au impus atenției noastre:

Starea localurilor de școală din Moldova

La nivelul întregii țări existau peste 14 000 localuri (din care 3 000 erau spații închiriate), insuficiente în raport cu numărul populației școlare (1,7 milioane elevi înscriși în anul 1928/1929). Relativ la starea lor, publicațiile timpului și documentele atestă situații imposibile. Astfel, revista „Vremea școlii” (nr. 4/1929) insista asupra județului Iași, unde existau „foarte puține școli care să întrunească toate condițiile ce se cer salelor de clasă”; cu alt prilej (nr. 2/1929) se relevase că școlile nu aveau „înfățișarea plăcută și atrăgătoare care se cere unui locaș de lumină”.

În consecință, Revizoratul școlar Iași a semnalat Prefecturii județului că „localurile de școli primare din județ sunt în stare de dărăpănare”. Situația surprinsă coincidea cu raportul unei inspecții în județul Bacău tot în 1929: „Multe din salele de clasă ce am văzut nu-ți dau impresia de locaș de învățătură”. Nici în județele Roman, Botoșani sau Tecuci lucrurile nu stăteau mai bine.

În satul Siliștea (comuna Umbrărești, Tecuci), de exemplu, școala funcționa în 1930 într-un local „mic, neigienic, așezat într-un subsol, care a servit de prăvălie”, la fel ca și în satul Zăpodia (comuna Traian, Bacău), unde inspectorul a descoperit o sală de clasă „rea și neigienică, nevăruită, pe jos pământ lipit, geamuri mici etc.”

În atare condiții, se înțelege că aplicarea dispozițiilor legii privind obligativitatea și gratuitatea învățământului primar era în bună parte extrem de dificilă. Deja până la 1929, obiectivele legii nu fuseseră atinse, iar apoi – după cum a prevăzut din start chiar dr. C. Angelescu – au devenit „iluzorii” (cf. Dezbaterile Adunării Deputaților, ședința din 20.6.1924, p. 3 062). Documentele vremii ne oferă date concludente. Așa, de pildă, școala primară din Belcești, Iași, ajunsese a fi frecventată în anul 1929/1930 numai de 170 elevi dintr-un total de 389 înscriși, pe când cea din Pârliți de 140 de elevi dintre 304 înscriși.

La finele anului 1931, inspectorul Revizoratului Tecuci a aflat înscriși în localitatea Epureni 129 copii în clasele I-IV, din care numai 63 veneau regulat la școală. La fel, în anul 1930, în Mărgineni, Bacău, doar 220 elevi din cei 305 înscriși se prezentau la școală, în timp ce la Ferești, Vaslui, 62 din totalul celor 265 înregistrați. Un raport general privind situația județului Vaslui indica pentru anul școlar 1930/1931 că, din totalul de 25 809 supuși obligativității, numai 14 470 de copii se prezentaseră la cursuri.

La Todirești, Fălticeni, urmau regulat cursurile 172 copii din 419 înscriși. Condițiile deveniseră grele, fiind cazuri în care 50-60 de elevi din clase diferite își desfășurau activitatea simultan cu mai mulți învățători; drept care, la 10 iunie 1932, un inspector comunica prefectului județului Iași că în localitatea Iacobeni, „într-o singură sală de clasă, am găsit două catedre și domnii învățători țin cursuri odată, ceea ce nu îmi pot explica cum se poate proceda în așa fel ca, copiii să-și însușească materia”.

Dar frecvența a fost în dependență și de situația materială a părinților copiilor, din mediile sătești și orășenești deopotrivă. În context a devenit o problemă scumpetea manualelor și a rechizitelor școlare, apreciată unanim că ar fi devenit „excesiv de mare”. Reținem, spre exemplificare, cazul unui funcționar din Iași care în 1932 se plângea primarului ca fiind în imposibiliate de-a mai face față „cheltuielilor de îmbrăcăminte, cărți, încălțăminte și taxe școlare”, pentru cei trei copii trimiși prin școli. Tot pe atunci, un alt ieșean semnala tot primarului că era „completamente lipsit de mijloace”, fiind „zile multe, foarte multe, când n-am ce mânca”.

Cadrele didactice și curbele de sacrificiu

Nu mai puțin dificilă se dovedea situația materială a cadrelor didactice, despre care deținem extrem de numeroase mărturii. Potrivit datelor oficiale, în anul școlar 1928/1929, la cei 1,7 milioane elevi înscriși în clasele I-VII, reveneau aproximativ 37 000 de învățători și institutori. În cursul crizei, se înțelege, aceste raporturi sau modificat în sensul extinderii populației școlare și al restrângerii dascălilor.

În anul 1930 s-a ajuns ca, la 70 de elevi, să revină câte un învățător, fapt ce l-a determinat chiar pe dr. C. Angelescu să aprecieze această proporție ca fiind „antipedagogică, antiigienică și antidemocratică” (cf. Dr. C. Angelescu, Evoluția învățământului primar în ultimii 20 de ani, București, f.a., p. 20). De multe ori posturile au fost suprimate, iar salariile cadrelor didactice în funcție au suferit cu stoicism nu mai puțin de trei curbe de sacrificiu – respectiv de 21, 15 și 10% din salarii (cf. M. Carp, Problema salarizării corpului didactic secundar, Iași, 1934, p. 14- 14). Publicația ocazională „Sămânța” (nr. 1/5.6.1932) a relevat în această privință:

„... Sunt oare pe acest pământ cuvinte destule pentru a zugrăvi chinurile groaznice în care se zvârcolesc învățătorii? Cea mai mare parte din aceștia n-au primit salariile de vreo 5-6 luni. Starea e deznădăjduită. Flămânzi, jupuiți, îndatorați, umiliți, abătuți, învățătorii simt toată vitregia soartei pe care o îndură azi toți cei ce trăiesc din munca și sudoarea lor. În nenumărate sate, învățătorii trăiesc din pomana bieților săteni. Aceștia ajută pe învățători cu ce pot, cu toate că o sărăcie sclipitoare sălășluiește în propriile lor bordeie. Întâmplări cumplite oglindesc starea grozavă de nevoie în care statul a zvârlit pe învățători. Mai deunăzi, ziarele povesteau că un învățător din Ardeal, care nu mâncase zile întregi de-a rândul, căuta prin ghiozdanele copiilor pentru a putea înfuleca ceva și a nu muri de-a dreptul de foame. Copiii însă au observat acest lucru. De rușine și de deznădejde, sfârșit de chinurile sărăciei și ale foametei, sărmanul învățător își puse capăt zilelor, spânzurîndu-se”.

Este cazul să mă opresc aici. Cu observația și convingerea că, atunci, în anii marii crize de la 1929-1933, dar nu numai, acum și oricând în viitor, probleme și situații precum cele relevate, repetându-se, pot avea grele consecințe – pentru viitorul neamului și siguranța statului. De ce anume? Un singur exemplu este, credem, edificator: Recensământul general de la 29 decembrie 1930 a descoperit că în România s-au declarat 6 029 995 de analfabeți, ceea ce reprezenta 42% din totalul populației ce depășise vârsta de 7 ani (vezi Recensământul general al populației României. 1930, vol. III, București, 1938, p. IX-X).

Întrebare: Era mult? Era puțin? Cu siguranță – enorm, dacă avem în vedere că, cu o asemenea armată de analfabeți, statul român avea să răspundă provocărilor grozave ale anilor ´30-´40 ai veacului trecut – Războiul Mondial din 1939-1945 și asaltul Imperiului Roșu pentru comunizarea țării. Iar concluzia fundamentală nu poate fi decât una singură: nicicând și niciunde, Criza – fie ea „mică” ori „mare” – nu poate impune nimănui să adopte măsuri ori așa-zise programe de reformă la concurență cu ȘCOALA!

Foto sus: Statuia lui Spiru Haret din Piața Universității