Autor 37854 vizualizări


Povestea de dragoste dintre Luceafărul poeziei românești și cea care i-a inspirat lirica, îi face pe mulți să treacă pragul Casei Memoriale „Veronica Micle” din Târgu Neamț. Ambianța epocii în care și-au trăit iubirea, reconstituită fidel prin proiectul expozițional permanent, transmite vizitatorilor sentimente de nostalgie și de regret față de obstacolele pe care cei doi îndrăgostiți le-au întâmpinat în 1880 și 1882, atunci când au existat planuri de căsătorie care nu s-au mai concretizat. 

Rolul determinant în acest sens l-a avut Titu Maiorescu, ostilitatea lui latentă față de muza eminesciană având rădăcini adânci încă din 1864, notează muzeograful Renata Buzău, pe pagina de Facebook a Complexului Muzeal Național Neamț.

La scurt timp după ce Veronica Câmpeanu a devenit soția viitorului rector al universității ieșene, Ștefan Micle, pe plan politic, relația tensionată dintre junimiști și fracționiști (simpatizanți ai ideologiei bărnuțiene), a culminat cu o campanie de denigrare publică a liderului „Junimii”. Printre cauze s-a numărat și modul în care membrii Fracțiunii Libere și Independente erau percepuți de adversarii lor. Astfel, Titu Maiorescu susținea că „cei mai mulți dintre fracționiști, pe lângă caietul lor de curs, nu mai citeau decât poate ‹Tribuna› lui Ionescu [Nae Ionescu, liderul Fracțiunii] și ‹Dreptul public al românilor› al lui Simion Bărnuțiu, o carte ce impresionează prin lipsa totală de știință juridică”.

În procesul de imoralitate intentat autorului „teoriei formelor fără fond”, tânăra doamnă Micle a fost citată ca martor, declarațiile acesteia fiind incriminatoare. Mai mult decât atât, presiunile exercitate asupra Veronicăi, de a reveni asupra celor declarate despre fostul ei profesor, de la Școala Centrală de Fete din Iași, s-au lovit de un refuz categoric, în condițiile în care soțul acesteia făcea parte din gruparea politică acuzatoare.

Chiar dacă nevinovăția lui Titu Maiorescu a fost recunoscută, umilința publică la care a fost supus nu a fost uitată, iar resentimentele lui față de poetă s-au manifestat ulterior.

După moartea distinsului profesor universitar Ștefan Micle, în primăvara anului 1880, Mihai Eminescu și-a dorit să oficializeze relația cu femeia pe care o iubea, prin actul căsătoriei, însă argumentele invocate de liderul junimist – convenționalismul și banalitatea unei căsnicii, efectele negative asupra creației poetice, incompatibilitatea celor doi îndrăgostiți, relația Veronicăi cu Caragiale – au determinat o înrăutățire a raporturilor în cuplu.

Doi ani mai târziu, dorința de reconciliere a devenit evidentă de ambele părți, proiectul unei alianțe matrimoniale fiind din nou făcut public, spre îngrijorarea junimiștilor. Și de această dată, influența lui Maiorescu s-a dovedit implacabilă asupra lui Eminescu, starea lui sufletească având cel mai mult de suferit. Pe de altă parte, profund rănită de zădărnicirea celui de-al doilea proiect al unui viitor împreună, muza Luceafărului încerca să-și disimuleze durerea în versuri, mascând-o sub forma indiferenței, însă chiar și în contextul acestei mâhniri interioare, supărarea ei nu excludea speranța împăcării.

Traseul sinuos pe care Luceafărul poeziei românești l-a avut de parcurs în relația cu Veronica Micle, s-a datorat complexității sufletești a celor doi îndrăgostiți, prejudecăților specifice epocii, dar și opoziției lui Titu Maiorescu, în umbra căreia se profilau resentimente vechi față de femeia care, în trecut, fusese doar un pion de tabla de șah a politicii ieșene.