Autor 112001 vizualizări


Cunoscut drept luceafărul poeziei românești, Mihai Eminescu nu a avut o viață ușoară. A trăit puțin, doar 39 de ani. Deși era un poet talentat a avut parte de foarte puțină fericire. O bună parte a vieții sale este trecută sub tăcere, în special ultimii ani când trece prin tot felul de centre de reabilitare a persoanelor cu probleme psihice. 

Unii spun că totul a început pe data de 28 iunie 1883, când Mihai Eminescu a fost arestat și internat la ospiciu în urma unui episod memorabil. Aflat la Capșa, locul în care conservatorii de vază ai Bucureștiului se întâlneau, poetul a ținut un discurs „politico-socialo-national” și, din cale afară de înfierbântat, ar fi scos un pistol și ar fi spus: „Vreau să îl împușc pe rege!”.

A fost prea mult pentru epoca respectivă! Se cunoșteau din presă atitudinea antiregalistă și antisemită a poetului. Cu un an înainte, Titu Maiorescu, apropiat al reginei și prieten al lui Mihai Eminescu s-a gândit să-i facă un favor poetului. Astfel, a aranjat o întâlnirea poetului cu Regina. În cadrul întâlnirii cei doi și-au zis tot felul de replici tăioase, Eminescu fiind foarte arogant la adresa Reginei Elisabeta, care era una dintre cele mai mari susținătoare ale artelor în România.

După această întâlnire Regina a considerat întotdeauna că poezia lui Eminescu este o imitație slabă a celei scrise de Vasile Alecsandri, iar Eminescu spunea despre creațiile artistice ale Majestății Sale că sunt atât de proaste încât nu merită să fie publicate.

Mihai Eminescu, pus în cămașă de forță

Discursul de la Capșa a fost, în acest context, suficient pentru ca scriitorul să fie pus în cămașă de forță pentru prima dată. Animozitățile cu familia regală și problemele de sănătate îl împing la marginea societății. Nu mai reușește să se întrețină în București și după anul 1884, Eminescu se reîntoarce la Iași unde caută o slujbă. Nici aici lucrurile nu devin mai ușoare pentru el, ajungând să trăiască din mila semenilor, de pe o zi pe alta.

În plus capătă o meteahnă care îi va înrăutăți situația, băutura excesivă. Poetul a viețuit multe luni într-o șură a hanului Bacala din Iași. Într-o scrisoare către un apropiat Eminescu relatează situația precară în care se găsea: „De vreme ce rezidez într-o hulubărie puțin recomandabilă din orice punct de vedere, e lesne de înțeles că nu am unde pune lucrurile mele (…) O tristă iarnă mă așteaptă și o tristă viață”.

În anul 1885 lucrurile par să se schimbe, poetul găsind o poziție de sub-bibliotecar la Biblioteca Centrală. Totuși lucrurile nu se schimbă foarte mult. George Călinescu redă foarte bine situația din acea perioadă:

„Bea fără cumpăt și, împins de instinct erotic congenital, bântuia cafeurile-chantante pierzând nopțile și istovind ultimele energii sufletești. Lăsa biblioteca cu ușile deschise la voia întâmplării, nu însemna cărțile eliberate în registru și-și însușea garanțiile bănești pentru cărți… Ba cerea bani, dintr-o teroare lăuntrică de lipsuri, nu numai prietenilor, ci și necunoscuților. Îmbrăcat într-un palton, livid, din buzunarele căruia – veche obișnuință de vagabond-scotea alune spre a le ronțăi – și cu o pălărie înaltă pe cap, era văzut asediind femeile, de pildă, curtezanele germane de la hotelul Vanghele”.

Lipsa de venituri îl afectează și Eminescu ajunge vrând nevrând la limita de jos a moralității. Viața nu avea să se îmbunătățească pentru poet în următorii ani. Prietenii încearcă să îl ajute, iar poetul va urma un adevărat periplu pe la spitale din România și din străinătate.

Poate unul dintre ultimele episoade, când poetul a reușit să ajungă la o normalitate a fost după ce a petrecut la Mănăstirea Neamț aproape o jumătate de an, de pe 6 noiembrie 1886 până 10 aprilie 1887. Certificat medical în baza căruia a fost internat scria că Eminescu suferă de alienație mintală. În registrul de primire al așezământului s-a notat: „34 ani (?), ortodox, român, profesiunea liberă, din urbea Iași, boala: manie furibundă… delirium tremens”.


„Era limpede la minte, numai tare posac și trist”

Iată ce nota unul dintre ieromonahii care l-au cunoscut pe Eminescu atunci: „Pe ziua de Sfinții Voievozi în anul 1886, m-au chemat la Mănăstirea Neamțu, la bolniță, și l-am spovedit și l-am împărtășit pe poetul M. Eminescu. … era limpede la minte, numai tare posac și trist. Și mi-au sărutat mâna și mi-au spus: «Părinte, Să mă îngropați la țărmurile mării și să fie într-o mânăstire de maici, și să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină»”.

Unii specialiști consideră dimpotrivă perioada de la Neamț drept una dintre cele mai cumplite pentru poet. Aceștia susțin că la Neamț era ospiciu de boli nervoase şi unde poetul a fost bătut cu frânghia udă şi scufundat în butoaie.

La externare, în luna aprilie a anului 1887, poetul părea vindecat complet. Din perioada petrecută la Neamț a rămas o fotografie celebră în care poetul apare pe un scaun, în curtea Mănăstirii.

Se cunoaște că după tratamentul de la Neamț i s-a aplicat injecții cu mercur, unii doctori ai vremii suspecând că este bolnav de sifilis.

Cert este că doi ani mai târziu, Eminescu moare pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9, București. Diagnosticul cu care fusese internat suna astfel: „Alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”.

Totuși diagnosticul morții rămâne nedescifrat

Ultima dorinţă a geniului care scrisese ”Luceafărul” sau ”Odă în metru antic” a fost un banal pahar cu lapte, pe care medicul de serviciu il strecurase prin vizeta metalică a ”celulei” în care şi-a petrecut ultimele ore din viaţă. I-ar fi şoptit celui care i-a făcut această favoare că ”sunt năruit”.

A doua zi, pe 16 iunie, a fost constatat decesul, iar medicii Şuţu şi Petrescu fac formele legale şi pregătesc un raport oficial, destul de ambiguu din care nu reiese clar cauza morţii poetului. De altfel aceştia semnalează doar simptomele unei tulburări psihice, nu şi fizice. Mai mult decât atât, la autopsia efectuată de doctorul Tomescu şi mai apoi de Marinescu de la laboratorul Babeş creierul nu a putut fi studiat, fiind uitat de o asistentă cu neglijenţă pe o fereastră deschisă, unde s-a descompus rapid.

Medicii de azi au o altă perspectivă asupra a ceea ce s-a întâmplat cu poetul. Cauza morţii poetului Mihai Eminescu pare sa fie mai clară. Ei arată şi că poetul a ajuns în sanatoriile și institutele de boli psihice unde a şi fost diagnosticat greşit din cauza unor tulburări psihice necunoscute la vremea respectivă. Este vorba de tulburarea bipolară sau stări alternante de manie şi depresie, apărute, în cazul poetului pentru prima dată în 1883. Moartea, cel mai probabil, a survenit datorită tratementului inadecvat din sanatoriile de atunci, dar și a exceselor bahice care i-au înrăutățit condiția fizică.