Autor 9133 vizualizări


Un alt reportaj spectaculos realizat de F. Brunea-Fox și publicat în „Dimineaţa” în august 1928 poartă titlul „Cinci zile printre leproși” și a avut un impact deosebit asupra cititorilor.

După ce o profesoară din provincie vine la redacţie și îi semnalează că în apropiere de localitatea Ismail e o leprozerie din care internaţii mai fug uneori și vagabondează prin oraș din cauza condiţiilor inumane în care sunt ţinuţi (răspândind deci pericolul îmbolnăvirii cu lepră), ziaristul decide să investigheze situaţia. Iniţial, fusese reticent deoarece în epocă nu se prea știa de lepră, cei bolnavi fiind duși discret în leprozerii și închiși acolo.

Înainte să plece pe teren, Brunea-Fox s-a consultat cu profesorul Mina Minovici, directorul Institutului Medico-Legal, pentru a se pune la curent cu aspectele bolii. Interesându-se și la Ministerul Sănătăţii, a aflat că cererile pacienţilor pentru condiţii mai bune se rezolvaseră deja și că informaţia lui primită de la profesoară n-ar mai fi fost de actualitate. Comunicatul publicat de Minister legat de lepră nu a speriat lumea, opinia publică fiind convinsă că e vorba de fapt de pelagră, o boală mai cunoscută, care nu trezea panică în rândurile populaţiei.

Doctorul Ion Ţuchel, cel care se ocupa de leproșii cazaţi în Lărgeanca, trimisese mai multe reclamaţii la Ministerul Sănătăţii, atât referitoare la faptul că medicamentele nu erau în cantitate suficientă, uleiul de Chaulmoogra necesar fiind administrat mult mai rar decât ar fi trebuit, cât și reclamaţii privind fuga unora dintre pacienţii săi (10 din 60 fugiseră, unul se întorsese), deoarece aceștia îmbolnăveau familii de oameni sănătoși. Plângerile, însă, nu fuseseră luate în seamă.

Lazaretul de la Lărgeanca

Așadar, împreună cu Iosif Berman, „asul reportajului fotografic“, cum îi spunea F. Brunea-Fox, s-a deplasat la Lărgeanca. Paginile în care descrie prima întâlnire cu cei atinși de această boală cumplită sunt vii, pline de imagini care dau senzaţii organice, sentimente puternice atingându- l pe cel care le-a scris, dar și pe cel care citește.

Aproape de lazaret, autorul trece mai întâi pe lângă un sat prosper, în care viaţa pare să se desfășoare idilic, contrastând puternic cu viaţa leproșilor aflaţi la câţiva kilometri mai încolo. Încă de pe drumul spre lazaret, reporterul și fotograful se întâlnesc cu o serie de suferinzi, care arătau ca niște erori ale naturii, tulburându-i pe cei doi cu aspectul lor: „pomeţii umflaţi, nasul redus la un buric de carne, ochii mici, injectaţi, fără gene, fără sprâncene“; unora le căzuseră degetele, altora, unghiile.

La început, leproșii i-au privit circumspect pe cei doi, neîncrezători că a venit cineva să îi ajute, dar până la urmă au prins încredere și au început să povestească și să se plângă de condiţiile de trai. Majoritatea proveneau din Oltenia și din Dobrogea; Gheorghe Neagu, cel care fugise și se întorsese, era din Teleorman și a mărturisit ca fugise pentru a-și vizita familia și pentru a lua o masa decenta, deoarece mâncarea din lazaret era și puțina, și de proasta calitate.

Uleiul de tratament, au mai povestit oamenii, se terminase de trei luni, morfina pentru dureri nu mai exista în dulapurile medicului și nici pansamente nu mai aveau. De doua luni le lipsea și apa pentru a se spală și ajunseseră sa sufere de râie. Brunea- Fox subliniaza faptul ca oamenii erau conștienți ca sunt acolo pentru a se trata și porniseră de la ideea ca se vor întoarce printre oamenii normali cândva în viitor, dar atâtea lipsuri îi făcuseră sa își piardă orice speranță, atât în semenii lor, cât și în divinitate. Doctorii mărturisesc și ei ca nu pot face mare lucru pentru bolnavi, deoarece Ministerul Sănătății nu le aloca fonduri suficiente.

„Mă obsedează cele văzute de când suntem aici“

Reporterul descrie cu minuţiozitate leprozeria, pentru ca oricine citește să vizualizeze în toată claritatea locul în care acești renegaţi își duceau vieţile:

„Leprozeria! O casă muruită cu var, în mijlocul unui lan de porumb, cu faţada spre câmp. O curte pătrată și destul de mare, mărginită de alte locuinţe și atenanse. Nici un copac, nici o podoabă vegetală. Clădirea pare un conac vechi sau un han părăsit după o dramă tenebroasă. Ce maladie obscură i-a ofilit însă înfăţișarea, i-a cojit pereţii, i-a văruit zidurile? Mimetism? Se pot adapta lucrurile la om?“.

Ochiul ziaristului remarcă și coteţele goale în care ar fi trebuit să se afle animale, o fântână secată și o a doua cu apă murdară. Camerele au câte patru paturi, sala de luat masa nu are scaune, farfuriile sunt de tablă, iar observatorul se simte speriat, dezgustat și bântuit de tot ce vede: „... mă obsedează cele văzute de când suntem aici. Nu înţeleg nepăsarea cu care societatea îi tratează pe acești nefericiţi pe care i-a scos cu totul din mijlocul ei“, scrie Brunea-Fox.

Ziaristul prezintă și discuţia avută cu doctorul Ţuchel, de la care află că a trăit timp de zece ani printre leproși, spunându- le câte o vorbă bună și sperând că într-o zi se va găsi un leac pentru această boală; afară există și alte medicamente în afară de acel ulei, însă în România nu le aduce nimeni. Medicul nu se sfiește să dea detalii despre această boală teribilă, precum și despre această leprozerie construită în 1916.


Reportajul a fost publicat în mai multe numere ale ziarului „Dimineaţa”, în luna august 1928

El crede că pe lângă necesităţi, statul ar trebui să le dea leproșilor și mici distracţii, un gramofon, un joc de domino, ceva care ar putea să le mai abată gândurile de la situaţia lor tragică și care să le ușureze cât de cât șederea în lazaret. Ultima imagine din lazaret este cea a cimitirului: morţii sunt îngropaţi chiar lângă clădirea în care trăiesc internaţii. Pacienţii nu sunt scandalizaţi de acest aspect, precum autorul reportajului, ci acceptă firesc punctul final al destinului lor, pentru că din moment ce nici viaţa nu le este respectată, de ce le-ar fi odihna veșnică altfel? În final, F. Brunea-Fox își cere scuze cititorilor pentru ororile prezentate, știind că rândurile lui nu pot fi citite cu sufletul liniștit:

„Îmi pare rău că am fost nevoit să aduc, într-un anotimp balnear, odihnitor, nautic, viziunea unei umanităţi hâde. Nu eu sînt de vină. Vinovat e Ministerul Sănătăţii“.

Concluziile anchetei sunt că autorităţile rămân indiferente faţă de necesităţile bolnavilor și de riscul de contaminare purtat de cei care evadează, însă publicul cititor a înţeles gravitatea situaţiei și chiar a luat măsuri, trimiţând la redacţia ziarului alimente, bani și diverse lucruri care să le fie donate leproșilor. Astfel, într-o vreme în care reţelele sociale încă nu se inventaseră, reportajul „Cinci zile printre leproși” poate fi considerat o probă de trezire a spiritului civic cu ajutorul materialelor de presă scrise cu responsabilitate.

Acest text este un fragment din articolul „F. Brunea-Fox. Reporter în România nefardată a anilor interbelici”, publicat în numărul 213 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de difuzare a presei, în perioada 15 octombrie – 14 noiembrie 2019, și în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum
""