Cariera diplomatică a lui Mircea Eliade

Autor 4337 vizualizări


În primăvara anului 1940, la cei 33 de ani ai săi, Mircea Eliade (foto sus) era deja un nume consacrat în știința, filozofia și literatura română. Din noiembrie 1934 era titularul cursului universitar de “Istoria religiilor orientale”, iar din 1938 al aceluia de “Istoria budismului”. În 1936, la Paris, i se publica teza de doctorat “Yoga - essai sur les origines de la mystique i ndienne”.

În țară văzuseră deja lumina tiparului volumele de filozofie orientală și literatură fantastică “Maitreyi” (1933), “Întoarcerea din rai” (1934), “Lumina ce se stinge” (1934), “Alchimia asiatică” (1934), “India” (1934), “Oceanografie” (1934), “Domnișoara Christina” (1936), “Cosmologie și alchimie babiloniană” (1937), “Fragmentarium” (1939).

Giurescu se gândește la Eliade

La Universitatea din București era asistentul și discipolul profesorului Nae Ionescu, a cărui moarte, survenită la 15 martie 1940, l-a afectat profund. La scurt timp după acest trist eveniment, profesorul universitar Alexandru Rosetti, reputat lingvist și filolog, i-a propus istoricului Constantin C. Giurescu (foto dreapta), devenit de puțină vreme ministru al propagandei naționale, numirea lui Mircea Eliade în calitate de atașat cultural la o legație a României în străinătate.

Ministrul istoric a fost de acord, oferindu-i lui Eliade postul de atașat cultural la Legația României din Londra. De acest memorabil moment de debut al carierei diplomatice de patru ani a lui Mircea Eliade își vor aminti, peste câteva decenii, atât binefăcătorul, cât și beneficiarul. Iată ce scrie Constantin C. Giurescu:

“Într-o bună zi, bunul meu prieten Alexandru Rosetti mi-a spus: «L-am văzut pe Mircea Eliade. Este într-o situație grea; poți face ceva pentru el?» Îl cunoșteam de multă vreme pe Mircea Eliade din lucrările sale. Îi urmărisem activitatea gazetărească în jurnalele bucureștene. În acea vreme, Ministerul intenționa să trimită câțiva secretari și consilieri culturali la Legațiile și ambasadele noastre în țările Europei de Vest. M-am gândit că alegerea lui ar putea fi folositoare”.

La rândul lui, Eliade își amintea de acele clipe în al său Jurnal (volumul I), unde la data de 28 august 1940, nota:

“Plecarea mi-a salvat mai întâi viața, apoi libertatea și în sfârșit mi-a permis să devin cineva ce nu aș fi devenit dacă aș fi rămas în țara mea: un scriitor care să poată scrie și publica ce gândește”.

Așadar, la 10 aprilie 1940, Mircea Eliade părăsea Bucureștii cu destinația Londra. Se aștepta să plece pentru 1-2 ani. Scriitorul Mihail Sebastian a văzut însă altfel lucrurile, afirmând: “Pleacă pentru 10 ani”. De fapt, Mircea Eliade părăsea România pentru totdeauna, cu excepția unui concediu de aproximativ o lună, petrecut în țară, în vara anului 1942.

A călătorit cu trenul, oprindu-se la Paris trei zile, perioadă în care i-a întâlnit pe Eugen Ionescu (atașat de presă la Legația României în capitala Franței), Emil Cioran (atașat cultural la aceeași legație) și pe fostul lui student Mihail Șora. La 15 aprilie, tânărul atașat cultural sosea la Londra, începându-și activitatea diplomatică.

Munca la Legația din Londra

Principala sa activitate consta în pregătirea unui buletin săptămânal al periodicelor britanice. În plus, a avut în atenție intensificarea contactelor culturale româno-britanice, frecventând în acest scop Pen Clubul, unde a făcut cunoștință cu numeroși scriitori și istorici. A obținut drepturile de autor pentru traducerea unor lucrări de specialitate în limba română și a găsit în Anglia directori de edituri dispuși să accepte publicarea unor cărți abordând teme de istorie și literatură română.

Acești pași, a căror înfăptuire era cât se poate de firească pe timp de pace, în perioada războiului erau realizați cu multe strădanii și numeroase dificultăți. Despre aceste eforturi ale sale va vorbi Mircea Eliade în volumul al-II-lea al “Memoriilor”:

“Ni se oprise o cameră la Hotel Rembrandt. A doua zi m-am prezentat ministrului nostru, Viorel Virgil Tilea. Am cunoscut, de asemenea, pe consilierul de presă Dimăncescu, pe secretarul de legație Ion Vardala, pe atașatul comercial Dimitrie Danielopol. De a treia zi mi-am început lucrul: un «Buletin» al revistelor periodice și, mai ales, al nenumăratelor «News Letters» care apăruseră în ultimul timp. Rezumam articole importante, traduceam pasajele semnificative, încercând să redau starea de spirit a «intelighenției» britanice.

Buletinele mele, ca și cele ale serviciului de presă, erau transmise săptămânal, prin curier, la Paris, și de acolo la București. Împreună cu Matyla Ghica, fost diplomat de carieră, dar acum consilier cultural la Londra, am luat parte la reuniunile Pen Clubului, am cunoscut o seamă de scriitori, savanți și istorici, am obținut drepturile de traducere a mai multor cărți, am găsit editori pentru o antologie de presă românească modernă și o istorie a românilor”.

Întâlnirea la Londra cu Mircea Vulcănescu

Sosirea la Londra, la începutul lunii mai, 1940, a Misiunii Economice prezidată de Mircea Vulcănescu a constituit pentru proaspătul „inițiat” în problemele diplomației un moment de bucurie sufletească și delectare spirituală totodată. Cei doi au petrecut îndelungi ceasuri de discuții aprinse și nesfârșite conciliabule pe teme de război, politică și nu în ultimul rând cultură, Vulcănescu dovedindu- se un interlocutor pe măsura așteptărilor lui Eliade. Acesta din urmă va fi foarte trist la vestea rechemării Misiunii în țară, imediat după căderea Franței și ocuparea Parisului, în iunie 1940.

„La ultima noastră întâlnire – rememorează cu nostalgie acele clipe Eliade – Mircea mi-a mărturisit că nu crede în victoria Germaniei. Doar dacă vor invada Anglia acum, în câteva zile, cel mult într-o săptămână. Dar nu cred că Hitler o va face…”.

Conform mărturiilor sale, activitatea diplomatică nu numai că nu îl extenua, ci, din contră, îi lăsa suficient timp, ba chiar îl stimula să continue și să aprofundeze cercetările de istorie a religiilor. După-amiezile și serile și le petrecea în sălile de la „British Museum” sau lucrând intens la redactarea lucrării „La Mandragore” și strângând material pentru „Le Chamanisme”. În paralel, plănuia să scrie o lucrare de proporții, „Antropocosmos”, în care să fie prezentate, analizate și comentate simboluri, mituri și credințe referitoare la labirint, „mandala”, întemeierea orașelor, orientarea fortificațiilor.

În acest scop, a adunat o cantitate apreciabilă de material documentar, dar din proiectata lucrare nu a scris decât foarte puțin. În vederea realizării acestor planuri, Eliade a închiriat un apartament pentru el și soția sa Nina, lângă Legație, unde lucra foarte intens după-amiezile și foarte frecvent serile și o parte din nopți.

Declanșarea de către Germania nazistă, în noaptea de 9-10 septembrie, a „Blietzkrieg-ului” asupra Angliei i-a obligat pe soții Eliade ca, împreună cu restul membrilor Legației, să-și găsească adăpost la subsolul hotelului cu șapte etaje unde locuia și Ion Vardala. Sub presiunea bombardamentelor tot mai puternice, soții Eliade și o parte din personalul Legației au părăsit Londra, refugiindu- se temporar la o pensiune din Oxford, numită „Oxoniensis”, unde au locuit până după Sărbătorile Crăciunului. Se vor muta apoi cu toții în casa din vecinătatea reședinței doamnei Sassoon.

La Oxford

În perioada sejurului la Oxford, Eliade comunica de două ori pe săptămână cu Legația, după care, din cauza intensificării bombardamentelor, a fost nevoit să rărească și apoi să abandoneze complet vizitele la Londra. Șederea în străvechiul oraș cu o puternică tradiție universitară i-a oferit prilejul continuării cercetărilor, într-o atmosferă cât se poate de propice. Profitând de sejurul oxfordian, Eliade a conceput proiectul unui „Tratat de istoria religiilor”, al cărui rezumat l-a scris la „Oxoniensis”, și al cărui prim capitol l-a elaborat la pensiunea doamnei Sassoon.

Tot în această perioadă, mai exact în intervalul 5 noiembrie – 10 decembrie 1940, a lucrat la romanul „Viața nouă”, din care a scris primele 75 de pagini, după care le-a aruncat, abandonând proiectul. În perioada „engleză” i-au apărut trei articole în presa română, și anume: „Comentarii italiene” („Revista Fundațiilor Regale”, numărul din iulie 1940), „Mitul generalului Cantacuzino” (Revista „Luceafărul”, la 25 august 1940) și „Funcțiunea socratică a lui Nae Ionescu” (Revista „Pan”, martie 1941).

Expulzarea

Evenimentele din România din toamna anului 1940 (abdicarea regelui Carol al-II-lea la 6 septembrie și preluarea puterii de către generalul Ion Antonescu și legionarii lui Horia Sima, intrarea României – forțată, evident – în orbita politică a Axei, precum și pătrunderea primelor trupe germane pe teritoriul țării noastre, în octombrie – noiembrie) și din iarna anilor 1940 – 1941 (eșecul rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941) erau urmărite cu înfrigurare și teamă de diplomații români acreditați în capitala Marii Britanii. Ei intuiau iminența ruperii relațiilor diplomatice dintre Anglia și România, eveniment care într-adevăr avea să se producă la 10 februarie 1941. A urmat procedura de rutină de expulzare a personalului diplomatic român.

„Pe acest fundal – scrie Eliade în «Memoriile» sale – am primit cu bucurie telegrama care mă anunța că fusesem numit secretar cultural la Lisabona. Radu Florescu a înștiințat Foreign Office-ul de mutarea mea și a cerut să mi se rezerve două locuri în avionul care continua să facă cursa Anglia-Portugalia”.

O nouă lume - Portugalia

După o umilitoare percheziție corporală – conform statutului său, și Constantin C. Giurescu îl avertizase la plecarea din România asupra acestui lucru, Mircea Eliade nu făcea parte din personalul diplomatic, beneficiind doar de pașaport de serviciu – Mircea și Nina Eliade luau avionul cu destinația Lisabona. Incepea un nou episod în activitatea diplomatică a savantului, care, după numai doi ani, efectua aceeași experiență portugheză a ilustrului său predecesor Lucian Blaga, ambasador al României la Lisabona în perioada 1 aprilie 1938 – 1 aprilie 1939.Impresia primului contact cu teritoriul și atmosfera Portugaliei este sugestiv redată de Eliade atât în „Memorii” cât și în „Jurnalul lusitan 1941 – 1944”:

„Am ajuns seara la Sintra și după ce am telefonat la Legație ne-am urcat într-un taxi. Nu ne venea să credem văzând profunzimea de lumini a orașului. La legație ne așteptau însărcinatul cu afaceri, Cămărășescu, Jean Antohi, consilierul economic, și consulul Bastos. Ni se reținuse cameră la hotelul «Suisse-Atlantico» unde vom rămâne aproape trei luni. Diminețile – scria diplomatul român – le petreceam la Legație, comentând «evenimentele» cu Cămărășescu și Antohi, încercând să mă fac util (redactam, bunăoară, scurte buletine de presă, corectam rapoartele lui Cămărășescu).

În restul timpului, descopeream cartierele încă nestrăbătute sau, în camera noastră de la Suisse-Atlantico, în vila de la Cascaes, citeam, cu dicționarul alături și până târziu după miezul nopții, romanele lui Eça de Queiroz, monografiile istorice ale lui Oliveira Martines și Alfredo Pimenta sau masiva «Istorie a Portugaliei» de Joao Ameal”.

În dubla sa calitate de secretar cultural și de presă, Mircea Eliade a intrat în contact cu oameni influenți din Ministerul Afacerilor Externe și Secretariatul Propagandei Naționale ale Republicii Portugalia, cu scriitori, oameni de cultură, gazetari, directori de ziare și edituri. I-a cunoscut astfel – întărind ulterior legăturile stabilite – pe Antonio Ferro, directorul propagandei și pe Antonio Eça de Queiroz, subdirector la același departament.

După cum preciza în detaliatul raport din 26 iulie 1941, referitor la activitatea sa de secretar cultural și de presă desfășurată în capitala portugheză, document întocmit la cererea ministrului plenipotențiar al României la Lisabona, Demetru Jurașcu, Eliade s-a făcut foarte repede cunoscut de către elita intelectuală din Portugalia. Devenit membru al „Cercului Eça de Queiroz”, tânărul și dinamicul diplomat cultural și de presă i-a invitat la dejun pe directorii principalelor ziare, șefii Departamentului Presei din cadrul Secretariatului Propagandei Naționale și atașații de presă ai Legațiilor Axei.

Cu acest prilej, i-a informat asupra politicii externe a României, a revendicărilor juste ale românilor asupra teritoriilor răpite în vara anului precedent: Basarabia, Bucovina de Nord, districtul Herța și Ardealul de Nord. Declanșând o puternică și bine documentată acțiune de propagandă, Eliade a făcut numeroase vizite la redacțiile marilor cotidiene lusitane, distribuind broșuri și documentare despre România, fotografii, buletine informative.

După propriile declarații, până la data scrierii raportului distribuise nu mai puțin de 126 de volume și broșuri documentare, 380 de broșuri ilustrate, 98 de fotografii, 12 buletine informative. Rezultatul acestei energice și susținute campanii îl va comunica diplomatul român ministerului Propagandei Naționale în referatul asupra prezenței României în presa portugheză scris în aceeași zi, 26 iulie:

„Țara noastră este astăzi mult mai prezentă în presa portugheză decât Ungaria, Finlanda și Bulgaria. Informațiile despre România sunt întotdeauna publicate în locurile de cinstire ale gazetelor”.

Revenind la raportul de activitate, Mircea Eliade arăta în document că activitatea sa la Lisabona cuprindea două etape foarte bine definite. Prima etapă, care, după părerea sa, fusese parcursă, consta în câștigarea bunăvoinței și prieteniei unor scriitori, istorici și gazetari portughezi de prestigiu, astfel încât, pe viitor, ei să scrie articole personale despre România și să nu le publice pe acelea gata redactate, expediate de la Legația României.

Încercări de traducere în portugheză a clasicilor români

A doua etapă, caracterizată drept „un proiect ceva mai dificil”, consta în strădania secretarului cultural în a convinge un număr redus de scriitori și gazetari portughezi să învețe limba română, pentru a traduce volume din creația marilor clasici români. În acel moment, poetul Trigueiro, laureat al Premiului „Nobel”, încerca să traducă în limba portugheză poezia lui Mihai Eminescu. În vederea stimulării acestor traduceri, Eliade s-a hotărât să inițieze un premiu de câteva mii de scuzi pentru cea mai bună traducere a „Luceafărului” eminescian.

Pamfil Șeicaru, director al ziarului „Curentul”, care vizitase Portugalia la mijlocul și în a doua jumătate a lunii iulie 1941, i-a sugerat diplomatului român să ofere posibilitatea unui renumit scriitor portughez de a vizita România, pentru ca, la întoarcere, acela să scrie despre impresiile produse de țara vizitată. Mircea Eliade nu numai că a îmbrățișat această idee, dar s-a și gândit la scriitorul Ferreiro de Castro, ale cărui opere deja fuseseră traduse în 10 limbi.

Referitor la activitatea de informare a Ministerului Propagandei Naționale asupra prezenței României în presa britanică și portugheză, Mircea Eliade preciza că până în acel moment trimisese nu mai puțin de 14 rapoarte și, în traducere, 32 de articole și discursuri din limba portugheză în care se făcea referire la țara noastră. La data scrierii raportului, de pildă, pregătea o broșură despre Basarabia și Bucovina în limba portugheză.

Deoarece la 22 iunie 1941, deci cu o lună în urmă de la elaborarea materialului analizat, Germania nazistă declanșase războiul antisovietic, acțiune la care s-a alăturat și România în vederea eliberării teritoriilor românești samavolnic răpite de Rusia Sovietică la 26-29 iunie 1940 (Basarabia, Bucovina de Nord și districtul Herța), Mircea Eliade a trimis centralei M.P.N., la 12 iulie, un referat asupra prezenței României în presa portugheză în intervalul 20 iunie – 10 iulie, deci în primele zile ale războiului, în care sublinia:

„Intrarea României în războiul împotriva Rusiei Sovietice a făcut ca textele despre țara noastră să sporească simțitor în presa portugheză. Telegramele de la București sau cele privind direct acțiunea militară a României s-au publicat întotdeauna la loc de cinste. Interesul pentru România se dovedește și prin numărul relativ mare de fotografii românești ce au apărut în ultimul timp. Mai important pentru cunoașterea țării noastre și pentru acțiunile anticomuniste ale armatei române este locul pe care începe să-l ocupe România în articolele de fond ale marilor ziare.

Pentru întâia oară am reușit să fim prezenți în analiza generală a Europei, pe care o încearcă cei mai de seamă gazetari portughezi. Cu acest prilej, se amintește foarte des ocuparea silnică a Basarabiei și Bucovinei de Nord de către Soviete. N-am citit un singur rând în care să se pună la îndoială românitatea acestor provincii sau drepturile noastre istorice asupra lor”.

În paralel cu activitatea desfășurată pe linia presei portugheze, în cadrul propagandei culturale, Mircea Eliade s-a preocupat cu aceeași perseverență și tenacitate de schimburile culturale româno-portugheze de conferențiari, compozitori, scriitori, matematicieni, trupe și companii teatrale.

Interesat de poezia portugheză

Dar cea mai edificatoare dovadă a modului strălucit în care s-a achitat diplomatul Mircea Eliade de sarcina înfăptuirii propagandei românești în patria lui Camões o constituie articolele proprii publicate în perioada 1941 – 1944 în presa portugheză despre spiritualitatea și cultura poporului român. În majoritate acestea reprezentau lumii lusitane scriitori și istorici români reprezentativi, precum Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Nicolae Iorga și Liviu Rebreanu.

În toate articolele și studiile scrise în perioada „portugheză”, Mircea Eliade nu pierdea niciodată ocazia să facă comparație între literaturile și scriitorii celor două țări, pe care îi îngloba în marea familie a latinității. În vederea scrierii unei lucrări de proporții, Eliade a început să se ocupe de studiul vieții și operei poetului național portughez Luis Vaz de Camões, cu a cărui creație luase contact în perioada studiilor indiene, cu peste un deceniu în urmă.

Lucrarea proiectată nu a mai fost scrisă, în schimb Eliade a publicat în noiembrie 1942, în paginile revistei „Accao”, un amplu articol intitulat „Eminescu și Camões”, articol republicat apoi și la Madrid și Bucureșți. Autorul scotea în evidență ideea de bază a acestui eseu dar și a altora, ulterioare – „Ginta latină”, „Eminescu – poet al rasei latine” - și anume permanența și perenitatea „latinității”, a „geniului rasei latine” ilustrat de cei doi poeți aparținând celor două extremități, estică și vestică, ale „lumii latine”.

În încheierea articolului, autorul își îndemna cititorii portughezi să se aplece și asupra altor limbi romanice, pe care să le învețe și să ia astfel contact cu literaturile celorlalte popoare latine. Cea mai importantă lucrare de propagandă scrisă de Mircea Eliade pe meleagurile lusitane a fost „Românii, latinii Orientului”, apărută la Lisabona, în aprilie 1943. În cuprinsul a 80 de pagini sunt trecute în revistă cele mai importante evenimente din istoria românilor, de la geto-daci până în anul 1942. Accentul este pus pe lupta românilor împotriva invadatorilor, pentru unitate și independență națională, pe supraviețuirea social-politică și culturală a civilizației române, de-a lungul veacurilor, în mijlocul unor mari imperii anexioniste.

De asemenea, autorul nu uită să precizeze că războiul României împotriva URSS era „nu numai o apărare a valorilor Europei creștine împotriva misticismului eurasian, dar și o apărare a libertăților Gurilor Dunării”. Semnificativă este prefața lucrării, în care Eliade schițează o paralelă între români și portughezi, arătând că, în afara originii lor latine, ei reprezintă „două popoare cu o misiune istorică în lume”.

Trăind, după cum plastic se exprima, „pe spezele Legației”, Eliade a reușit să-și facă un cerc intim de prieteni, de care era legat prin aceleași afinități elective elevate: istoricul Alfredo Pimenta, Reinaldo do Santos, chirurg și director al Muzeului de Artă Modernă din Lisabona, istoricul Joao Ameal, iar dintre spanioli pe filozoful și politologul Ortega Y Gasset și pe istoricul și criticul de artă Eugenio D’Ors. Despre cei doi avea să scrie Eliade mai târziu, în 1977, și anume că Ortega „nu era numai un profesor de filozofie, un eseist și un excelent scriitor… dar era în aceeași măsură un mare ziarist“, iar D’Ors „era un diletant de geniu“.

Activitatea literară și științifică s-a împletit în mod armonios cu cea de propagandă, ele aflându-se într-o permanentă interdependență. În perioada sejurului la Lisabona, au văzut lumina tiparului lucrările: ”Salazar și revoluția în Portugalia”, o biografie a premierului portughez Antonio Salazar, lucrare începută la 19 noiembrie 1941, terminată la sfârșitul lunii mai, 1942, publicată la București în jurul datei de 1 decembrie 1942, ea neapărând niciodată în Portugalia; “Mitul reintegrării”, lucrare terminată în cursul lunii august 1942, în perioada în care Mircea Eliade s-a aflat la București, petrecându- și un scurt concediu, ultimul, din păcate, în patria natală; „Comentarii la legenda Meșterului Manole“ și „Insula lui Euthanasius“, 9 ultimele două opere văzând lumina tiparului în cursul anului 1943.

Urmărit de agenții Gestapo

Referindu-se la perioada scurtului concediu petrecut la București, Eliade dorise să revină – provizoriu – în țară deoarece prietenul său, filozoful și profesorul N.I. Herescu îl informase despre crearea unei catedre de „Filozofia Culturii” la Universitatea din București, pentru ocuparea căreia îl propusese și îi susținea cu căldură candidatura. Șederea la București nu i-a fost tocmai liniștită, diplomatul și omul de cultură român fiind urmărit pas cu pas de agenții Gestapoului și, ca urmare, obligat să își restrângă la maximum vizitele la prieteni. În perioada intermezzo-ului bucureștean, Mircea Eliade a petrecut două zile la Snagov, prilej cu care s-a întâlnit cu Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Dan Botta, Paul Sterian și alți discipoli de-ai lui Nae Ionescu.

A evitat – deși dorea din adâncul sufletului – să-l viziteze pe scriitorul și dramaturgul Mihail Sebastian, al cărui domiciliu de altfel era sever supravegheat, l-a contactat pe profesorul N.I. Herescu în vederea discutării problemei catedrei universitare și a terminat de redactat, în apartamentul său din strada Palade, lucrarea sus-menționată „Mitul reintegrării”. Postul universitar va fi scos la concurs, după îndelungi pertractări și amânări, de abia în decembrie 1943, dar atunci Eliade îl va refuza, simțind, după cum îi scria lui N. I. Herescu, că „era creatoare se apropie de sfârșit”.

Tragedia poporului român și tragedia lui Eliade

Previziunea s-a dovedit a fi, în scurtă vreme, reală. Tragedia poporului român – începută la 23 august 1944 – s-a împletit cu o tragedie personală: la 20 noiembrie 1944 se stingea din viață, după o lună de suferință, soția sa, Nina. Sosirea la Lisabona a prietenului său, profesorul universitar N.I. Herescu a reprezentat un sprijin moral solid în acele clipe grele pentru diplomatul român.

Vânzându- și o parte din bibliotecă, Mircea Eliade va părăsi Lisabona, stabilindu- se într-o mică locuință de țară, la Cascaes, sat de pescari, unde își petrecuse în anii anteriori verile, împreună cu soția sa. Vreme îndelungată, trăind într-o stare de semipustnicie, el nu a putut citi și scrie nimic. „Multă vreme – scria el în „Memorii” – nu am putut citi decât Biblia și alți câțiva autori: Kirkegaard, Leon Șeștov, Dilthey, Heidegger și n-am putut scrie decât „Jurnalul”:

„Știam că nu puteam rămâne la infinit în starea în are mă aflam. Mă aflam într-o stare obscură de tranziție”.

Pe acest fundal psihologic de frământări și căutări, trăind criza „străbaterii labirintului” – după cum avea s-o declare mai târziu – va lua Mircea Eliade, mai târziu, o hotărâre care îi va schimba într-un mod radical viața: aceea de a se stabili la Paris și a continua acolo cercetările de istoria religiilor. La 16 septembrie 1945, însoțit de fiica soției sale, Giza, va lua trenul spre capitala Franței. Începea o nouă etapă în viața și activitatea sa științifică și literară. La capătul a cinci ani, cariera diplomatică a lui Mircea Eliade luase sfârșit.

Eliade – biografie

1907 - (9 martie) se naște Mircea Eliade, la București 1914 urmează școala din strada Mântuleasa.
1917 - admis la Liceul Spiru Haret.
1921 - debutează cu Inamicul viermelui de mătase.
1925 - student la filosofie la Facultatea de Litere și Filosofie din București (absolvită în 1928).
1927 - vizită în Italia unde îl întâlnește pe Papini.
1928 - pleacă în India, stabilindu-se la Calcutta, unde va rămâne până în 1931.
1933 - își ia doctoratul cu lucrarea Istorie comparată a tehnicilor Yoga.
1936 - călătorește în Anglia și Germania.
1940 - atașat cultural la Londra.
1941 - consilier la ambasada din Lisabona, până în 1944.
1945 - se mută la Paris.
1948 - începe colaborarea la revista Critique.
1949 - călătorește în Italia unde va scrie mare parte din romanul Noaptea de Sânziene.
1950 - i-a parte la Congresul Internațional de Istorie a Religiilor din Amsterdam.
1956 - pleacă în Statele Unite.
1957 - devine profesor de istorie a religiilor la Universitatea din Chicago.
1960 - ia parte la Congresul de istorie a religiilor la Marburg.
1966 - devine membru al Academiei Americane de Arte și Științe.
1977 - primește Premiul Bordin al Academiei Franceze.
1985 - Doctor Honoris Causa al Universității din Washington.
1986 - (22 aprilie) încetează din viață la Chicago.
""