Cine sunt aromânii?

Autor 45164 vizualizări


Împrăştiaţi prin Balcani încă din Evul Mediu, aromânii trec astăzi printr-o criză identitară fără ieşire. Academiile fiecărui stat în care trăiesc susţin propria teorie despre originea aromânilor:români, macedoneni romanizaţi sau greci latinofoni. Chiar şi specialiştii cu origine aromână s-au integrat curentelor academice din ţara în care locuiesc, ceea ce provoacă un semn şi mai mare de întrebare printre aromânii din România, Albania, Macedonia şi Grecia. Izvoarele şi istoriografia îi menţionează sub diverse nume:vlahi, vlasi, aromâni, macedoromâni, fârşeroţi, saracaceni, armâni, rrămâni etc. Vă propunem în paginile următoare o discuţie despre originea aromânilor şi despre cauzele crizei lor identitare, fără pretenţia de a găsi elixirul. Dar sperăm să aducem în atenţia cititorului crâmpeie din istoria fascinantă a aromânilor balcanici, dintre care un număr destul de mare ne sunt azi concetăţeni.

În a doua jumătate a secolului al XI-lea, un demnitar bizantin cu origini armene, Kekaumenos, dedică mai multe pasaje românilor balcanici, de obicei în legătură cu răscoalele lor împotriva autorităţilor bizantine. Despre originea aromânilor, Kekaumenos ne povesteşte într-o diatribă contra acestora, pe care îi vedea veşnic răsculaţi contra autorităţilor:„Vă sfătuiesc deci pe voi şi pe urmaşii voştri următoarele, deoarece neamul vlahilor este cu totul necredincios şi stricat, neavând credinţă dreaptă nici faţă de Dumnezeu, nici faţă de împărat, nici faţă de rudă sau de prieten... şi deoarece n-a păstrat niciodată credinţă faţă de cineva, nici faţă de împăraţii mai de demult ai romeilor. Loviţi cu război de către împăratul Traian şi înfrânţi deplin, au fost supuşi de acesta, iar regele lor, numit Decebal, a fost ucis şi capul i-a fost înfipt într-o suliţă în mijlocul oraşului romeilor.Căci aceştia sunt aşa-numiţii daci, zişi şi besi. Şi locuiau mai întâi lângă râul Dunăre şi Saos, râu pe care acum îl numim Sava, unde locuiesc mai de curând sârbii, în locuri întărite de natură şi greu accesibile. Bizuindu-se pe acestea s-au prefăcut că nutresc prietenie şi că sunt supuşi faţă de împăraţii de mai demult ai romeilor şi ieşind din întăriturile lor prădau ţinuturile romeilor. De aceea romeiimâniindu-se au pornit, cum am spus, împotriva lor şi i-au zdrobit. Şi aceştia, fugind de acolo, s-au împrăştiat în tot Epirul şi toată Macedonia, iar cei mai mulţi dintre ei s-au aşezat în Elada.” (Fontes Historiae Daco-Romanae, III, Bucureşti, 1975, p. 39-41, s.n. – M.D.).

Originea aromânilor în primele izvoare bizantine:dacii lui Kekaumenos...

Potrivit acestei relatări, vlahii din Balcani, adică aromânii, ar fi urmaşii dacilor învinşi de Traian. Dar cum au ajuns între Sava şi Dunăre, adică în actuala Serbie? Dacă ne uităm prin istoriile romane contestate de istoriografia română, care povestesc despre retragerea aureliană, în urma căreia s-au înfiinţat două provincii sud-dunărene cu numele Dacia, ne apropiem de regiunea indicată de Kekaumenos la originea vlahilor. Dar dacă acceptăm teoria cronicarului bizantin, ar trebui să acceptăm că cel puţin o parte a populaţiei romanizate din Dacia romană s-a retras, în 275, în sudul Dunării. Povestea despre Decebal a preluat-o din istoriile romane păstrate în mediul bizantin. Care este sursa celorlalte informaţii? Cum face legătura între dacii lui Decebal şi vlahii din Balcani? Parcursul acestora este clar delimitat de autor:învinşi de bizantini, s-au refugiat în Epir, Macedonia şi Elada, adică în regiuni în care sunt atestaţi din Evul Mediu până azi. Autorul i-a cunoscut destul de bine pe vlahi:descrie implicarea lor în răscoala antibizantină şi le cunoaşte obiceiul transhumanţei. Cu ocazia pregătirii unei răscoale în vara anului 1066, vlahii, la întrebarea despre locul în care se aflau animalele şi nevestele lor în acel moment, au răspuns că în munţii Bulgariei, identificaţi de specialişti cu Munţii Balcanici până în Pind şi Rodope. Kekaumenos completează:„Căci aşa li-e obiceiul, ca dobitoacele şi familiile lor să stea din luna aprilie până în luna septembrie în munţi înalţi şi în locuri foarte reci.” (Fontes Historiae Daco-Romanae, III, p. 31-33). Este prima dovadă a migraţiei sezoniere sau transhumanţei practicate de aromâni până la mijlocul secolului al XX-lea şi este prima atestare a principalei ocupaţii a aromânilor – păstoritul.

...şi romanii lui Kinnamos

Un secol mai târziu, un alt cronicar bizantin, Ioan Kinnamos, relatează episodul unei lupte dintre bizantini şi unguri. În 1166, împăratul bizantin plănuia să atace regatul maghiar din două părţi. Una dintre oşti, comandată de Leon Vatatzes, urma să îi atace dinspre Marea Neagră. Vatatzes aducea o oaste numeroasă „ba chiar şi o mare mulţime de vlahi, despre care se spune că sunt colonii de demult ai celor din Italia” (Fontes Historiae Daco-Romanae, III, p. 239, s.n. – M.D.). Părerile istoricilor despre localizarea acestor vlahi sunt împărţite, unii susţinând că ar fi fost români din nordul Dunării, în timp ce alţii îi plasează în Balcani sau Dobrogea. În condiţiile în care bizantinii nu aveau autoritate în nordul Dunării, nu se poate accepta plasarea lor aici. Nici Dobrogea, locuită de multe populaţii, printre care izvoarele nu îi amintesc de români, nu putea sta la originea unui contingent de români suficient de numeros încât să fie remarcat de comandanţii militari bizantini şi de cronicar. Singura localizare plauzibilă a lor este în Peninsula Balcanică, teritoriu supus bizantinilor, de unde aceştia puteau recruta oaste şi unde sursele îi atestă cu sarcini militare. Dar mult mai importantă este consemnarea tradiţiei despre originea acestor români sud-dunăreni:„despre care se spune” arată o tradiţie care circula deja în cercurile culte de la Bizanţ despre originea romană a aromânilor. Este o tradiţie cultă, care se vehicula în mijlocul învăţaţilor bizantini. Este exagerat să considerăm că exista o conştiinţă a originii romane la români, cu atât mai mult la românii nord-dunăreni (apologia acestei idei la A. Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, pp. 31-32).

Mica Valahie

Aceeaşi origine romană a românilor din sudul Dunării era invocată de Ioniţă cel Frumos, ţarul Ţaratului Româno-bulgar, în corespondenţa sa cu papa Inocenţiu al III-lea. Este frumos să credem că exista o conştiinţă a romanităţii la nivelul poporului (A. Armbruster, op.cit., pp. 33-35), însă mă îndoiesc că afirmaţia istoricilor poate fi susţinută. Să nu uităm că această corespondenţă cu Papa a fost iniţiată de mitropolitul ortodox, Vasile de Târnovo. În condiţiile în care recunoaşterea titlului imperial pentru Asan de către papalitate presupunea recunoaşterea supremaţiei papale, adică o unire bisericească regională, trebuie să acceptăm rolul mitropolitului. Iar acest mitropolit se putea forma doar în mediul bizantin, ceea ce poate sugera sursa cunoştinţelor despre originea vlahilor balcanici. În capitala bizantină se păstrau consemnate informaţiile despre popoarele cu care imperiul intra în contact, care locuiau în imperiu sau cu care aveau războaie. În condiţiile în care o mare parte a izvoarelor bizantine au fost distruse, mai ales cu ocazia cuceririi otomane, putem admite că în Bizanţul secolelor XI-XI se aflau lucrări care au stat la baza acestor discuţii despre originea vlahilor, dar care nu s-au păstrat până azi. Însă Kekaumenos, Kinnamos şi probabil mitropolitul Vasile de Târnovo le-au cunoscut. Mai amintim un alt izvor necunoscut istoriografiei româneşti. Despre vlahii din Akarnania, în sudul Thesaliei, conduşi de un anume Constantin Aurelian, cronicarul bizantin Apokaukos afirma că se aflau un număr mare de colonişti romani, care acum se numeau vlahi (apud A. Koukoudis, The Vlachs:Metropolis and Diaspora, Thessaloniki, 2003, p. 86). Regiunea respectivă a fost denumită mai târziu Mica Valahie.

Potrivit primelor surse bizantine, care discută despre originea vlahilor balcanici, adică a aromânilor, este invocată originea romană (Kinnamos, Apokaukos şi Ioniţă cel Frumos cu papa Inocenţiu al III-lea) sau dacă (Kekaumenos), trecută probabil printr-un proces de romanizare. Trebuie să reţinem că deşi în secolele următoare aromânii apar adesea în surse bizantine şi otomane, locuind în special în regiunea muntoasă din Balcani, pe teritoriul de azi al Greciei, Albaniei, Macedoniei sau Bulgariei, nu se mai discută originea lor.

Moscopole, centrul cultural al Balcanilor

Izvoarele bizantine, sârbeşti sau otomane îi atestă pe aromâni, sub numele de vlahi, prin toată peninsula Balcanică, cu principala lor ocupaţie – păstoritul. În secolele XIII-XIV, sate întregi de aromâni sunt dăruite mănăstirilor din Muntele Athos, unde, la un moment dat, provoacă agitaţii din cauza prezenţei femeilor în preajma călugărilor. Regiunea Thesaliei a fost numită Valahia Mare, nume consemnat până în secolul al XIX-lea, dată fiind ponderea populaţiei aromâne. Aici a existat chiar un stat, format în urma destrămării Imperiului Bizantin în 1204, care a luptat în secolele XIII-XIV cu latinii, bizantinii şi apoi cu turcii. Din partea turcilor au primit privilegii care le recunoşteau autonomia, în schimbul plăţii unor taxe şi a păzirii trecătorilor montane. Nu au scăpat de tributul sângelui, fiind nevoiţi să dea periodic un număr de copii pentru corpul de ieniceri. Dintre aceştia, după satisfacerea slujbei militare, unii s-au întors în satele de origine, dar erau deja convertiţi la islam.

Vlahii din Pind, organizaţi în cătune cu caracter seminomad, migrau vara cu turmele lor până în munţii Macedoniei. În secolul al XVIII-lea, o parte dintre aceşti vlahi din Grevena, Samarina, Perivoli etc. se ocupau cu cărăuşia şi negustoria. Dintre aşezările aromâne se remarcă Moscopole, datorită evoluţiei sale spectaculoase. Întemeiată la mijlocul secolului al XIV-lea, aşezarea s-a dezvoltat mai ales sub stăpânirea otomană, deoarece a beneficiat de privilegii şi autonomie, în condiţiile în care făcea parte din domeniul sultanei mamă. Sub influenţa învăţaţilor din secolul al XVIII-lea s-a format o tradiţie cultă despre originea oraşului în refugiaţi educaţi din Constantinopol. Se încerca astfel formarea unei origini onorabile în comparaţie cu păstorii din regiune. Desigur că această teorie nu trebuie să beneficieze decât de atenţia cuvenită unei anecdote.

Aşezarea a început să se dezvolte după noile valuri de imigranţi din Metsovo (regiunea Zagori) şi Skamneli (Pind), care au întemeiat două noi cartiere după 1611 şi 1659. Un alt cartier s-a înfiinţat după 1710 cu imigranţi din Postenan, din sudul Albaniei. La finele secolului al XVII-lea a trecut în stăpânirea unui înalt demnitar, care i-a confirmat privilegiile şi a interzis aşezarea musulmanilor. Aşezarea s-a dezvoltat într-un oraş prosper, considerat al doilea ca mărime în Balcani după Constantinopol. Dezvoltarea oraşului a fost posibilă datorită practicării comerţului, iniţial itinerant, apoi organizat, prin Balcani până în Veneţia şi apoi dincolo de graniţele Imperiului otoman, până la Leipzig sau Poznan. Ei au fost principalii beneficiari ai anexelor economice ale tratatelor de pace de la Passarowitz şi Belgrad. Au întemeiat colonii cu scop comercial în mai multe oraşe din Imperiul Habsburgic, inclusiv în Transilvania. Totodată frecventau marile târguri anuale din Imperiul otoman. Îmbogăţirea negustorilor de vază a avut efecte pe plan cultural:s-au construit noi biserici în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, cu arhitectură şi pictură de înaltă calitate, s-a format o bibliotecă, o tipografie şi chiar o academie, numită Noua Academie. Practic la mijlocul secolului al XVIII-lea Moscopole a devenit centrul cultural al Balcanilor.

Bogăţia oraşului Moscopole a atras interesul turcilor şi albanezilor, care l-au jefuit în 1769. Coloniile comerciale înfiinţate în Europa Centrală înainte de acest eveniment nefericit le-au permis moscopolenilor să îşi ia avutul cu care rămăseseră şi să emigreze în masă. Unii, probabil cei mai săraci, s-au împrăştiat prin alte sate aromâneşti din Balcani, dar o mare parte a lor au emigrat în Imperiul Habsburgic, unde, pornind de la coloniile comerciale, au dezvoltat adevărate cartiere aromâne. Cei rămaşi au fost din nou jefuiţi în 1788, cu ocazia unui conflict pentru autoritate locală între doi demnitari otomani, ceea ce a determinat exodul complet al populaţiei. În secolul al XIX-lea, o parte a aromânilor au fost atraşi în mişcarea naţională grecească, ce a culminat cu războiul de independenţă şi crearea statului grec în 1828. Câţiva aromâni au ajuns astfel eroi ai poporului grec. Independenţa Greciei a marcat primul pas semnificativ spre grecizarea aromânilor.

La intervenţia României, sultanul a recunoscut vlahii ca minoritate în imperiu

A doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost marcată de numeroase conflicte regionale, în condiţiile răscoalelor sau a războaielor antiotomane. În plus, după 1864 au apărut şcolile româneşti în Balcani, care au creat disensiuni între comunităţile de aromâni, împărţite între susţinători ai românismului, aşa-numiţii românofoni, şi adversarii, cunoscuţi sub numele de grecomani. Conflictul a evoluat spre distrugeri de şcoli şi biserici, arderea cărţilor în limba română, terorizarea populaţiei românofone, chiar cu concursul autorităţilor turce locale.

În 1903, aromânii s-au implicat în răscoala macedonenilor împotriva turcilor, aşa-numita revoluţie Ilinden. Dintre faptele lor de arme se remarcă bătălia de la Cruşevo (azi în Macedonia), unde aromânii, sub comanda lui Pitu Guli, au luptat o zi întreagă cu o armată turcă net superioară numeric şi ca armament. Peste doi ani, la intervenţia diplomatică a României, sultanul a recunoscut vlahii ca minoritate în imperiu şi le-a acordat dreptul la şcoală şi biserică în limba lor, de fapt în limba română. Data acordării acestui privilegiu, numit Iradea, 23 mai (stil nou), a devenit de câţiva ani ziua internaţională a aromânilor.

Adevăratul salt al aromânilor în viaţa politică din Imperiul otoman a fost determinat de revoluţia junilor turci. În urma alegerilor parlamentare, doi aromâni au ajuns în Parlamentul Otoman şi au deţinut funcţii importante în administraţia otmană. Succesul aromânilor a fost efemer din cauza războaielor balcanice. Nu au apucat să se bucure de libertăţile garantate prin Iradeaua din 1905 şi nici de libertăţile democratice câştigate de Junii turci. Războaiele balcanice i-au găsit pe aromâni împrăştiaţi în diverse aşezări din Balcani şi divizaţi între statele care îi revendicau. Încă de la declanşarea conflictului, grecii i-au terorizat pe profesorii şi preoţii finanţaţi de România. Abia în urma presiunilor diplomatice, când Grecia a înţeles că are nevoie de România pentru interesele sale în Balcani, guvernul de la Atena a luat măsuri pentru corectarea situaţiei celor arestaţi. În schimb, presa greacă nu a încetat cu diatribele împotriva românilor şi românofonilor.

Cu ocazia negocierilor de pace de la Londra, o delegaţie de aromâni, rezidenţi în România, a făcut un turneu în capitalele Marilor Puteri, cu sprijinul României, pentru a susţine înfiinţarea unui stat macedonean în sistem federativ, în care sperau că şi ei, aromânii, îşi vor găsi, în sfârşit, drepturile. În ciuda manifestărilor publice şi a articolelor de presă favorabile din România şi din Europa, interesele Marilor Puteri nu îi aveau în vizor nici pe aromâni, nici un stat macedonean. Nici măcar România nu a susţinut consecvent acest proiect politic, mai ales după ce s-a prefigurat urcarea pe tronul Albaniei a prinţului de Wied, nepotul reginei României.

Pacea de la Bucureşti a consfinţit împărţirea aromânilor între Grecia, Bulgaria şi Serbia, plus partea consistentă din Albania. Practic, războaiele balcanice au îngropat orice speranţă a aromânilor spre o viaţă naţională proprie, fiind sortiţi de Marile Puteri să fie împărţiţi între statele balcanice, care i-au supus în deceniile următoare unei ofensive de asimilare.

Aromânii din Albania, sub presiunea grecizării şi albanizării

Statul albanez s-a format în contextul pierderii peninsulei Balcanice de către Imperiul Otoman în timpul războaielor balcanice. România a sprijinit formarea Albaniei ca o soluţie mai bună pentru aromâni, în contrapondere cu pretenţiile Greciei. Mişcarea naţională albaneză s-a organizat în România cu sprijinul autorităţilor române încă de la finele secolului al XIX-lea. În timpul războaielor balcanice se vehicula ideea unui stat albanezo-aromân, organizat după modelul elveţian, în care aromânii să beneficieze de autonomie. Guvernul român a mituit fruntaşi albanezi pentru ca o rudă a reginei României să fie adusă pe tronul noului stat, o alegere însă neinspirată, deoarece prinţul Wied a preferat să fugă de responsabilităţile coroanei albaneze.

Teoretic, aromânii din Albania beneficiau de premise favorabile păstrării identităţii lor în noul stat albanez. Şcolile româneşti care funcţionaseră pe teritoriul albanez în perioada stăpânirii otomane au fost însă distruse în timpul războaielor balcanice, iar refacerea lor a fost întârziată de Primul Război Mondial. După 1922, statul albanez a închis majoritatea şcolilor româneşti. În 1926 a permis predarea unor ore de limba română în şcolile albaneze, dar a condiţionat deschiderea unor şcoli româneşti de cererea comunităţilor aromâne. Condiţiile puse de statul albanez, care a etatizat învăţământul în 1927, conflictele dintre liderii comunităţilor aromâne şi absenţa unei strategii ferme din partea statului român au limitat funcţionarea învăţământului românesc în Albania. Astfel s-a ajuns ca în 1935 să funcţioneze şapte şcoli primare în limba română (Adina Berciu-Drăghicescu, Fârşeroţi, moscopoleni, meglenoromâni – valorificarea on-line a patrimoniului cultural, Bucureşti, 2011, pp. 46-49). Cel de-Al Doilea Război Mondial a determinat închiderea treptată a şcolilor româneşti din Albania, iar după instaurarea regimului comunist aromânii au fost ţinta politicii de asimilare din partea statului albanez. Pentru statul albanez aromânii erau văzuţi ca potenţial pericol din cauza pretenţiilor Greciei, care îi considera greci pe aromâni şi revendica teritoriul locuit de ei încă din 1912.

Presiunea asupra aromânilor din Albania este dublă:una albaneză şi una grecească. Ceea ce nu au reuşit albanezii să asimileze în ultimul secol, sunt pe cale să reuşească grecii. După căderea regimului comunist albanez, statul grec a aplicat o strategie agresivă de grecizare a aromânilor din Albania. Grecia a acordat cetăţenie greacă tuturor aromânilor din Albania, precum şi avantaje materiale, ca accesul la sistemul de pensii. Paşaportul grecesc le-a dat aromânilor din Albania posibilitatea să meargă la muncă în Grecia, dar şi în Europa. Cea mai mare parte a aromânilor au emigrat în Grecia cu tot cu familiile lor. Copiii lor frecventează şcolile greceşti şi nu mai învaţă aromâna nici măcar în familie. Vin doar în vacanţă în Albania la bunicii lor aromâni, care suferă că nepoţii lor nu mai vorbesc aromâna. Astfel că strategia de grecizare a aromânilor din Albania are succes deja după a doua generaţie.

Singura biserică aromână din Albania, la Korce

Din punct de vedere bisericesc, aromânii din Albania sunt subordonaţi bisericii greceşti, ceea ce accentuează procesul de grecizare. Dacă în 1912 existau 10 biserici în care se oficia slujba în limba română, în 1941 au mai rămas şase (Adina Berciu-Drăghicescu, op.cit., p. 51). În 1967, Albania a devenit un stat ateu, toate cultele fiind interzise. Azi, prin unele sate aromâne mai izolate preoţii bătrâni mai spun o rugăciune sau o parte a liturghiei în aromână, însă au o mare problemă cu lipsa cărţilor de cult în aromână. Singura biserică aromână este în Korce, datorită efortului patriotic al părintelui Dumitru Veriga, probabil singurul aromân din Albania care a refuzat cetăţenia greacă. Pe locul vechii şcoli româneşti din Korca, pe care a reuşit să o revendice în 1995, a construit o biserică aromânească pentru aromânii din Albania. Am avut onoarea să îl întâlnesc anul trecut pe părintele Veriga şi m-a impresionat faţa lui dură, de luptător călit, neobosit.

Numărul aromânilor din Albania este imposibil de clarificat, deoarece recensămintele oficiale diferă de realitate. Cifrele variază între 10.000 şi 250.000 de vorbitori ai dialectului aromân în Albania. Cei mai mulţi dintre ei sunt numiţi fârşeroţi, ei însişi numindu-se rrămâni. Albanezii le mai spun vlahisau ciobani, în timp ce grecii îi consideră eleni vlahofoni. Ca efect al proceselor de asimilare din partea albanezilor, grecilor sau românilor, în prezent pot fi identificate mai multe grupuri de aromâni în funcţie de identitatea pe care o adoptă:albanezi, greci, români sau pur şi simplu vlahi sau aromâni (rrămâni). Oficial, aromânii nu sunt recunoscuţi ca minoritate etnică, doar ca minoritate folclorică.

România acordă preferenţial burse de studii tinerilor aromâni din Albania şi sprijină diverse proiecte culturale. Cu ocazia unei întâlniri a preşedintelui României, Emil Constantinescu, cu omologul său albanez, Rexhep Meidani, partea română a solicitat recunoaşterea minorităţii aromâne, însă oficialul albanez a refuzat să discute această problemă. Recent, în primăvara anului 2014, premierul României, Victor Ponta, a efectuat o vizită la Tirana. Nu ştim dacă a ridicat problema aromânilor din Albania, deşi Victor Ponta, după mama sa, are origini aromâne.

Cimitirul aromânilor din Bitolia, ultimul bastion aromânesc

În ciuda angajamentelor luate la Conferinţa de Pace de la Bucureşti de a permite funcţionarea şcolilor şi bisericilor româneşti în teritoriul revenit ei după războaiele balcanice, Serbia nu şi-a respectat promisiunile, fructificând greşelile diplomaţiei româneşti, care nu le-a inclus în tratatul de pace, ci a acceptat doar note diplomatice fără valoare. Şcolile şi bisericile româneşti din Macedonia sârbească, care funcţionaseră înainte sub stăpânirea otomană, au fost închise treptat.

În timpul Primului Război Mondial, aromânii din Macedonia sârbească au suferit mai ales în urma ocupaţiei bulgăreşti. Nemulţumită de împărţirea de la Conferinţa de la Bucureşti din 1913, Bulgaria a ocupat Macedonia sârbească. Mulţi aromâni au fost internaţi în lagăre de concentrare sau trimişi la muncă forţată. Limba bulgară a devenit obligatorie în şcoli şi biserici. După terminarea războiului, sârbii au fost şi mai drastici în privinţa aromânilor, nu au acceptat niciun manual din România, au interzis şcolile româneşti şi au confiscat localurile. În ciuda eforturilor pentru redeschiderea şcolilor din Bitolia, cea mai importantă aşezare de aromâni, unde funcţionase înainte şi o şcoală secundară, statul român nu a obţinut decât promisiuni din partea autorităţilor sârbeşti.

Noul stat Macedonia, desprins din fosta Iugoslavie, îi recunoaşte pe aromâni sub numele de vlahi, ca grup etnic, nu ca minoritate naţională. Teoretic, este un avantaj faţă de celelalte state balcanice. Însă recunoaşterea lor în Constituţie nu garantează conservarea identităţii lor. Oficial, conform recensământului, din totalul populaţiei de 2 milioane de locuitori, în Macedonia ar fi doar 8.500 de vlahi. În realitate, ei sunt mult mai mulţi, în jur de 160.000, fiind a doua minoritate ca pondere, după cea albaneză. Dacă a existat o scurtă perioadă în anii 1990 de destindere şi libertate de exprimare, în ultimul deceniu, vlahii din Macedonia sunt supuşi unui proces agresiv de asimilare. Presa aromână, scrisă, radio şi TV a scăzut foarte mult în volum, deoarece au scăzut subvenţiile din partea statului. Se predau opţional câteva ore de limbă „vlahă” în unele şcoli. Deşi există mulţi oameni de afaceri prosperi, de origine aromână, în Macedonia, ei preferă să nu îşi afişeze originea şi identitatea, pentru a nu fi supuşi presiunilor din partea autorităţilor. Unii mi-au povestit că aromânii sunt ţinta celor mai multe controale fiscale din partea statului, o formă preferată de intimidare a aromânilor care se implică în mişcarea naţională.

În Bitolia, odinioară o prosperă aşezare aromână, au mai rămas câteva mii de aromâni. Doar bătrânii mai luptă pentru păstrarea identităţii lor, grupaţi în jurul cimitirului aromân. Atât le-a mai rămas aromânilor din Bitolia, cimitirul aromân, pe care însă a pus ochii Biserica ortodoxă din Macedonia. Vechea biserică aromână din centrul oraşului a fost demolată în perioada comunistă. Li s-a permis construirea unei biserici în curtea unei case, pe o stradă lăturalnică, însă fără slujbă în aromână. Mitropolia a avut grijă ca singurul preot care putea sluji în aromână să fie mutat la o altă biserică slavă. În clădirea fostului liceu românesc din Bitolia, construit cu banii statului român, este acum o şcoală pentru ţigani. Statul român nu s-a străduit să obţină după 1990 clădirile confiscate de statul sârb. Doar cimitirul aromânilor a mai rămas curat aromânesc în Bitolia. Pe majoritatea monumentelor funerare inscripţiile sunt cu caractere latine, chiar şi din perioada comunistă. În mijlocul cimitirului este mormântul apostolului aromânilor balcanici, Apostol Mărgărit. Mitropolia ortodoxă macedoneană din Bitolia vrea să pună însă mâna pe acest cimitir.

Încă din 1996, aromânii au făcut demersurile necesare pentru construirea unei biserici aromâne în cimitir. Finanţarea era asigurată de un aromân emigrat în America. Deşi au terenul necesar, au planul bisericii şi au banii pentru construcţie, aromânii din Bitolia nu pot să îşi construiască propria biserică în Macedonia. Mitropolitul a condiţionat aprobarea construcţiei de donarea cimitirului aromânilor către Mitropolia macedoneană din Bitolia (o copie a documentului cu rezoluţia mitropolitului este în posesia subsemnatului). Până în prezent, aromânii din Bitolia au reuşit să reziste presiunilor Bisericii macedonene şi încă mai păzesc cu sfinţenie cimitirul unde sunt îngropaţi înaintaşii lor, fără să permită îngroparea etnicilor macedoneni acolo.

În Grecia, minoritatea aromână e considerată o ramură latinofonă a poporului grec

Până la formarea statelor moderne din Balcani, asimilarea aromânilor a fost voluntară, prin căsătorii mixte şi amestecarea lor cu alte etnii. Religia ortodoxă a facilitat asimilarea prin căsătorii mixte cu grecii, bulgarii sau sârbii. Lupta naţională a popoarelor balcanice împotriva stăpânirii otomane şi formarea statelor naţionale moderne au creat instrumentele asimilării în masă a aromânilor.

Primii aromâni asimilaţi de greci au fost cei care locuiau în aşezările urbane mixte. Biserica a fost primul instrument de asimilare, deoarece slujbele se oficiau în limba greacă, ce era limba de cult în regiune. Tot prin intermediul Bisericii greceşti s-au format şi primii intelectuali aromâni, cei care au fondat Noua Academiei de la Moscopole. Practic, Academia moscopoleană a fost un instrument al luptei naţionale greceşti în secolul al XVIII-lea şi un moment de vârf al iluminismului grec. Distrugerea oraşului Moscopole şi exodul locuitorilor, în special către Imperiul Habsburgic, i-a scos pe o parte a lor de sub influenţa grecilor. Primii intelectuali aromâni din diaspora au sesizat pericolul grecizării, ceea ce le-a adus anatemizarea lor de către înaltul cler grec (cazul lui Mihail Boiagi, autorul primei gramatici aromâne, este elocvent).

Odată cu fondarea statului grec modern, în 1828, începe campania agresivă de asimilare a aromânilor. Unii aromâni şi-au asumat deja aspiraţiile poporului grec şi au avut un rol important în războiul de independenţă. Statul grec a urmărit cu consecvenţă extinderea teritoriului său pentru a-i cuprinde pe toţi vorbitorii de limbă greacă din Imperiul Otoman, care au fost consideraţi automat greci. Printre cei vizaţi au fost şi aromânii, mulţi dintre ei vorbitori de greacă. Până în momentul înfiinţării şcolilor româneşti printre aromânii balcanici, nu au prea existat piedici în asimilarea aromânilor. Cei care se pronunţau împotriva grecizării erau anatemizaţi de clerul grec, chiar dacă locuiau în diaspora.

Şcolile româneşti au împărţit în două tabere populaţia aromână:unii au considerat şcolile româneşti instrumentul necesar împotriva grecizării şi au devenit susţinători fervenţi ai învăţământului în limba română, în timp ce alţii considerau că prin acele şcoli se dorea românizarea lor şi au optat pentru identitatea greacă. La finele secolului al XIX-le, a diverşi călători au sesizat diferendele dintre cele două tabere – de românofoni şi de grecomani – în aceeaşi comunitate, uneori chiar în cadrul aceleiaşi familii.

Conflictul greco-român în jurul aromânilor s-a acutizat după 1905, când sultanul a recunoscut minoritatea aromână şi dreptul la şcoală şi biserică în limba lor. Chiar şi documentul sultanului a fost obţinut la intervenţia fermă a României în urma unui abuz greco-otoman împotriva învăţătorilor aromâni. Bandele greceşti au terorizat satele aromâne, omorând învăţătorii şi preoţii aromâni, arzând cărţile bisericeşti româneşti şi torturându-i pe liderii aromâni. În 1908, statul român a întrerupt relaţiile diplomatice cu Grecia din cauza acestor atrocităţi, sub presiunea opiniei publice, manipulată cu eficienţă în România de imigranţii aromâni.

În timpul Primului Război Balcanic, guvernul grec a refuzat să accepte finanţarea şcolilor româneşti de către Bucureşti în teritoriile otomane cucerite. La un moment dat au condiţionat acordul de sprijinirea de către România a integrării în graniţele greceşti a teritoriilor locuite de aromâni în Albania. Până la urmă, deoarece aveau nevoie de România împotriva Bulgariei, în preajma celui de-Al Doilea Război Balcanic, grecii au promis autonomia şcolară şi bisericească pentru aromâni cu finanţare de la Bucureşti. După Pacea de la Bucureşti, Grecia şi-a respectat angajamentele luate şi, în perioada interbelică, au funcţionat mai multe şcoli şi licee finanţate de statul român cu acordul tacit al guvernului de la Atena, în care, pe lângă programa din România, se mai preda şi limba greacă, precum şi istoria şi geografia Greciei (Adina Berciu-Drăghicescu, op.cit., pp. 375-376.). În schimb, bisericile româneşti au fost rând pe rând preluate de preoţii greci. Deşi au supravieţuit celui de-Al Doilea Război Mondial, sub ocupaţia italiană şi germană (în condiţiile în care România era aliatul Germaniei), şcolile româneşti au fost închise de greci în februarie 1946. Implicarea aromânilor în războiul civil din Grecia din anii următori a oferit guvernelor de la Atena pretextul strămutării masive a aromânilor (E. Ţârcovnicu, Aromânii din România, astăzi, în Revista Română de Sociologie, 2011, nr. 1-2, p. 160).

Abia după 1970, aromânii din Grecia au fost lăsaţi să fondeze asociaţii nonguvernamentale pentru promovarea identităţii lor culturale. Oficial, ei sunt consideraţi greci de limbă latinofonă. Toate studiile istoricilor şi lingviştilor greci care se ocupă de vlahi susţin această teorie a originii greceşti a aromânilor, care sunt eleni latinizaţi sub stăpânirea romană, deşi uneori, printre rânduri, se observă în cărţile serioase de istorie că este o teorie de conjunctură (cea mai bună carte de istorie a aromânilor scrisă de un istoric grec este The Vlachs:Metropolis and Diaspora, Thessaloniki, 2003, scrisă de Asterios Koukoudis). În prezent, toţi aromânii din Grecia acceptă, cel puţin oficial, această teorie, dar nu sunt de acord să fie trataţi ca minoritate etnică şi resping orice ingerinţă a românilor în această chestiune. Cel puţin oficial asistăm la un succes deplin al asimilării greceşti.

Dubla identitate a aromânilor din România

Românii nord-dunăreni ştiau de existenţa aromânilor sud-dunăreni cel puţin din secolul al XVII-lea. Rămâne o sarcină pentru istorici să clarifice dacă domnitorul Vasile Lupu era aromân de origine sau albanez;cert este că îşi avea originea în Epir, regiune cu o numeroasă populaţie aromână. Tot în secolul al XVII-lea, primii negustori aromâni înfiinţează la Braşov prima companie grecească, care, în curând, va domina comerţul în regiune. Ori datorită negustorilor aromâni ajunşi în nordul Dunării, ori datorită contactelor personale în Imperiul Otoman, Miron Costin şi Dimitrie Cantemir îi cunosc pe aromâni şi menţionează existenţa lor şi identitatea lingvistică cu românii.

Numărul aromânilor care au intrat în contact cu românii nord-dunăreni a crescut semnificativ odată cu exodul aromânilor moscopoleni. Mulţi din cei imigraţi în Imperiul Habsburgic au avut contacte cu românii ardeleni, unii s-au aşezat chiar în Transilvania şi au devenit membri marcanţi ai luptei naţionale. Andrei Şaguna sau Emanuil Gojdu sunt dovezi că intelectualii aromâni din Imperiul Habsburgic s-au identificat cel mai adesea cu românii nord-dunăreni, ca fiind acelaşi popor şi vorbind aceeaşi limbă. La mijlocul secolului al XIX-lea, aromânii balcanici au intrat în atenţia elitei intelectuale şi politice româneşti. Pe fondul renaşterii naţionale şi a euforiei idealurilor naţionale, intelectualii români s-au organizat pentru a acorda sprijin aromânilor să întemeieze şcoli în limba română. Unirea Principatelor Române a canalizat idealurile naţionale şi intelectualii din cele două principate unite s-au văzut la momentul respectiv în postura de lideri ai unei mişcări naţionale româneşti de ansamblu, atotcuprinzătoare. Nu întâmplător, între 1860-1880 erau agitaţii româneşti în Transilvania, pe care autorităţile austriece şi maghiare le puneau pe seama guvernului României.

Sub influenţa acestor intelectuali, principele Alexandru Ioan Cuza aprobă alocarea unei sume de bani pentru instruirea unor învăţători aromâni la Bucureşti, cale necesară pentru dezvoltarea unui învăţământ românesc în sudul Dunării, menit să trezească conştiinţa naţională românească printre aromânii balcanici. Astfel că, de la burse pentru formarea învăţătorilor, s-a ajuns rapid la susţinerea financiară a şcolilor româneşti din Balcani şi la conturarea unei politici a României faţă de aromâni. Coordonarea politicii româneşti printre aromânii balcanici a revenit Societăţii Culturale Macedo-române, organizaţie non-profit ce adunase personalităţi importante ale culturii româneşti şi politicieni cu influenţă. Din ce în ce mai mulţi aromâni au venit la studii în România şi au rămas aici definitiv. Ei constituie prima fază de emigrare a aromânilor în România. Deşi au fost emigrări individuale, au fost destul de numeroase. Mulţi aromâni s-au integrat societăţii româneşti şi au ocupat relativ repede funcţii în administraţie, chiar în aparatul guvernamental sau în instituţiile academice.

Numărul mare de aromâni stabiliţi în România, precum şi poziţia lor în societate, au avut un rol esenţial în susţinerea cauzei aromânilor la începutul secolului al XX-lea. Iradeaua din 1905 prin care aromânii erau recunoscuţi în Imperiul otoman a fost un succes al diplomaţiei româneşti. Ruperea relaţiilor diplomatice cu Grecia a fost determinată de atrocităţile grecilor faţă de învăţătorii şi fruntaşii aromânilor. La începutul Primului Război Balcanic, problema aromânilor a fost în prim-planul obiectivelor politicii româneşti, surclasată însă curând de pretenţiile asupra Cadrilaterului.

Războaiele balcanice au cauzat un val masiv de imigrare în România din cauza atrocităţilor la care au fost supuşi aromânii. Pentru liderii aromânilor balcanici, formaţi intelectual sub influenţa şcolilor româneşti, România devenise ţara-mamă la care şi-au căutat scăparea. În acele condiţii, cetăţenia română se obţinea foarte uşor. În ciuda eforturilor guvernului român de a-i repatria pe aromânii imigraţi în timpul războaielor balcanice, mulţi au rămas în nordul Dunării.

Cauze ale emigrării aromânilor din Balcani în România

Dacă până acum era vorba doar de imigrări individuale, în perioada interbelică, România organizează imigrarea masivă a aromânilor. Cauzele emigrării aromânilor din Balcani în România după 1925 sunt multiple. În primul rând, aromânii au fost supuşi după 1913 presiunilor naţionaliste din partea statelor în care au fost încorporaţi:Grecia, Bulgaria, Serbia, Albania. Desigur că cel mai mult au avut de suferit liderii aromânilor, de obicei formaţi în şcolile româneşti. Aceste şcoli româneşti aveau o mare problemă:programa şcolară era identică cu cea din România, din care cauză cunoştinţele dobândite nu le permiteau absolvenţilor să se integreze în statele balcanice. Ne-am obişnuit să acuzăm statele balcanice că nu recunoşteau diplomele şcolare româneşti, însă aveau dreptate. În condiţiile în care grecii foloseau alfabetul grec, iar sârbii şi bulgarii alfabetul chirilic, oare în ce măsură îşi puteau fructifica aromânii şcoliţi la şcolile româneşti din Balcani cunoştinţele dobândite în statele respective? Practic, sistemul şcolar românesc în Balcani era ineficient pentru că era conceput greşit.

O altă cauză a emigrării a fost schimbul de populaţie dintre turci şi greci după 1923. Colonizarea masivă a grecilor în regiunile locuite de aromâni a pus presiune pe aceştia din urmă, obligaţi să îşi desfăşoare activităţile, în special păstoritul, pe un areal mai restrâns. Noile graniţe stabilite după 1913 şi 1918, precum şi redistribuirea pământurilor, au limitat posibilităţile de transhumanţă şi pentru aromânii din Macedonia. Dacă aromânii prezentau disponibilitatea pentru emigrare, România avea nevoie de imigranţi pentru a-şi consolida frontiera sudică a Dobrogei. Experienţa Primului Război Mondial a arătat fragilitatea păcii de la Bucureşti din 1913 şi a stăpânirii româneşti asupra Cadrilaterului. Astfel că dorinţa de emigrare a aromânilor s-a întâlnit cu planurile de colonizare a Cadrilaterului de către statul român.

În urma unei adunări a aromânilor la Veria, în Grecia, s-a format un comitet al emigrării care trebuia să negocieze cu guvernul de la Bucureşti condiţiile colonizării aromânilor. Între 1925 şi 1933 s-au aşezat în Cadrilater peste 5.000 de familii de aromâni din Grecia, Albania, Macedonia sârbească şi Bulgaria. Ei au sperat la o viaţă mai bună în România, bazaţi pe promisiunile statului român. Au primit pământ, între 10 şi 15 hectare, plus loc de casă. Aromânii, oameni harnici, şi-au construit case şi s-au străduit să îşi lucreze şi să îşi apere noua proprietate. În condiţiile în care regiunea Cadrilaterului era adeseori atacată de bandiţi bulgari, finanţaţi de guvernul de la Sofia, aromânii trebuiau să meargă la muncă pe câmp înarmaţi cu pistoale. Nu era pentru ei o noutate, pentru că războaiele balcanice şi Primul Război Mondial i-au adus adeseori în situaţii de luptă cu armatele beligerante sau cu bandele de tâlhari. În momentul colonizării, aromânii au primit cetăţenia română şi s-au declarat de etnie română. Aceasta era condiţia necesară pentru a primi pământ în Cadrilater, deoarece o lege din 1923 stipula interdicţia colonizării străinilor.

Aromânii şi Mişcarea Legionară

Recrudescenţa naţionalismului românesc în perioada interbelică, mai ales sub forma mişcării legionare, i-a atras şi pe noii cetăţeni români din Cadrilater, pe aromâni. Naţionalismul lor a fost dublat şi de nemulţumirea colectivă faţă de condiţiile oferite de guvernele României, pe care le acuzau de nerespectarea condiţiilor de emigrare. Cea mai mare parte a colonizării s-a efectuat în perioada marii crize economice, ceea ce a determinat întârzieri şi chiar limitări ale ajutorului de stat promis la colonizare. Aşa se explică de ce asasinarea premierului I.G. Duca de către legionari i-a avut protagonişti pe aromâni. Mişcarea Legionară şi-a găsit mulţi adepţi printre aromâni, ceea ce le-a atras ulterior repercusiuni.

Prima mare problemă au avut-o aromânii în 1940, când România a cedat Cadrilaterul Bulgariei. Cu ocazia schimbului de populaţie, bulgarii din Dobrogea s-au mutat în Cadrilater, iar coloniştii români, inclusiv aromânii, din Cadrilater au trecut în hotarele micşorate ale României. Cea mai mare parte a lor a întemeiat noi aşezări în Dobrogea, iar o parte s-a stabilit în jurul Bucureştiului. Deşi abia şi-au construit noile case în urma emigrării din Cadrilater, după venirea comunismului o altă nenorocire s-a abătut asupra aromânilor. Din pricina simpatiilor sau activităţii legionare din perioada interbelică, foarte mulţi aromâni au fost arestaţi şi închişi în lagăre sau închisori. Autorităţile comuniste îi încadrau automat în Mişcarea Legionară, uneori pe nedrept. În cadrul activităţilor Securităţii s-a formulat chiar o problemă specifică, menţionată pe dosarele de urmărire, numită Problema macedoneană, care era derivată din cea legionară.

Colonizarea aromânilor în România s-a dovedit a fi o adevărată Golgota pentru aromâni:imigraţi în perioada marii crize economice, mutaţi în 1940 şi închişi după 1948. Aceste greutăţi care au încercat primele două generaţii de aromâni din România au limitat gradul lor de integrare în societatea românească. Aromânii imigraţi anterior anului 1925 erau de obicei intelectuali şi negustori, care s-au integrat repede în societatea românească şi care s-au considerat români, atât la origine, cât şi ca cetăţeni. În schimb, aromânii colonizaţi în Cadrilater erau, în marea lor majoritate, oameni simpli, cel mult cu şcoala primară făcută de către unii la şcolile româneşti. Aceşti colonişti s-au aşezat în grup compact, ceea ce a permis păstrarea conştiinţei unei origini diferite decât românii nord-dunăreni. În ciuda tentativei de integrare imediat după colonizare, în care se încadrează şi afilierea lor la Mişcarea Legionară, aromânii din Dobrogea s-au considerat tot timpul doar colonişti în România, cu origini balcanice. Au fost şi sunt cetăţeni loiali României, însă au conştiinţa unei alte origini decât românii nord-dunăreni. Pregătirea lor intelectuală era prea slabă pentru a înţelege aserţiunile academice despre originea comună a daco-românilor şi a aromânilor. Ba mai mult, convieţuirea în comunităţi închise de aromâni a cultivat conştiinţa de grup, iar ei au perceput alteritatea în raport cu românii. Chiar şi astăzi căsătoriile mixte nu sunt încurajate de către aromânii dobrogeni.

„Nu sunt faimos, dar sunt aromân”

Diferenţa gradului de integrare a aromânilor emigraţi înainte şi respectiv după 1925 a determinat opţiuni identitare diferite. Indiscutabil, toţi sunt cetăţeni români loiali statului român. Însă criza identitară apare când se discută originile lor, problemă pusă în discuţie publică abia după libertatea de exprimare câştigată în Revoluţia din decembrie 1989.

Există două curente majore privind opţiunea identitară a aromânilor din România. Urmaşii aromânilor imigraţi în secolul al XIX-lea şi la începutul celui următor se consideră de origine românească şi susţin că aromâna este un dialect al limbii române, iar aromânii şi românii sunt acelaşi popor. Majoritatea sunt intelectuali, urmaşi de intelectuali sau negustori stabiliţi în România înainte de 1925. Lor li se adaugă o parte a aromânilor colonizaţi după 1925, care s-au integrat individual în societatea românească, s-au afirmat în special pe plan cultural şi s-au desprins de comunităţile compacte din Dobrogea sau din jurul Bucureştiului. Cantitativ, ei sunt mai puţini, însă au o pondere mult mai mare în viaţa culturală şi politică din România. De obicei sunt grupaţi în jurul Societăţii culturale macedoromânesau alte asociaţii culturale în care clamează originea lor românească.

Al doilea grup de aromâni consideră că sunt cetăţeni români, dar au o altă origine decât românii nord-dunăreni şi că aromâna este distinctă de limba română. Dacă cei mai mulţi încă nu au o opţiune identitară, pentru că o definesc doar altceva decât românii, o parte a acestor aromâni şi-au însuşit chiar teorii aberante, vehiculate şi în Balcani, că ei ar fi urmaşii romanizaţi ai macedonenilor lui Filip şi ai lui Alexandru Macedon. Ei reclamă un statut de minoritate etnică şi au devenit vocali abia după 1990. Cantitativ, ei sunt mai numeroşi ca primul grup, însă sunt mult mai dezorganizaţi. Orgoliile mărunte şi aspiraţiile politice ale unor lideri i-au divizat în diverse societăţi culturale. În ciuda tentativelor de unificare a lor în federaţii ale asociaţiilor aromânilor şi de asociere cu organizaţii ale aromânilor din străinătate cu opţiuni identitare similare, ei nu reuşesc să organizeze acţiuni vizibile şi perceptibile. Singura excepţie este organizarea anuală a unor manifestări culturale publice dedicate Zilei aromânilor în 23 mai. Intelectualii cu formaţie umanistă din mijlocul lor, puţini la număr, deoarece ei sunt mai atraşi de studiile economice decât de cele umaniste, se străduie, împreună cu alţi intelectuali aromâni din diaspora, să definească o limbă aromână, cu un sistem de scriere propriu, în care au adoptat soluţii intenţionat diferite de limba română pentru diacritice. Deşi sunt cetăţeni loiali ai României, alteritatea faţă de români este probabil o manifestare a frustărilor şi nemulţumirilor acumulate de câteva generaţii începând cu momentul imigrării lor în România.

Deşi în România nu au fost supuşi asimilării de către stat, aceşti aromâni văd statul român ca principalul vinovat pentru situaţia de azi a aromânilor din Balcani. Recent a fost realizat un film artistic despre aromâni – „Nu sunt faimos, dar sunt aromân” – în care sunt câteva scene care probează afirmaţia de mai sus:în mentalul colectiv al aromânilor, cel puţin al celor din România, statul român este în vârful ierarhiei celor vinovaţi de criza identitară a aromânilor.

Totuşi, cine sunt aromânii?

Un lucru e cert:politica statului român faţă de aromâni a fost falimentară, fiind încă din start sortită eşecului. Programul coerent de finanţare a învăţământului românesc din Balcani nu a fost dublat de o programă şcolară eficientă, care să promoveze dialectul aromân şi multiculturalismul, pentru o mai uşoară integrare a absolvenţilor în societatăţile statelor în care locuiau. Inconştient, statul român şi-a pregătit la şcolile româneşti din Balcani viitorii imigranţi în România. Diplomele şcolilor româneşti nu erau recunoscute de statele balcanice, pe bună dreptate, deoarece absolvenţii nu ştiau să scrie în limba oficială a statelor respective. Singura soluţie pentru aromânii mai răsăriţi din punct de vedere intelectual a fost emigrarea în România, ceea ce a adus, este drept, plusvaloare culturii româneşti.

Deşi Pacea de la Bucureşti ar fi trebuit să genereze un sistem românesc educaţional şi bisericesc coerent în Balcani, ineficienţa diplomaţilor români a permis încălcarea promisiunilor de către statele balcanice. După Primul Război Mondial, statul român nu a mai urmărit cu aceeaşi fervoare politica românească din Balcani, diplomaţia românească trădând interesele aromânilor balcanici în numele intereselor majore ale noului stat unificat. Dezinteresul statului român în perioada interbelică a facilitat succesul politicilor de asimilare şi a pregătit renunţarea la orice sprijin după instaurarea regimului comunist. Practic, banii cheltuiţi de statul român începând cu Al.I. Cuza s-au dus pe apa Sâmbetei. Singurul câştig indirect a constat în plusvaloarea adusă culturii româneşti de imigranţii aromâni.

După 1989, statul român nu şi-a redefinit priorităţile culturale în Balcani şi a continuat politica de neamestec în treburile interne din perioada comunistă, deşi există şcoli greceşti şi bulgăreşti în România. Lipsa unei strategii ferme din partea României pentru susţinerea culturală a aromânilor din Balcani a contribuit la criza identitară a acelor aromâni, care aveau anumite aşteptări de la Bucureşti.

Criza identitară a aromânilor din România, specifică urmaşilor imigranţilor din perioada interbelică, este rezultatul eşecului asimilării aromânilor şi reflectă frustările acumulate de primele generaţii de după imigrare. În acelaşi timp, este efectul paradoxului istoriografiei româneşti. Atâta timp cât în şcoală se învaţă că românii sunt urmaşii dacilor şi romanilor şi că s-au format ca popor exclusiv în nordul Dunării, nu poţi să aştepţi de la aromâni să se considere acelaşi popor cu românii, având conştiinţa originii în sudul Dunării. Deşi studiile ştiinţifice lingvistice şi istorice au depăşit graniţa Dunării în definirea ariei de etnogeneză a poporului român, manualele şi programele şcolare sunt încă tributare teoriei exclusiviste a originii nord-dunărene a românilor, ceea ce îi exclude pe aromâni.

Un aromân din Macedonia, un om foarte citit şi foarte preocupat de istoria şi destinul aromânilor din Balcani, mi-a pus o întrebare foarte grea:„Oamenii de ştiinţă greci spun că suntem greci, oamenii de ştiinţă români spun că suntem români, alţii că suntem macedoneni, noi pe cine să credem, pentru că toţi sunt oameni de ştiinţă?”. Răspunsul aveam să îl aflu peste câteva zile, cu ocazia unei călătorii de studii la Moscopole, în Albania, împreună cu un grup de studenţi. Chiar în prima zi de periegheză, printre grămezi de pietre şi tufişuri, pe o cărare, ne-am întâlnit cu un om la vreo 50 de ani. Exceptând personalul de la hotelul din deal, care era format exclusiv din albanezi, era primul om întâlnit de noi în Moscopole. Luându-mi inima în dinţi, l-am salutat „Ziua bună”. Mi-a răspuns la fel. Şi eu şi studenţii mei am fost uluiţi. Am tăbărât pe el cu întrebări. Noi în română, el în ...aromână. Ne-am înţeles fără traducător, foarte rar folosea cuvinte greceşti pe care nu le înţelegeam. Locuia în Shipska, un sat învecinat din munte, în care au mai rămas câteva zeci de familii de bătrâni, deoarece majoritatea aromânilor au plecat la muncă în Grecia. Ne-a povestit că marea lor durere este că nepoţii lor, care cresc şi învaţă în Grecia, nu mai învaţă aromâna şi se tem că limba străbunilor o să se piardă. Peste câteva zile am vizitat Shipska, un sat de munte cu case din secolul al XVIII-lea, cu o biserică foarte frumoasă, cu uliţe strâmte şi oameni primitori. Am mai vorbit şi cu alţi aromâni din Moscopole în acele zile, însă nicio discuţie nu a atins fiorul acelei prime întâlniri cu omul din Shipska. Aceleaşi emoţii le-au trăit şi studenţii mei, cu care am rememorat adesea acea întâlnire.

Această întâlnire a confirmat studiile de lingvistică pe care le-am citit. Au demonstrat-o Weigand, Rosetti, Capidan, Papahagi şi alţii:aromâna este un dialect al limbii române. Iar ca istoric nu pot decât să confirm că poporul român este urmaşul romanităţii orientale, că ne defineşte în primul rând limba latină, din care s-a format limba română şi că aria de formare a poporului român se întinde mult în sudul Dunării. Migraţiile slave şi apoi stăpânirea otomană au determinat dislocări de populaţie, care au evoluat din punct de vedere lingvistic diferit, ceea ce explică influenţele slave sau greceşti în aromână.

Aromânii sunt fraţii românilor nord-dunăreni, care au aceeaşi mamă – limba latină. Aromânii şi românii, împreună cu megleno-românii, istro-românii, vlahii din Serbia, Bosnia şi Croaţia medievale, vlahii din Polonia medievală şi din Boemia, formează acea civilizaţie de păstori, cunoscuţi sub numele de vlahi. Ne-au fost comune legea sau obiceiul vlahilor, brânza de burduf, sistemul de dări şi taxe, obiceiurile şi folclorul, dar mai ales limba latină, datorită căreia am căpătat numele de vlahi. Asimilările voluntare sau planificate au dus la reducerea spaţiului locuit de vlahi la România de azi şi la câteva insule de romanitate din Balcani. Indiferent de identitatea pe care şi-o asumă aromânii şi alţi vlahi din Balcani, originea comună cu românii nord-dunăreni este incontestabilă. Desigur, trebuie să respectăm dreptul fiecăruia la definirea propriei identităţi.

Raportul Consiliului European despre aromâni şi Recomandarea nr. 1333 din 1997 stabilesc doar cadrul pentru salvarea identităţii culturale a aromânilor. Pentru a salva din punct de vedere cultural, inclusiv lingvistic, aromânii, trebuie mult mai mult decât declaraţii belicoase în presă în funcţie de opţiunea identitară. Salvarea lor şi definirea propriei identităţi sunt la îndemâna aromânilor, care trebuie doar să caute numitorul comun al tuturor asociaţiilor care îi reprezintă.