Criza Canalului Suez, ultima zvâcnire a imperialismului anglo-francez?

Autor 6516 vizualizări


După încheierea unui conflict de dimensiunea celui de-al Doilea Război Mondial, era evident impulsul pe care îl va primi fenomenul de reaşezare a sistemului internaţional pe baze noi, atât din perspectivăgeopolitică sau geostrategică, cât şi din perspectiva dreptului internaţional. Crearea ONU, apariţia celor două superputeri care se confuntăîn Războiul Rece, diminuarea influenţei fostelor Mari Puteri europene pe scenaglobală, decolonizarea sunt toate consecinţe ale acestui fenomen. Într-o lume globalizantăînsă, toate fenomenele politice, fie ele naţionale sau internaţionale, se aflăîntr-o strânsă relaţie de interdependență, care, de foarte multe ori, duce la consecinţe neaşteptate ale crizelor sistemului internaţional.

Analiza de faţă se va folosi de un caz particular, Criza Canalului Suez din 1956, pentru a sugera dinamica relaţiilor internaţionale în perioada imediat următoare încheierii războiului şi în perioada întregului Război Rece. Fireşte, pe parcursul Războiului Rece sistemul internaţional nu s-a aflat într-o stare de stagnare, ci, dimpotrivă, a evoluat dinamic. Criza Canalului Suez însă este relevantă tocmai pentru că reliefează cauzele acestei evoluţii şi arătăfoarte elocvent interesele divergente ale actorilor internaţionali importanţi la mijlocul anilor`50.

În decriptarea cauzelor, desfăşurării evenimentelor şi a consecinţelor ce ţin de Criza Canalului Suez se vor avea în vedere aspecte multiple. Se va evidenţia atât palierul politic, la nivel statal, dar şi la nivel individual, cât şi cel economic, cu referire la importanţa resurselor de petrol. Se va încerca o analiză care să prezinte, în măsura în care acest lucru este posibil, punctele de vedere ale tuturor actorilor implicaţi şi interesaţi de evenimentele din Egipt, darşi contextualizarea acestora, raportându-se la specificul fiecărui stat. Referitor la consecinţe, se va arăta impactul crizei atât pe termen scurt, cât şi pe termen mediu şi lung, pentru toţi actorii internaţionali relevanţi, având în vedere toate domeniile în care aceste consecinţe au putut fi identificate.

Marea Britanie a fost prima forţată să-şi abandoneze iluziile coloniale în Orientul Mijlociu după Al Doilea Război Mondial. Baza sa militară din Canalul Suez a fost ultimul avanpost imperial semnificativ, încartuind aproximativ 80 000 de soldaţi. În faţa opoziţiei egiptene şi lipsită de sprijinul american, Marea Britanie nu îşi mai putea permite să susţină această bază militară, astfel că, în 1954, a fost de acord că până în 1956 să-şi retragă forţele din Suez. Statele Unite încercau să pună capăt rolului imperial al Marii Britanii în regiune pentru a putea exploata rămăşiţele influenţei britanice în scopul constituirii unei structuri care să îngrădească expansiunea sovietică în Orientul Mijlociu. Administraţia Eisenhower a creat conceptul de Parteneriat de nord al naţiunilor, compus din Turcia, Irak, Siria şi Pakistan, cu Iranul ca posibil partener ulterior, concept care s-a materializat prin semnarea Pactului de la Bagdad.[1]

Naționalizarea Canalului și faza diplomatică a crizei

Canalul joacă un rol major în schimburile petroliere dat fiind că tonajul de petrol care trece spre nord prin Canal ajunge la 52, 6% din total în 1946, la 78, 6% în 1950 şi la 76, 5% în 1955, cea ce înseamnă 67 de milioane de tone, deşi existau conducte care transportau petrol din Irak sau Arabia Saudită spre Mediterană. În 1955 din producţia de 160 de milioane de tone a Orientului Mijlociu, 41, 8% tranzitează canalul. Taxele încasate de Compania Canalului Suez vin din tranzitul petrolier dispre Golf spre Europa. Din cele 24 de milioane de tone importate în 1955 de Franţa, mai mult de 90% vin din Orientul Mijlociu arab (Irak, Kuweit, Arabia Saudită, Qatar), dintre care 10 milioane de tone prin conductele din Marea Mediterană, trecând prin Canalul Suez. Pentru Marea Britanie, Canalul Suez are un rol şi mai important, deoarece 60% din flota comercială britanică trecea pe acolo şi aproximativ jumătate din petroliere. 75% din importurile de petrol britanice din 1955 au trecut prin Suez.[2]

În 1952 nu se ştia încă dacă Egiptul va duce o politică prooccidentalăsau una violent naţionalistă. Guvernele, care se schimbau într-un ritm foarte accelerat, erau când adeptele unei viziuni, când a celeilalte. Impus prin lovitura de stat de la 23 iulie, generalul Neghib a impus regelului Faruk un guvern naţionalist, având sprijinul unui grup important de ofiţeri. Pe 10 februarie, Neghib a obţinut puteri depline pentru o perioadă de trei ani. Neghib intenţiona să lichideze probleme dintre Egipt şi Marea Britanie, inclusiv problema reprezentată de Canalul Suez. Pe 28 septembrie 1953 s-a semnat în acest sens un acord anglo-egiptean privind evacuarea canalului. Deşi evenimentele se precipitau, regimul de la Cairo nu păreatotușiostil Occidentului.[3]

           Dar pe data de 10 februarie 1954, generalul Nasser l-a îndepărtat pe generalul Neghib din funcţia de premier, prin intermediul Consiliului Revoluţiei. Pe 8 martie, Neghib şi-a reluat atribuţiile, dar numai până în aprilie, când Nasser a devenit atotputernic pentru a reuşi apoi, în noimebrie, să impună domiciliu forţat pentru Neghib. Spre deosebire de predecesorul său, Nasser era în mod clar un anti-occidental. Ţelul său măreţ era să ridice toate popoarele musulmane pentru unificarea lumii arabe sub conducerea sa.[4]

           Având în vedere că tratatul de concesiune a Canalului Suez expira în 1968, urmând, după această dată, caacesta să intre în posesia guvernului de la Cairo, Anthony Eden considera că este necesar ca europenii să controleze în continuare canalul pentru binele general, deoarece egiptenii ar fi fost incapabili să facă acesta. Pentru a se asigura de continuarea controlului european asupra canalului, Eden îi face o vizită în februarie 1955 lui Nasser. Cei doi se întâlnesc la ambasada britanică, dar relatările cu privire la discuţiile dintre cei doi oficiali sunt diferite. Se pare că Nasser ar fi crezut că Eden este genul de om politic cu care putea colabora, în timp ce Eden a înţeles că Nasser îşi propune să conducă întreaga lume arabă.[5]

           În dată de 24 decembrie 1955, Marea Britanie şi Statele Unite au înaintat către Cairo o ofertă oficială de construictie a Barajului Înalt de la Assuan. Înalt de 120 de metri şi lungi de cinci kilmetri, acesta urma să fie construit pe Nilul Superior, în apropiere graniţei sudano-egiptene. Era prevăzut să regularizeze irigarea văii Nilului şi să elimine dependența Egiptului de revărsările anuale ale fluviului. Scopul urmărit de anglo-americani era să facă Egiptul dependent financiar de Occident, aşa cum construcţia Canalului Suez reuşise în secolul al XIX-lea.[6]

           Nasser duce însă o politică care deranjează Occidentul.Pe 16 mai 1956, Nasser a revenit asupra recunoaşterii guvernului condus de Chang Kai-Shek şi a stabilit relaţii diplomatice cu Republica Populară Chineză. În iunie, ministrul sovietic de externe a sosit la Cairo cu o ofertă de finanţare şi de construcţie a barajului de la Assuan. Politica lui Nasser îl convisese pe Dulles că este necesar ca dictatorul egiptean să fie învăţat o lecţie.[7]

           După ce americanii îşi vor retrage oferta de a construi un mare baraj la Assuan pe 19 iulie 1956, cauza fiind livrările de arme ruseşti şi cehoslovace în Egipt şi întâlnirea din insula iugoslova Briori dintre Tito, Nehru şi Nasser, Nasser era nevoit să răspundă pentru a-şi apăra prestigiu. Pe 26 iulie anunţa naţionalizarea Companiei Canalului de Suez.[8]

           Pe 26 iulie, în faţa unei mulţimi uriaşe adunate în Alexandria, Nasser a răspuns americanilor. La mijlocul discursului său, a rostit numele lui Ferdinand de Lesseps, francezul care construise Canalul Suez. Era codul pentru forţele armate egiptene de a prelua controlul asupra acestuia.[9]Această acţiune i-a permis lui Nasser să anunţe:În acest moment în care vă vorbesc, fraţi de-ai voştri egipteni... au început preluarea companiei canalului şi a proprietăţilor ei, precum şi controlul navigaţiei prin canal-canal care este situat pe teritoriu egiptean, care... este parte a Egiptului şi care este proprietatea Egiptului.[10]

Pentru a intra în vigoarenaționalizarea, Nasser a publicat un degret de naţionalizare a Companiei Canalului Suez:Articolul 1. Compania generală a canalului maritim de Suez (companie egipteană pe acţiuni) se naţionalizează. Toate bunurile, drepturile şi îndatoririle ei sunt transmise statului. Toate organele existene şi comisiile ei de conducere sunt dizolvate;Acţionarii şi posesorii de acţiuni constitutive vor primi contravaloarea acestora la cursul curent al bursei pariziene de acte de valoare care va fi în ziua premergătoare intrării în vigoare a prezenţei legei.;Articolul 2. Administrarea activităţii circulaţiei prin Canalul de Suez se va face de către un organ independent, care va avea drept de persoană juridică şi va fi legat de ministerul comerţului.[11]

           Reacţia lui Eden a fost violentă. Acesta i-a telegrafiat lui Eisenhower a doua zi după discursul din Alexandria:Dacă nu [adoptăm o poziţie fermă], influenţa noastră şi a voastră în Orientul Mijlociu va fi, suntem convinşi, în cele din urmă distrusă.[12]

           Această decizie era dezastruoasă pentru Franţa şi Marea Britanie, principalele beneficiare ale acestei rute maritime şi deţinătoare a numeroase acţiuni ale Companiei Canalului. Guvernele francez şi britanic vor căuta să anuleze politica dictatorului egiptean, în timp ce Statele Unite erau mai degrabă intereste de păstrarea unor bune relaţii cu ţările arabe producătoare de petrol. Franco-englezii au obţinut din aceast motiv doar un timid protest din partea americanilor. În timp ce Franţa şi Regatul Unit păreau pregătite să folosească inclusiv forţă armată, Foster Dulles a declarat că rezolvarea problemei exclude folosirea forţei.[13]

           Industria franceză pierdea41% din resursele energetice, iar unele ramuri, precum panificaţia, papetăria şi agricultură, se găseseauîn mare dificultate. În Marea Britanie, guvernul reduce livrările de petrol cu 10%. Pe 18 noimebrie, un consiliu interministerial francez reduce cu 30% livrările de petrol către diverşi distribuitori deoarece, deşi se purtau discuţii cu Statele Unite şi Venezuela, nu se putea reintra în normalitate mai devreme de primăvara lui 1957.[14]

           Pe plan economic, balanța comercială franceza se inversează faţă de 1955 (+61, 3 miliarde de franci) în 1956 (-354, 6 miliarde de franci), 1957 (-378, 2 miliarde de franci) şi1958 (-204, 4 miliarde de franci), ca şi balanţa de plăţi a zonei dolarului şi a lirei. Valoarea încasărilor monetare scade cu 301, 2 miliarde de franci în 1956, iar Banca Franţei nu mai deţine decât 511, 4 tone de aur la sfârşitul anului 1957, faţă de cele 765, 7 tone de aur deţinute la sfârşitul anului 1956. Francul se devalorizează într-o singură lună cu 16, 7%. În Marea Britanie, devalorizarea accentuată a lirei duce la căderea guvernului Eden. Balanțele comerciale sunt la fel de deficitare ca şi cele franceze:-155, 4 miliarde lire în 1955, -273 miliarde lire în 1956, -443, 8 miliarde lire în 1957. Balanţă de plăţi este de asemenea negativă:-32, 7 miliarde lire în 1955, -253, 3 miliarde lire în 1956, -474, 7 miliarde lire în 1957.[15]

           Când Dulles ajunge la Londra pe 1 augustpentru negocieri, aceasta se pronunțăîmpotriva ideii cao singură naţiune să controleze canalul:Trebuie găsită o cale de a-l face pe Nasser să verse ceea ce a încercat să înghită. Trebuie să facem un efort real pentru a determina opinia publică mondială să fie de parte controlului internaţional asupra canalului... Trebuie să fie posibilă crearea unei opinii publice atât de adverse lui Nasser încât acesta să fie izolat. După care, dacă ar trebui să fie întreprinsă o operaţiune militară, ea ar fi mai aptă de succes şi ar avea urmări mai puţin grave decât dacă ar fi întreprinsă pripit.[16]

           Între 1 şi 23 august a avut loc la Londra o conferinţă internaţională pentru rezolvarea crizei, dar Egiptul a refuzat să participe. Conferinţa a propus un proiect de internaţionalizare a Canalului, acceptată de 18 state participante şi respinsă de India, URSS, Indonezia şi Ceylon. S-a decis că un comitet format din cinci membri, prezidat de premierul australian Menzines, să primească misiunea de a negocia cu Nasser. Negocierile au eşuat complet. Foster Dulles a propus în acel moment o soluţie spectaculoasă:crearea unei asociaţii a utilizatorilor, care să perceapă drepturi de tranzit şi să folosească proprii piloţi. Convenţia pentru crearea acestei asociaţii s-a întrunit la Lancester House între 18 şi 22 septembrie, dar s-a redus dimensiunea proiectului, asociaţia devenind un fel de club. De aceea, pe 24 septembrie, Franţa şi Anglia au sesizat Consiliul de Securitate. Discuţiile au avut loc între 5 şi 15 octombrie. În final, Consiliul a adoptat şase principii privind libertatea de tranzit, respectarea suveranităţii egiptene, fixarea drepturilor de peaj, o procedură de arbitraj. În ciuda majorităţii de nouă voturi, veto-ul sovietic a împiedicat adoptarea rezoluţiei.[17]

           Existenţa unor diferenţe semnificative între Franţa şi Marea Britanie, pe de-o parte, şi Statele Unite, de cealaltă parte, se pot observa şi din motivaţia pentru care susţineau ideea lui Dulles de crearea a asociaţiei utilizatorilor. Dacă pentru Dulles aceasta era un instrument de intaririrea a poziţiei occidentalilor în vederea negocierilor ce urmau să aibă loc, pentru anglo-francezi el era un instrument prin care obţineau timp în vederea pregătirii conflictului militar, consideratde aceste state ca fiind iminent.[18]

           Întors în Statele Unite, pe 3 august, Dulles declară:Nu... vrem să răspundem cu violenţă la violenţă. Vrem, înainte de orice, să aflăm opinia numeroaselor naţiuni interesate vital, fiindcă noi credem că toate naţiunile implicate, inclusiv Egiptul, vor respecta opinia serioasă a naţiunilor care sunt parte a tratatului din 1888 sau, potrivit termenilor tratatului, îndreptăţite la beneficiile oferite de acesta.[19]

Imediat după naţionalizarea Companiei Canalului Suez, Franţa şi Marea Britanie au ajuns la un acord care prevedea intervenţia militară, cu scopul de a-l elimina de la putere pe Nasser. Primul Ministru francez, Guy Mollet, era interesat în eliminarea dictatorului egiptean doarece acesta din urmă îi susţinea material pe rebelii algerieni, scopul politicii externe a cabinetului francez fiind obţinerea vicotriei în Algeria în anul 1956. Pe lângă acest sprijin, postul de radio egiptean Vocea Arabilorîncepuse să facă propagandă care trezea naţionalismul în nordul Africii, deranjând astfel interesele strategice ale Franţei. Din motive geografice şi strategice, Franţa avea nevoie de un partener, care nu putea fi altul decât Marea Britanie. Opinia publică britanică, deşi nu în mod unanim, susţinea că era necesară o acţiune fortepentru a-l opri pe Nasser. Astfel, naţionalizarea Canalului Suez a constituit pentru franco-englezi o justificare perfectă pentru intervenţia militară.[20]

Acţiunile lui Nasser a apropiat imediat Tel-Aviv-ul de Paris, dar nu şi Tel-Aviv-ul de Londra. La prima întâlnire a Comitetului Egipt, care reunea pe reprezentaţii celor trei state şi avea scopul de a găsi o soluţie pentru rezolvarea crizei, Macmillan a ridicat problema integrării forţelor israeliene în acţiunile militare ce se preconizau, dar Anthony Eden s-a opus. Macmillan a insistat printr-un memoriu, dar răspunsul a rămas neschimbat. Dinamica crizei va fi cea care îl va obliga pe Eden să colaboreze cu Israelul.[21]

La jumătatea lunii septembrie, Moscova era conştientă de riscul unei intervenţii militare a Franţei şi Marii Britanii împotriva Egiptului. Pe 16 septembrie, PCUS lansa Declaraţia cu privire la Rezolvarea Paşnică a Problemei Suezuluiprin care arătă că Moscova susţine libertatea de navigaţie prin Canalul Suez, dar aceasta trebuie obţinută exclusiv prin mijloace diplomatice. Dacă statele capitaliste vor proceda însă altfel, Uniunea Sovietică nu va putea să rămână impasibilă în faţa unei agresiuni deoarece o intervenţie occidentală în Orientul Mijlociu reprezenta un pericol pentru securitatea Uniunii Sovietice.[22]

           Pe 22 octombrie, David Ben Gurion a făcut o vizită la Paris. Scopul său, rememorează Simon Perez, era să negocieze o ieşire diplomatică din criză, nu să facă aranjamentele pentru un război. În contextul în care, pe 20 octombrie, un vas egiptean a fost prins în largul Mării Mediterane transportând armament pentru rebelii algerieni, eveniment urmat, după două zile, de retragerea ambasadorului francez de la Cairo, la Sévres vor avea loc negocieri între cele trei state pentru o intervenţie în forţă în vederea opririi lui Nasser.[23]

           La Sévres se decide planul de acţiune. Israelul urma, acuzând Egiptul de acţiuni teroriste, să atace Peninsula Sinai. Franţa şi Marea Britanie vor începe imediat să facă presiuni diplomatice pentru ca, după eşecul acestora, să ocupe zona Canalului Suez. Invadarea întregului stat egiptean era exclusă cu tărie. Pentruaelimina teamaIsraelului că va fi lăsat singur să lupte cu Egiptului, Franţa oferă materiale de război care valorau miliarde de dolari şi îşi asumă obligaţia să imobilizeze forţele aeriaene egiptene pe tot parcursul conflictului.[24]

Faza militară a crizei

           Începând din a doua jumătate a lunii septembrie, incidentele la graniţa israeliano-iordanianăs-auînmulțit. Simţindu-se ameninţat de prezenţa pe teritoriul egiptean a unor depozite de armament sovietic, guvernul Ben Gurion de decis să intervină militar în Peninsulă Sinai, în noaptea de 29 spre 30 octombrie. În aceeaşi zi, Franţa şi Anglia au lansat un ultimatum la adresa Israelului şi Egiptului pentru încetarea conflictului. În acest context, franco-britanicii crează un plan de ocuparea temporară a Suezului, Ismailiei şi a Port-Said-ului, pentru a asigura libera circulaţie a navelor pe Canal. Camera Comunelor a aprobat acest proiect cu 270 de voturi pentru şi 218 împotrivă, iar Adunarea Naţională a votat cu 368 de voturi pentru şi 182 împotrivă. Israelul a acceptat imediat ultimatumul, dar Egiptul a refuzat să se conformeze. Era necesară o intervenţie militară a franco-englezilor, care urmau să ia Suezul drept gaj şi să determine, în cele din urmă, înlăturarea lui Nasser de la putere. Se conta pe abţinerea Statelor Unite, care nu fuseseră consulate şi a Uniunii Sovietice, care era în mari dificultăţi din cauza crizei maghiare.[25]

           Din perspectiva lui Ben Gurion, intenţiile lui Nasser de a ataca Israelul erau clare. Acesta îl asocia pe dictatorul egiptean cu Hitler sau Mussolini. O victorie a Egiptului în criza Canalului Suez ar fi mărit presiunea pusă asupra Israelului pe termen mediu şi lung, fiind aşadar în interesul statului israelian să colaboreze cu Franţa şi Marea Britanie. Interesul Marii Britanii pentru eliminarea lui Nasser i se părea firesc lui Ben Gurion, la fel ca şi rolul acestui stat de actor relevant în Orientul Mijlociu. Franţa părea un aliat mai bun pentru Israel decât Marea Britanie deoarece Ben Gurion şi Eden aveauinterese opuse în probleme Iordaniei. Această atitudine era împărtăşită şi de Anglia, care ar fi dorit să evite includere Israelului în campania militară pentru a nu răci relaţiile cu statele arabe.[26]

           Intervenţia franco-britanicăîn conflictul dintre Israel şi Egipt a dus la conturarea unei reacţii foarte dure din partea Uniunii Sovietice. Pe 1 noiembrie, Pravdaacuza Israelul, Franţa şi Marea Britanie de agresiune premeditată împotriva Egiptului, care va avea consecinţe dezastruoase pentru aceste trei state. Acţiunea celor trei avea scopul de a strivi mişcarea de eliberare a popoarelor asuprite din Africa şi urmărea să restaureze sistemul colonial.[27]

           Preşedintele Eisenhower vedea în intervenţia franco-britanicăo ruptură a frontului atlantic şi o neloialitate faţă de Washington. Pentru ţările arabe şi asiatice era o manifestare de colonialism. Pentru multe dintre ţările europene, era o slăbire a poziţiei occidentale a ONU, în contextul tulburărilor din Ungaria. Cu excepţia sprijinului anemic dat de Australia, Noua Zeelandă şi Belgia, Franţa, Marea Britanie şi Israelul erau izolate. [28]

           Poziţia Statelor Unite a fost subliniată cu tărie pe 31 octombrie, când preşedintele Eisenhower a spus într-un discurs televizat:De vreme ce este dreptul evident al fiecăreia dintre naţiuni să recurgă la asemenea decizii şi acţiuni, este de asemenea dreptul nostru-dacă aşa ne dictează judecata noastră-să nu fim de acord. Noi credem despre aceste acţiuni că au fost luate greşit. Pentru că noi nu acceptăm folosirea forţei drept instrument înţelept şi potrivit pentru reglementarea disputelor internaţionale.[29]

           Pe 1 noiembrie are loc o sesiune extraordinară a Adunării Generale a Naţiunilor Unite. Nu Uniunea Sovietică, nu statele arabe au preluat iniţiativa criticării acţiunilor Franţei, Marii Britanii şi Israelului, ci Statele Unite. Reprezentantul Egiptului, Omar Loutfi, a acuzat aceste trei state de agresiune militară, iar reprezentantul britanic, Dixon, a răspuns că scopul Royal Army este să separe combatanţii şi să protejeze Canalul Suez.[30]

           După ce a propus zadarnic Statelor Unite desfăşurarea unor operaţiuni militare comune, URSS a lansat ultimatumuri Franţei, Marii Britanii şi Israelului pe 5 noiembrie. Mareşalul Bulganin denunţa agresiunea şi făcea aluzie la folosirea unor arme moderne de distrugere, folosite împotriva celor trei state. În Statele Unite şi în Europa de Vest, ultimatumurile sovietice au creat panică. Preşedintele Eisenhower l-a sunat pe Anthony Eden şi l-a presat să înceteze operaţiunile militare. Franco-britanicii au cedat, pierzând controlul asupra Canalului. Pe 7 noimebrie, Adunarea Generală a ONU a votat cu 64 de voturi pentru şi 12 abţineri crearea unei forţe internaţionale care să înlocuiască trupele franco-engleze.[31]

           În fapt, această decizie a sesiunii extraordinare a Adunării Generale a ONU este una istorică în sine prin crearea United Nations Emergency Force. La iniţiativa Canadei, a fost votată o rezoluţie, cu 75 de voturi pentru, zero voturi împotriva şi 19 abţineri, care permitea Secretarului-General, Dag Hammarskjold, să creeze o forţă militară de voluntari, aflată sub comanda Naţiunilor Unite, care să asigure pacea în Orientul Mijlociu. Imediat după această a fost votată o rezoluţie, propusă de 19 state africane şi asiatice care cerea încetarea imediată a conflictului în zona Suezului.[32]

           În ziua de luni, 5 noiembrie, un conflict generalizat, care să includă şi cele douăSuper-Puteri părea iminent. Uniunea Sovietică făcea referire la folosirea de către Armata Roșie a forţei pentru a înceta agresiunea din Orientul Mijlociu. Bulganin, ironic, a mers mai departe şi s-a întrebat cum ar reacţiona Marea Britanie dacă ea însăşi ar fi atacată de un stat mai puternic, aflat în posesia unor arme foarte distructive. În aceeaşi zi, paraşutiştii anglo-francezi ocupau Port-Said. A doua zi, înţelegând că nu au nicio soluţie de ieşi din impas, Guy Mollet şi Anthony Eden au renunţat şi au acceptat încetarea ostilităţilor. Pe 7 noiembrie Adunarea Generală a ONU a votat cu 65 de voturi pentru, un vot împotriva (Israel) şi 10 abţineri, o rezoluţie prin care cerea trupelor Franţei şi Marii Britanii să părăsească teritoriul egiptean imediat.[33]

           Cu toate aceastea, Franţa şi Marea Britanie nu şi-au retras imediat forţele armate de pe teritoriul Egiptului. A fost nevoie de o nouă rezoluţie a Adunării Generale a ONU, pe 23 noiembrie, votată cu 63 de voturi pentru, 5 voturi împotriva şi 10 abţineri, prin care se cerea celor două state să se conformeze deciziei Naţiunilor Unite din 7 noiembrie. Retragerea trupelor anglo-franceze a început tocmai pe 3 decembrie şi s-a încheiat pe 22 decembrie.[34]

Pe parcursul operaţiunilor militare, Marea Britanie a dus şi un război al proapagandei. Cu sediul în Insula Cipru, postul de radio Vocea Marii Britanii, care se aflasub controlul direct al secţiei de propagandă a Royal Army. Pe lângă activitatea acestui post de radio, care avea un caracter ralativ oficial, în timpul crizei şi-au desfăşurat activitatea şi posturi de radio neoficiale, susţinute de guvernul britanic, dar care nu recunoşteau că prezintă punctul de vedere oficial al acestui stat. Scopul acestor acţiuni de propagandă era demoralizarea populaţiei egiptene şi reducerea suportului intern pentru Nasser.[35]

Consecințele Crizei Canalului Suez

Pe parcursul crizei, Statele Unite ar fi putut folosi mai multe strategii pentru a distrage atenţia opiniei publice internaţionale de la chestiunea canalului. Ar fi putut atrage atenţia la blocada arabă ilegală asupra Golfului Aqaba, asupra încurajării de către Nasser a raidurilor teroriste asupra Israelului sau asupra revoluţiei din Ungaria. Acţionând de parcă chestiunea Suezului era numai de natură morală, nu şi geopolitica, Statele Unite i-au oferit lui Nasser o victorie diplomatică necondiţionată. Miezul problemei ţinea însă de definirea noţiunilor. Conducătorii americani au creionat, pe parcursul desfăşurării crizei, trei principii care fundamentaupolitica externă a Washington-ului:obligaţiile Statelor Unite faţă de aliaţii săi erau fixate prin documente legale precise;recurgerea la forţăde către orice naţiune era inadmisibilăcu excepţia cazului în care era strict definită ca autoapărare;vocaţia Statelor Unite era de a fi conducătoarea lumii în curs de dezvoltare.[36]

Din perspectiva decidenţilor politici americani, modul în care fusese rezolvată criza era un succes al administraţiei Eisenhower deoarece aceasta reuşise să ducă la încheierea ostilităţilor. Următoarele obiective, pe termen mediu şi lung, ale Statelor Unite erau să înlăture pericolul redeschiderii conflictului, să păstreze prestigiul Naţiunilor Unite, să înlăture orice pretext pentru o intervenţie a Uniunii Sovietice în Orientul Mijlociu, să faciliteze retragerea trupelor anglo-franceze şi să reducă tensiunea din interiorul NATO.[37]

Dulles a elaborat alături de preşedintele Eisenhower o nouă tactică care să fundamenteze politica americană faţă de Orientul Mijlociu. Pe 5 ianuarie 1957, preşedintele a propus Congresului să voteze o rezoluţie comună cu privire la Orientul Mijlociu, cunoscută sub numele de doctrina Eisenhower. Aceasta prevedea că preşedintele are puterea de interveni în cazul unui atac comunist asupra unei ţări din Orientul Mijlociu şi oferea acestor state dreptul la ajutor economic din partea Statelor Unite, în cuantum de 200 de milioane de dolari.[38]

Astfel, documentul stipula că:Senatul şi Camera Reprezentanţilor Statelor Unite ale Americii, reunite în Congres, au hotărât să împuternicească pe actualul preşedinte să colaboreze cu orice ţară sau grup de ţări în întreaga regiune a Orientului Mijlociu şi să le acorde ajutor în cazul în care acestea dorescacest ajutor, în problema dezvoltării puterii lor economice, consacratămenţinerii independenţei naţionale. [...] Preşedintele este împuternicit să realizeze în întreaga regiune a Orientului Mijlociu programe de ajutor militar faţă de orice ţară sau grup de ţări din această regiune care doresc un astfel de ajutor. [...] În acest scop, în cazul când preşedintele socoteşte necesar, Statele Unite sunt gata să folosească forţele armate pentru a acorda ajutor oricărei astfel de ţări sau grup de atfel de ţări, care solicită ajutor împotriva unei agresiuni armate a vreuneițări care se află sub controlul comunismului internaţional. [...] Preşedintele este împuternicit să folosească în continuare parteacare a rămas din bugetul anului 1957 pentru ajutor economic şi militar pe baza rezoluţiei comune, sumă să nu depăşească însă 200 de milioane de dolari.[39]

Afacerea Suez le-a arătatstatelor producătoare de petrol că au la îndemână o armă puternică a cărei valoare politică nu e de neglijat, dat fiind faptul că interesele marilor consumatori nu sunt convergente.Ele știude acum căacestemijloace de acţiune sunt eficace, în special asupra Europei. De asemenea, îşi mai dau seama că Statele Unite au o politică cu privire la zona arabă diferită de cea a Franţei sau Marii Britanii şi de faptul că pot conta pe sprijinul, atât politic, cât şi economic şi financiar, al Uniunii Sovietice, alături de sateliții săi.[40]

O altă consecinţă a Crizei Suezului referitoare la dinamica dintre aliaţii nord-atlantici a fost susţinerea Canadei pentru Statele Unite, în defavoarea tradiţiei de a susţine politica externă a Londrei. Criza Suezului va introduce o nouă politică externă canadiană:aceea de a urmări interesele proprii pe scenă internaţională şi de a nu susţine necondiţionat politica imperială britanică.[41]

Consecinţa Crizei Canalului Suez a fost eliminarea aproape totală a influenţei franceze şi britanice din regiune. Cele două superputeri, Statele Unite, care se bazau pe Iordania şi Arabia Saudită, şi Uniunea Sovietică, care se baza pe Egipt şi Siria, se aflau faţă în faţă.[42]Criza Suezului i-a făcut pe vest-europeni să înţeleagă că una dintre premisele NATO, identitatea de interese dintre Statele Unite şi Europa, era doar parţial validă. Din acest moment, argumentul că statele vest-europene nu au nevoie de armament atomic deoarece sunt protejate de Statele Unite se va ciocni de amintirea Suezului. Cancelarul Adenauer, un admirator sincer a lui Dulles, venea în acţiunile diplomatice americane cu privire la Criza Suezului un precedent periculos.[43]

Totuşi, nu a existat o ruptură importanta în interiorul NATO. Dulles s-a întâlnit în decembrie cu Pineau şi Lloyd cu scopul de a trece peste diferenţele de opinii dintre cele trei state foarte importante ale Alianţei Nord-Atlantice. Ambasadorul american la NATO, Frederick Nolting, considera că desfăşurarea Crizei Suezului a arătat o problemă gravă de comunicare în interiorul alianţei, dar prevedea constituirea unui mecanism de consultare între aliaţi pentru a preveni asemenea lucruri.[44]

Un aspect esenţial este legătura între cele două crize ale anului 1956:criza Suezului şi criza maghiară. Două chestiuni sunt importante în această privinţă. Discutarea ipotezei că acţiunea Uniunii Sovietice cu privire la Revoluţia Maghiară a fost determinată de CrizaSuezului, în sensul că Moscova ar fi acţionat diferit dacă cele două crize nu s-ar fi desfăşurat concomitent;diferenţa de opinii dintre Marea Britanie şi Statele Unite a creat imposibilitatea susținerii unei propagande active anti-moscovite din partea Washington-ului. Peter G. Boyle, mergând pe linia argumentativăa lui Robert Kramer, crede că Moscova ar fi intervenit militar în Ungaria indiferent dacă Criza Suezului ar fi avut sau nu loc. Este aşadar simplistăideea că din cauza Crizei Suezului, URSS şi-a schimbat politică cu privire la evenimentele din Ungaria. Hruşciov nu a sesizat criza din Egipt cao oportunitate de a beneficia de diferenţele de opinii dintre aliaţii occidentali, ci ca un pericol deoarece un succes anglo-francez în Egipt, coroborat cu o neintervenție a Armatei Roşii în Ungaria, ar fi fost un dezastru pentru politica externă a Kremlinului. Referitor la propaganda americană, acealași autor susţine că desfăşurarea crizei Suezului a distras atenţia opiniei internaţionale de la evenimentele din Budapesta şiaanulat oportunitatea pe care o aveau Statele Unite de a ataca la nivelul propagandei Uniunea Sovietică.[45]

Ruptura dintre politica externă americană şi cea anglo-francezădin timpul crizei pare a avea un rol în determinarea accelerării procesului de constituire a Comunităţii Europene. Potrivit ministrului de externe francez Christian Pineau, Adenauer, aflat la Paris, ar fi spus pe 6 noiembrie:Franţa şi Anglia nu vor fi niciodată puteri comparabile cu Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Şi nici Germania, de altfel. Lor nu le rămâne decât un mod de a juca un rol decisiv în lume;anume de a se uni pentru a face Europa. Anglia nu este destul de matură pentru asta, dar afacerea Suezului o va ajuta să-şi pregătească starea necesară. Nu avem timp de pierdut:Europa vă va fi revanşa.[46]

Cel mai periculos impact l-a produs Criza Suezului asupra Uniunii Sovietice. Moscova a reuşit să pătrundă în Orientul Mijlociu, să reprime o revoltă în Ungaria şi să ameninţe Europa de Vest cu atacuri cu rachete. În timp ce oprobiul internaţional se focusase asupra Franţei şi Marii Britanii, Uniunea Sovietică intervenea într-o manieră brutală în Ungaria, lovindu-se doar de condamnări formale.[47]

Concluzii

Concluziile prezentei analize pot fi structurate pe mai multe paliere. În primul rând, acţiunile Franţei şi Marii Britanii au fost determinate atât de rolul vital pe care Canalul Suez îl avea în cadrul economiei acestora, dar şi de rolul de actori regionali pe care aceste stat şi-l atribuiau în mod tradiţional. După eşecul din 1956, Franţa şi Marea Britanie vor înceta să mai fie actori relevanţi în Orientul Mijlociu, care de acum este terenul de înfruntare dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică, fiind nevoite să caute soluţii noi pentru problemele lumii postbelice:colaborarea la nivelul continentului european şi buna coordonare cu interesele americane în interiorul NATO.

Pentru Statele Unite, criza Suezului a reprezentat momentul de asumare a rolului de putere în Orientul Mijlociu. Doctrina Eisenhower demonstrează că Washington-ul îşi asumă rolul pe care până atunci îl avuseseră Franţa şi Marea Britanie în Orientul Mijlociu, decidenţii politici americani devenind conştienţi că Statele Unite au, după inchierea celei de-a doua conflagraţii mondiale, nu doar o vocaţie globală, ci şi obligaţia de a se opune comunismului peste tot în lume, inclusiv în Orientul Mijloc.

Pentru Uniunea Sovietică, implicată masiv în cealaltă criză a anului 1956, Revoluţia Maghiară, Criza Suezului a constituit un prilej, la fel ca în cazul Statelor Unite, de a-şi asuma un rol important în Orientul Mijlociu, dar şi de a-şi sublinia statutul de Super-Putere, ameninţând direct Franţa şi Marea Britanie. În acelaşi timp, Moscova a beneficiat de desfăşurarea crizei din Egipt, putând să rezolve, fără consecinţe, de o manieră brutală criza din Ungaria.

Aşadar, consider că în 1956, prin desfăşurarea Crizei Canalului Suez, se încheie procesul de reaşezarea a sistemului internaţional de după Al Doilea Război Mondial. Se încheie astfel o perioadă de tranziţie şi se definesc trăsăturile fundamentale ale sistemului internaţionale din epoca Războiului Rece, care va suferi următorea schimbare doar în momentul atunci când regimurile comuniste din Europa Centrala și de Est se vor prabusi.

 



[1]Henry Kissinger, Diplomația, traducere de Mircea Ștefancu și Radu Paraschivescu, ALL, București 2007, p.460.

[2]André Nouschi, Petrolul și relațiile internaționale din 1945 până în prezent, traducere de Irinel Antoniu, prefață de Ruxandra Ivan, Institutul European, Iași, 2007, p.100.

[3]Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, Istoria relațiilor internaționale, 1948-până în zilele noastre, volumul al II-lea, traducere de Anca Airinei, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006, pp.111-112.

[4]Ibidem, p.112.

[5]Lindsay Frederick Braun, Suez Reconsidered:Anthony Eden`s Orientalism and the Suez Crisisîn Historian, volumul 65, numărul 3, 2003, pp.549-551.

[6]Henry Kissinger, op.cit., pp.461-462.

[7]Ibidem, p.462.

[8]Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p.115.

[9]Henry Kissinger, op.cit., p.463.

[10]Discursul lui Nasser, Alexandria, 26 iulie 1956 în Noble Frankland (ed.), Documents on International Affaires, 1956, Oxford University Press, 1959, p.114 apud Henry Kissinger, op.cit., p.463.

[11]Decretul Președintelui Republicii Egipt cu privire la naționalizarea Companiei Generale a Canalului Maritim de Suez, Cairo, 26 iunie 1956 în Hrestomatiia pe Noveișei Istorii, volumul III, partea I, p.720 apud Constantin Bușe, Zorin Zamfir, Alexandru Vianu, Gheorghe Bădescu, Relații internaționale în acte și documente, volumul al III-lea, (1945-1982), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983, p.93.

[12]Anthony Eden, Full Circle:The Memories of the Rt.Hon.Sir Anthony Eden, Cassell, London, 1960, p.427 apud Henry Kissinger, op.cit., p.464.

[13]Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p.115.

[14]André Nouschi, op.cit., p.106.

[15]Ibidem, p.109.

[16]Anthony Eden, op.cit., p. 437 apud Henry Kissinger, op.cit., p.464.

[17]Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., pp.115-116.

[18]Khalid Mahmood, Britan and the Suez Crisisîn Pakistan Horizont, volumul 15, numărul 2, 1962, p.120.

[19]Declaratia lui Dulles din 3 august 1956, Departament de Stat al Statelor Unite în The Suez Canal Problem, July 26-September 22, 1956:A Documentary Publication, Departament of State, Washington D.C., 1965, p.37 apud Henry Kissinger, op.cit., p.468.

[20]S.I. Troen, M. Shemesh (eds.), The Suez-Sinai Crisis 1956. Retrospective and reappraisal, Frank Cass, London, 1990, pp.42-43.

[21]Ibidem, p.81.

[22]O.M. Smolansky, Moscow and the Suez Crisis, 1956:A Reappraisalîn Political Science Quarterly, volumul 80, numărul 4, decembrie 1965, pp.565-566.

[23]Ibidem, pp.106-111.

[24]Lindsay Frederick Braun, art.cit., în Historian, volumul 65, numărul 3, 2003, pp.558-559.

[25]Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., pp.116-117.

[26]S.I. Troen, M. Shemesh (eds.), op.cit., pp.142-143.

[27]O. M. Smolansky, art.cit., p.588.

[28]Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p.117.

[29]Dwight D. Eisenhower, Radio and Television Raport to the American People on the Development in Eastern Europe and the Middle Eastîn Public Papers of the Presidents of the United States, Dwight D. Eisenhower, volumul 1956, U.S. Government Printing Office, Washington D.C., p.1064 apud Henry Kissinger, op.cit., p.473.

[30]Khalid Mahmood, art.cit., p.125.

[31]Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p.118.

[32]Khalid Mahmood, art.cit., p.126.

[33]Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit, p.127.

[34]Ibidem, p.128.

[35]Gary D. Rawnsley, Overt and convert:The voice of Britain and black radio broadcasting in the Suez crisis, 1956în Intelligence &National Security, volumul 11, numărul 3, iulie 1996, p.499.

[36]Henry Kissinger, op.cit., p.475.

[37]Cole C. Kingseed, Eisenhower and the Suez Crisis of 1956, Louisiana University Press, Baton Rouge and London, 1995, p.127.

[38]Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p.119.

[39]Rezolutia Congresului S.U.A. din 9 martie 1957in Henry Steele Commager, Documents of American History, seventh edition, volume II, New York, 1962, pp.647-648 în Constantin Bușe, Zorin Zamfir, Alexandru Vianu, Gheorghe Bădescu, op.cit., p.124.

[40]André Nouschi, op.cit., p.112.

[41]Marc J. O`Reilly, Following Ike? Expainind the Canadian-US co-operation during the 1956 Suez crisisîn The Journal of Commonwealth &Comparative Politics, volumul 35, numărul 3, 1997, pp.76-66.

[42]Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p.119.

[43]Henry Kissinger, op.cit., p.477.

[44]Cole C. Kingseed, op.cit., p. 146.

[45]Peter G. Boyle, The Hungarian Revolution and the Suez Crisisîn History, volumul 90, numărul 300, 2005, pp.556-559.

[46]Keith Kyle, Suez, St.Martin`s Press, New York, 1991, p.467 apud Henry Kissinger, op.cit., p.478.

[47]Henry Kissinger, op.cit., p.478.

""