Autor 60343 vizualizări


În vremea aceasta fără precedent, primii ameninţaţi au fost bătrânii și mi-a venit în minte panseul „Orice bătrân care moare este o bibliotecă care arde”. În general, am lăsat la o parte toate consideraţiile vremelnice omenești și am încercat să constitui un mic sfat al bătrânilor. Criteriul vârstei a fost și el important, dar am ales personalităţi care m-au uimit prin frumuseţea și prin demnitatea cu care-și poartă bătrâneţea și prin starea lor extraordinară de conștienţă și de conștiinţă umană.

I-am întrebat, ca să ne deșteptăm prin ei. Ce își amintesc despre bolile contagioase ale secolului XX, abordările acestora de atunci, cauzele și momentele răbufnirii epidemiilor, amintirile personale și de familie. Unul dintre cei ale căror povești și istorii le găsiți în paginile numărului 220 al revistei Historia este Constantin Bălăceanu-Stolnici, academician și medic neurolog, în vârsta de 96 de ani.

Domnule Bălăceanu-Stolnici, ce ne puteţi spune despre perioade similare din secolul trecut, epidemii, izolări, restricţii, măsuri de protecţie, pandemie, boală contagioasă?

Trebuie să nu uităm că totdeauna au fost epidemii, probabil că încă din Paleolitic, şi unele foarte distructive, cum a fost Marea Ciumă, ducând chiar la înjumătăţirea populaţiei europene.  

Totdeauna au fost, deci, epidemii – și în copilăria mea. Pe vremea aceea erau, însă, alte boli. Eu am apucat epidemiile mari de poliomielită, care erau o grozăvie, pentru că loveau copiii: sau îi omorau, sau îi infirmizau. Epidemiile de scarlatină, care au dispărut și ele, și care măcelăreau copii. Chiar primul prieten, copil fiind, care mi-a murit a fost într-o epidemie de scarlatină, prin anii ’20 și ceva. Pe urmă au fost epidemiile mari de tot, și care s-au uitat de mult, de tuberculoză, care aproape că erau endemice și în care sute și sute de oameni mureau, fără să li se poată face tratament, până când s-a descoperit tratamentul tuberculozei. Erau și epidemii mari de gripă. Nu uitaţi, în timpul războiului sau imediat după terminarea războiului a fost şi o epidemie mare de tifos exantematic, care a lovit Ţările Românești.

Frații Constantin și Elena Bălăceanu alături de guvernante, care ţin în braţe păpuşi. Sursă foto: colecția personală Constantin Bălăceanu-Stolnici

Dar în niciuna dintre aceste epidemii, cel puţin în cele pe care le-am trăit eu, nu s-au luat măsuri de izolare. Bineînţeles, s-au luat măsuri să te speli pe mâini, să nu mergi în locuri aglomerate, erau mai mult sfaturi date de către medici, sfaturi date prin posturi de radio, că atunci nu era televiziune. Dar nu a existat o legislaţie, nu au existat prescripţii juridice de izolare, de claustrare, ca acum, și atât de severe. Și, în niciun caz, nu s-au oprit producţia, activitatea serviciilor, restaurante, cofetării ș.a.m.d., iar călătoriile erau libere, fără niciun fel de restricţie. Nu a fost teroarea asta, care a fost aplicată acum, și în niciun caz nu apăreau chiar buletine așa de severe, atâţia morţi, atâţia bolnavi, reanimare nu exista pe vremea aceea. Lucrurile erau mult mai puţin dramatizate, deși unele epidemii erau mult mai îngrozitoare, precum cele de poliomielită.

Vă amintiţi cum era la dumneavoastră în casă pe vremea când era epidemia de poliomielită, de pildă?

Eu am apucat una copil și, pe urmă, și în adolescenţă și, mai târziu, chiar atunci când eram medic neurolog. Am apucat ultimele epidemii de poliomielită. Fiindcă poliomielita a dispărut acum.

Și în casă sau în familii nu erau impuse restricţii copiilor?

Nu, nu, nu, nu. Ni se spunea numai să nu ne jucăm cu copiii pe care nu îi cunoaștem.

Într-adevăr, chestiunea comportamentului nostru era încredinţată bonelor, guvernantelor – și ele aveau grijă să nu ne lase, când eram în locuri publice, să mergem în spaţii aglomerate. Dar, altfel, nu am resimţit niciun fel de restricţii, în afară de aceea că trebuia să ne spălăm pe mâini și nu trebuia să frecventăm copii pe care nu îi cunoșteam. Și nici mai târziu, atunci când eram deja adult, când eram medic, la începutul carierei mele, nu s-au luat măsuri așa de severe. Erau sfaturi. Sfatul medicului, sfaturi din când în când în jurnale și prin posturile de radio, dar niciun fel de dramatizare ca acum. Deși erau boli, cum era tuberculoza, foarte secerătoare. De sifilis nu prea se vorbea fiindcă era considerată boală rușinoasă.

De epidemia de tuberculoză ce vă amintiţi?

Stăteam la Stolnici, la ţară, și în fiecare săptămână, lună, era unul bolnav sau murea de tuberculoză. Era o boală cumplită și nu exista tratament – existau pseudotratamente, se trimiteau oamenii la munte, în sanatorii, sanatorii care au dispărut acum. Și erau și tratamente mari chirurgicale, care se făceau pe plămâni. În fine, erau și forme de tuberculoză cărora nu puteai să le faci nimic, cum era meningita tuberculoasă Steigen. Ai meningită tuberculoasă, mori. Până când a venit streptomicina. Cred că am fost primul care am făcut streptomicină într-o meningită tuberculoasă la București. Am tratat meningită tuberculoasă la București, în jur de anii ’50. Bolnavul era în îngrijirea profesorului Oscar Sager [1894-1981, academician, neurolog, elev și continuator al lui Gheorghe Marinescu, n.r.] și m-a trimis să-i fac injecţii intravenoase cu streptomicină.

Tuberculoza și sifilisul de când au început și cam până când au fost?

Tuberculoza am moștenit-o din trecut și s-a terminat tot prin anii ’60, odată cu introducerea tratamentelor antituberculoase, care nu existau pe vremea mea. Iar sifilisul era o tragedie, pentru că tratamentele erau îngrozitoare, erau lungi, erau ani de zile, apăreau complicaţii, complicaţii nervoase, cum era tabesul, cum era paralizia generală, care astăzi au dispărut cu desăvârșire după introducerea tratamentului cu penicilină.


Salon luminos, cu ferestre deschise, al unui sanatoriu londonez pentru bolnavii de tuberculoză, în 1942

Prin anii ’60 a fost, deci, și sifilisul eradicat?

Nu eradicat, dar nu a mai devenit o problemă. Aveai sifilis, făceai tratament și scăpai. Pe când înainte făceai tratament 4-5 ani de zile cu săruri de Salvarsan, cu cianură de mercur ș.a.m.d.

Lepră a mai fost la noi în ţară pe parcursul secolului trecut?

A fost lepră și era leprozerie mare, la Tichilești, în Dobrogea. Epidemie nu era, dar era endemie, era prezentă. Lepra nu era o problemă care să fie acută. Dar bolnavii de lepră se izolau, da – se izolau în leprozerie. Lepra era endemică până la Războiul cel Mare, pentru că nu existau medicamente. Acum sunt medicamente – și lepra, chiar dacă apare, nu este o tragedie. Eu nu am mai auzit de cazuri de lepră în ultima vreme.

Dar tifosul exantematic a fost, să spunem, o boală de război?

În general, era boală de război, dar la noi a reapărut cam prin ’48, atunci a fost epidemie mare. Și atunci s-a făcut o campanie mare contra tifosului exantematic, dar campania consta în despăducherea oamenilor. Ne-au trimis pe noi medicii, interni, externi, la ţară, unde controlam oamenii de păduchi și îi tratam de păduchi, pentru că exantematicul se transmite prin păduchi.

Și tot nu s-a luat măsura izolării!

Nu, nu, nu, nu, nu s-a luat nicio măsură. Sigur, când era bolnav, îl izola. Dar nu s-au luat măsurile acestea de restricţie, niciuna. Acum e prima oară în istorie. De tifos mureau destui, nu? Da, bineînţeles. Mai ales în Primul Război Mondial a fost un dezastru.

Despre gripe ce vă amintiţi?

Erau frecvente. Epidemii de gripă apăreau, se murea, se scăpa, se trecea peste, nu i se dădea prea mare importanţă.

Vi se pare comparabilă perioada aceasta de pandemie cu altă perioadă din istorie?   

Teoretic, se aseamănă cu marile epidemii din Evul Mediu, numai că acum, datorită globalizării vieții, a circulației intense a oamenilor dintr-un continent într-altul, s-a răspândit boala pe întreaga planetă. Pe vremuri era un focar care se stingea undeva în Europa de Vest, în Asia, și rămânea cantonat acolo. Acum s-a răspândit foarte repede pe tot globul pentru că oamenii circulau. A luat o dimensiune pe care nu a luat-o niciodată în istorie. E prima dată în istoria omenirii, de când există ea, ca o epidemie să îmbrace toată planeta. 

Acesta este un fragment din interviul apărut în numărul 220 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei în perioada 27 mai-26 iunie 2020, dar și în format digital pe paydemic.com

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum