Autor 4152 vizualizări


Personalitatea și acțiunile lui Cesare Borgia l-au făcut pe acesta să fie ostracizat de către contemporanii săi.  Unul dintre marile personaje ale Renașterii, care apreciază politica lui Cesare în Italia a fost marele istoric și om politic al Florenței, Niccolo Machiavelli. Inițial, îndreptat spre un destin ecleziastic, Cesare Borgia realizează că posedă calități militare și politice. Astfel, el decide să lase în urmă straiele de prinț al Bisericii și să îmbrățișeze cariera de conducător al oștilor. Evenimente independente de el au făcut ca destinul său să nu fie asemenea lui Cezar sau Carol cel Mare.  Însă, posteritatea a păstrat și perpetuat o parte din reușitele sale.

Primul cardinal din istorie care renunță la pălăria roșie

Născut în 1475, fiul papei Alexandru al VI-lea este numit cardinal la vârsta de 18 ani. Deși se descurcă decent în noua sa poziție, nu se simte potrivit pentru aceasta. În 1497 Juan Borgia, conducătorul trupelor papale este asasinat.  Nu se știe clar dacă Cesare a fost implicat. Cert este că după moartea fratelui său, în anul imediat următor, Cesare renunță la cardinalat și devine noul lider al armatei papale. Vechile familii din Romagna precum Colonna sau Orsini se simt amenințate de monopolul familiei Borgia asupra statului pontifical.

Subtil, Cesare încearcă să găsească o soluție convenabilă pentru a-și atrage nobilii de partea sa:De îndată ce a cucerit Romagna şi a învins puterea familiei Colonna, ducele Valentino[1]a voit să păstreze ceea ce cucerise şi să meargă mai departe, dar a avut de înfrânt două obstacole:cel dintâi erau propriile lui armate, care nu i se păreau credincioase, iar celălalt era voinţa Franţei;se temea ca armatele Orsinilor, de care se folosise, să nu-l părăsească tocmai când ar fi avut mai multă nevoie de ele, şi nu numai să-l împiedice de la o cucerire, dar să-i ia şi ceea ce cucerise. Se temea mai departe ca regele să nu facă şi el acelaşi lucru.

În ce-i priveşte pe Orsini, a avut un indiciu în acest sens în momentul în care, după cucerirea Faenzei, a atacat Bologna şi a observat că armatele lor luptau fără nici un avânt;în ce-l priveşte pe rege, a putut să-i cunoască intenţiile atunci când, după ce a ocupat ducatul de Urbino, a atacat Toscana;iar regele l-a făcut atunci să-şi retragă trupele din această expediţie. În urma acestui fapt, ducele hotărâ să nu mai depindă de armatele şi de reuşita altuia.

Şi cel dintâi lucru pe care l-a făcut a fost acela de a micşora puterea familiilor Orsini şi Colonna la Roma;pentru aceasta, pe toţi acei partizani ai lor care erau nobili, i-a câştigat de partea lui făcându-i acoliţi şi acordându-le mari avantaje;şi îi dădu fiecăruia după calităţile lui, trupe de soldaţi cu plată şi funcţii de guvernatori;astfel încât, în câteva luni numai, ei şi-au pierdut ataşamentul faţă de facţiunile din care făceau parte şi s-au îndreptat cu totul spre el.[2]După ce îi aduce de partea sa pe majoritatea nobililor, Cesare pornește împotriva celor care se răzvrăteau.

Catherina Sforza, invadarea și cucerirea cetăților Imola și Forli

Pe 24 noiembrie 1499 Cesare sosește la Imola. Locuitorii orașului de  frica unui asediu prelungit se predau. Cesare intră în Imola pe 27 noiembrie.

La Forli cazul Imola, practic, a fost repetat. Deși locuitorii se aflau sub ochii formidabili ai contesei, deși trimise pe fratele ei, Alessandro Sforza, să îndemne oamenii şi Consiliul să stea de partea ei, în cele din urmă, îngijorându-se ca și restul de tirania opresivă a familiei ei, reprezentanţii orașului au venit în fața lui Cesare pentru a-i oferi oraşul.. Situația contesei devenea din ce în ce mai disperată. Cu orasul abandonat, ea ar depinde cetate ei, şi de o rezistenţă încăpăţânată față de care Cesare plăti cât de mult ca posibil pentru a i se aduce vie sau moartă.

Pericol pe care ea pare aproape dornică să-l  suporte. Frumosul ei fiu ținut lângă până în aceste momente nu va rămâne alături de ea, Ottaviano pleacă la Florenţa petru a fi în  siguranţă. Ea încearcă să se răzbune pe supușii care s-au răzvrătit, vrea să îi facă să guste din furia ei prin încercarea de a profita de o jumătate de duzină din cetăţenii de prim rang prinși în Forli. Cele mai multe cetăți italiane din perioadă, la fel ca citadela Forli constau într-o cetate iar înauntru o altă cetate.[3]Catherina Sforza este capturată și dusă la Roma. Cesare  primește titlul de duce de Romagna, devenind astfel conducătorul celui mai puternic stat din peninsula italică, Neapole fiind într-un declin continuu după invazia franceză.

Sfârșitul neprevăzut

Niccolo Machiavelli nota faptul că puterea lui Cesare se bazează pe menținerea tatălui său pe scaunul papal. Avea dreptate, după moarte lui Alexandru al VI-lea în 1503, totul se prăbușește ca un puzzle în jurul lui Cesare. Noul papă, Pius al III-lea îl asigură de sprijinul său, dar acesta moare în mai puțin de o lună. Dușmanul familiei Borgia, cardinalul Della Rovere devine papă sub numele de Iulius al II-lea. Cesare și Alexandru se îmbolnăvesc de febră în aceeeași perioadă.  Bătrânul papă nu rezistă bolii și moare. Cesare supraviețuiește și promite voturile celor 12 cardinali spanioli la următorul conclav lui Giuliano della Rovere. Alianța cu cardinalul della Rovere, a fost marea greșeală a lui Cesare din carieră, a fost primul pas spre ruină. Nimeni și nimic nu mai putea opri ascensiunea lui della Rovere. Practic, Cesare s-a vândut singur fără să știe. Planurile lui de a începe o campaniei în Neapole sunt întrerupte atunci când este arestat și deposedat de toate titlurile. Cesare avea să moară la doar 31 de ani în Viana, Spania de azi la 12 martie 1507.

Dacă campania din Neapole ar fi avut loc și ar fi reușit, mare parte a teritoriului de astăzi al Italiei ar fi fost unit încă de la începutul secolului al XVI-lea.  Faptele și realizările lui Cesare sunt astăzi atât subiect de dispută cât și de romane.



[1]Titlul primit de Cesare de la regele Franței. Formula pe care o folosește N. Machiavelli în Principele, relevă importanța titlului deținut de Cesare.

[2]NICCOLO Machiavelli, Principele, Editura Antet, Bucuresti, 2002, pp. 30-31.

[3]Raphael Sabatini, The Life of Cesare Borgia, Editura Project Gutenberg, Oxford, 2002, p. 131.