Autor 4982 vizualizări


Acum două-trei secole, viziunea eurocentristă asupra evoluției umane era comună pentru personalitățile din cele mai diverse domenii, inclusiv pentru marile figuri istorice din politică și filosofie.

Președintele american Thomas Jefferson, bunăoară, credea că negrii sunt capabili de performanțe mintale limitate, la fel ca Jean-Jacques Rousseau, în ciuda idealismului său umanist. Filosoful scoțian David Hume, în eseul său Despre caracterul diferitelor nații, scria:

„Pot să-i suspectez pe negri (…) că sunt de la natură inferiori albilor. Nu a existat niciodată vreo nație civilizată de altă culoare a pielii decât albă, nici vreun individ strălucitor prin fapte sau gândire care să nu fie alb” [apud Friedman, 2006, p. 109].

În acel ansamblu de opinii despre prăpastia rasială dintre oameni, o părere pe cât de distinctă, pe atât de bizară a avut savantul olandez Petrus Camper, din secolul XVIII; el considera că omul originar a fost un grec antic, ai cărui descendenți s-au răspândit apoi prin lume, au degradat fiecare în felul său sub influența factorilor de mediu, dând naștere nu doar la rasele inferioare, ci și la diferitele specii de maimuțe. În versiunea lui Camper, deci, maimuța ar fi provenit din om.  

E remarcabilă totodată paralela pe care o putem face între percepția occidentalilor și cea a aborigenilor cu privire la „celălalt”. Pentru fiecare dintre ei, „celălalt” era un element străin și diferit prin definiție și esență, doar că diferențierea se făcea pe o axă de coordonate diametral opusă. Pentru indienii din Americi, care pentru prima dată au văzut conchistadorii, problema nu era dacă ei erau diferiți – asta era evident –, ci dacă aceștia erau zei sau totuși oameni? Unul dintre antropologii francezi descrisese modul în care aborigenii încercau să-și rezolve dubiile:

„Indienii îi capturau pe albi și-i omorau înecându-i, apoi stăteau de gardă, timp de săptămâni, în jurul înecaților, pentru a vedea dacă putrezesc sau nu. În timp ce albii găseau că indienii sunt animale, aceștia se mulțumeau doar să-i bănuiască pe albi că ar fi niște zei. Plecând de la o ignoranță egală, procedeul acesta din urmă era, desigur, mai demn de oameni adevărați” [apud Glucksmann, 2007, p. 220]. 

Curios că pentru europeni până și flora și fauna de pe continentul american erau considerate inferioare. Naturaliștii francezi vorbeau despre factura „degenerativă” a Americii, susținând că orice specie degenerează dacă este „transplantată” din Lumea Veche în Lumea Nouă. Ca premisă pentru asemenea afirmații fusese observația că fructele, legumele, grânele și unele animale domestice europene nu se dezvoltau cum se cuvine pe teren american, ele creșteau pipernicite, lipsite de valoare nutritivă. Odată cu promovarea acestor convingeri, sporea și impresia despre caracterul insignifiant al elementelor culturale și politice americane. Liderii americani s-au văzut nevoiți să se implice în adevărate lupte ideologice pentru a asigura o bună reputație Americii.

Părinții fondatori ai SUA apără „onoarea” americană 

Thomas Jefferson, președinte al SUA și „părinte fondator” al națiunii americane, avusese și vocație de naturalist, ceea ce l-a motivat să apere onoarea continentului prin dovezi de ordin științific. Abordarea lui Jefferson a fost pe cât de simplă, pe atât de ilustrativă: el s-a străduit să demonstreze că în America totul e mai mare și mai larg decât în Europa, deci e superior în talie și performanță. Arborii, urșii, bivolii – toți sunt mai masivi decât în Europa, la fel și râurile. Chiar și nevăstuicile sunt mai mari decât cele europene, iar renii scandinavi sunt atât de mărunți, încât ar putea merge pe sub burta elanului american, declara Jefferson. 

Un alt „părinte fondator” american, Benjamin Franklin, găsise o modalitate și mai ilustrativă de a demonstra „superioritatea” americanilor. La începutul anilor 1780, fiind la Paris, el participa la un dineu la care oaspeții americani stăteau de o parte a mesei, iar francezii de cealaltă parte. Simțind momentul oportun, Franklin a propus:

„Haideți să ne ridicăm ambele părți, să vedem în care caz există mai multă «degenerare»”.

Spre amuzamentul și sarcasmul lui Franklin, se întâmplase ca toți americanii să fie mai înalți de statură decât francezii. Poate că din acea perioadă provine tendința de afișare a grandorii de către americani. 

Toate aceste cazuri și comparații anecdotice vorbesc despre caracterul mai curând ideologic decât științific al disputelor rasiale și culturale. Ideologiile discriminării și dezumanizării celorlalți, a străinilor etnorasial, s-au alimentat din prejudecățile proprii firii umane; tot din astfel de prejudecăți au izvorât și o parte considerabilă din teoriile savante din secolul XIX. Știința însăși a fost grav afectată de modul rasist de a vedea lumea; cercetarea diversității umane a pornit de pe o bază psihologică și ideologică detractoare în raport cu alte grupuri umane. Acest cusur de viziune și metodologie a avut consecințe sociale nefaste, iar studiul originii și diversității umane fu compromis pentru multe decenii înainte. (va urma)

Fragment din cartea „Mozaicul Uman. Evoluția Omului și Originea Raselor”, de Dorian Furtună, doctor în biologie, etolog. Cartea poate fi găsită AICI.

Citește și: 

De ce oamenii sunt diferiți? O istorie a primelor ipoteze naive

Primele clasificări rasiale: apariția „albilor” și formarea „negrilor”