Autor 18220 vizualizări


Filip Brunea-Fox, unul dintre marii și originalii reporteri ai perioadei interbelice, evreu de origine, scrie la câțiva ani după rebeliunea legionară (21-23 ianuarie 1941) o carte document pe care o intitulează simplu: Orașul măcelului. Ea adună toate cele văzute și consemnate meticulos, cu talentul scriitoricesc al reporterului, dar și cu durerea față de drama poporului său și a coreligionarilor săi.

„O teribilă engoasă s-a prăvălit peste sufletele noastre. S-a rupt puntea între căminuri, și iată-ne pe toți izolați... Afară urlă sirenele a spaimă. Ascult geamătul nopții de monstru în gestație, în Piața Brătianu orăcăie încă mulțimea dementă. Ascult încordat urletul jivinelor, pocnetul armelor, cu un amar, dar scâșnitor sentiment de neputință. În ce pom să mă urc? Cu ce chit să-mi astup urechile? Cu ce hașiș să-mi răpun insomnia”.

Astfel descrie Brunea-Fox prima noapte a „revoltei”. Interesant ni se pare de consemnat o particularitate: modul în care este descrisă atmosfera din casele bucureștene și chipul Bucureștiului în plin început de război civil. Mai toți martorii povestesc în jurnalele lor că evenimentele sunt observate de la balcoanele blocurilor ori ale caselor, este o „revoluție privită de la fereastră ori de pe balcon”, auzită prin canonadele mitralierelor și șuieratul gloanțelor rătăcite, ori prin transmisiunile de la radio.

Aceasta este rebeliunea trăită și povestită de Mihail Sebastian, Emil Dorian, Martha Bibescu, Jeni Acterian, dar și de diplomatul elvețian Rene de Weck. Din Irlanda, profesorul Grigore Nandriș ascultă cu înfrigurare la radioul englez știrile despre ce se întâmplă în România. Corneliu Coposu este plecat cu Iuliu Maniu în Ardeal și revine pe 24 ianuarie, consemnând faptele post-rebeliune.

Ion Hudiță, lider al PNŢ, face un tur cu mașina prin București. El ne descrie un oraș în beznă, de la Vatra Luminoasă la Obor, în care la adăpostul întunericului observă, din goana mașinii, jefuirea cartierelor evreiești. Acțiunea sa este, de fapt, modul prin care fruntașii țărăniști iau pulsul societății și al evenimentelor. El descrie și discuțiile cu colegii săi, din care se remarcă o evaluare realistă a ceea ce va face Antonescu:

„Pe lângă ambiție și grandomanie, el e și foarte rău și ranchiunos; atât cât va depinde de el, va da ordin trupelor să tragă, indiferent de cât de mare ar fi masacrul”.

În ceea ce privește militarii din jurul lui Ion Antonescu, generalii Sănătescu și Pantazi povestesc în memoriile lor doar ce măsuri au luat împotriva legionarilor, justificând și faptul că generalul Antonescu nu a dorit baia aceasta de sânge. Există și conștiințe lucide. În 22 ianuarie, Martha Bibescu scrie:

„A fost singura rebeliune organizată vreodată de un guvern aflat la putere, pentru a lua puterea de care dispunea, culmea fiind eșecul tentativelor sale de a acapara ceea ce îi aparținea”.

Și Alice Voinescu are o evaluare obiectivă. Pe 23 ianuarie consemnează în jurnalul său:

„...Bubuie tunul și șuieră gloanțele mitralierelor, e lugubru. Mă simt foarte singură. […] Iar țipă legionarii: «Horia Sima, Horia Sima!» Ce vor? Nici ei nu știu bine... E în joc creștinismul. Amărâții aceștia se cred martiri creștini, când sunt instrumentul diavolului. Ce putem face? Nu se doboară spiritul acesta cu șrapnele, ci numai cu rugăciune și curaj de a trăi creștinește. Mor pe capete. Se preferă ura. Sunt tristă de moarte! Doamne, ce pot face guvernanții? Ei trag. Până la urmă, îi vor omorî pe cei ce țipă acum; dar pe urmă? Mă tem că fanatismul se întețește în luptă. Capii lor însă nu-i cred nevinovați. Sunt ariviști și aventurieri. Păzește, Doamne, bruma de dreptate și de umanitate la care a ajuns biata omenire! Ajută, Doamne, civilizației creștine, omenoase, să fie mai tare ca barbaria frenetică”.

Jeni Acterian refuză barbaria și notează despre absurdul zilei de 21 ianuarie 1941:

„Soare și aburi – și oamenii se omoară între ei. O, zei! Pe la 5, m-am dus la Marieta”.

Zilele de 22 și 23 ianuarie sunt zilele în care în oraș au loc lupte între legionari și armată, capitala este izolată, telefoanele nu merg, pe stradă nu se încumetă nimeni să iasă. Legionarii dețin controlul radioului public, al ziarelor, iar informațiile prezintă perspectiva lor, deformând și manipulând realitatea: trădarea lui Antonescu, biruința legionară. Spre exemplu, s-a afirmat atunci că generalii Dragalina, Coroamă vin cu trupele spre București în sprijinul Mișcării. În realitate nu a existat așa ceva. Singura certitudine pentru bucureșteni este cea auditivă: e război, se trage și mor oameni. Dimensiunile conflictului nu sunt conturate, numai intuite ori trăite personal de victime.

24 ianuarie 1941: revelația dezastrului și a crimelor

În ziua de 24 ianuarie, toți bucureștenii ies din case și fac o evaluare a situației. Orașul este stupefiat de ceea ce se aude și, mai ales, de ceea ce se vede: cartierele evreiești devastate, sute de evrei bătuți, uciși bestial. Sute de combatanți uciși și răniți: fie soldați, fie legionari. Brunea-Fox publică în cartea sa o fotografie șocantă prin conținut – chipurile evreilor uciși în pădurea de la Jilava, cu titlul: „Pe aici a trecut Sfânta tinerețe legionară” – și prin povestea care impresionează până la lacrimi pe cititor.


Sinagoga din Văcărești și magazine deținute de membrii comunității evreiești, devastate de legionari

Povestea unui tată, rabinul H. Gutman, care este ridicat de legionari împreună cu cei doi fii mai mari ai săi. Duși la Jilava împreună cu alți zeci de evrei, rabinul supraviețuiește asasinatului pentru că băieții săi îl acoperă cu trupurile lor. Pleacă de la Jilava și este din nou prins și bătut. Într-un final, înăbușirea rebeliunii îi salvează viața. Drama trăită de el este numai una dintre multiplele drame cunoscute de comunitatea evreiască bucureșteană în cadrul pogromului declanșat de legionari. Cine mai sunt victime? Ne spune M. Sebastian:

„Lume umilă, necăjită, care abia câștigă o pâine amară. În fața Morgii, sute de oameni își așteptau rândul. E atâta lume dispărută de acasă. Numărul evreilor morți tot nu se cunoaște”.

W. Filderman, liderul comunității evreiești, face în Memoriile sale un trist și crud inventar:

„120 de evrei uciși. Crimele au fost făcute la Jilava, pe terasamentul Unirii, pe partea opusă abatorului comunității... jaful a fost premeditat, deoarece grupuri mari au fost trimise acolo unde se știa că există o concentrare de evrei, iar hoții aveau dube pentru a încărca bunurile furate... 1274 de persoane victime ale vandalismului și hoției, 133 uciși, 25 de temple și sinagogi incendiate. 791 prăvălii și ateliere au fost incendiate, 642 reședințe private incendiate, vandalizate... pagubele totale – 382 901 800 lei”.

Martor la evenimente, Gala Galaction scrie în jurnalul său:

„Ce pagină sângeroasă. Unde mai este justificarea, unde este dâra de lumină, unde mai este logica acestor crime și jafuri... Ce au voit capetele conducătoare: Ce-au urmărit acești vulgari ambițioși, îmbrăcați în talare apostolești?”.

Acest text este un fragment din articolul Rebeliunea legionară în scrierile timpului. Pogromul de la București: „Pe aici a trecut Sfânta Tinerețe Legionară”,  publicat în numărul 205 al Revistei Historia, disponibil la toate chioșcurile de presă în perioada 15 februarie – 14 martie 2019 și în format digital pe paydemic.com!

 Cumpără Acum


Citește numărul 205 al Revistei Historia și în format DIGITAL:

 Cumpără Acum

Foto sus: Horia Sima, liderul Mișcării Legionare, la câteva zile după ce legionarii fuseseră cooptați la guvernare (septembrie 1940)

""