Autor 2109 vizualizări


Proliferarea criminalității transfrontaliere - în special traficul cu narcotice, carne vie și publicații cu caracter obscen - a determinat statele afectate să caute soluții pentru reprimare. Astfel, s-a ajuns la ideea creării unei organizații internaționale de poliție și a unor birouri centrale naționale care să coopereze și să facă schimb de informații în acțiunea comună de combatere a criminalității internaționale.

Primul pas are loc în anul 1923, când Congresul Internațional de Poliție (Judiciară)1 de la Viena a decis înființarea Comisiei Internaționale de Poliție Criminală, organizație care din anul 1956 a devenit cunoscută publicului sub denumirea de Interpol. De remarcat că România este membră fondatoare a acestei organizații.

Însă această Comisie Internaționlă de Poliție Criminală nu-și putea realiza pe deplin scopurile dacă nu era sprijinită și de Birourile centrale naționale ale statelor membre, acțiune care tărăgăna.

Acest lucru va fi realizat abia în anul 1928, când, cu ocazia celei de a V-a sesiuni ordinare a Comisiei Internaționale de Poliție Criminală (de la Berna), s-a luat inițiativa înființării a câte unui „Birou Central Național” („Interpol”) în fiecare stat membru.

Urgența a necesitat ca primele astfel de birouri să fie înființate de Comisie la București, Sofia, Viena, Berlin și Amsterdam2. Explicația: regimul bolșevic instalat în URSS, prin organele sale speciale, „invada” cu cantități însemnate de droguri „societatea burgheză decadentă”, parte din sumele rezultate fiind utilizate de sovietici în finanțarea clandestină a partidelor comuniste locale în scopul „subminării și prăbușirii Occidentului imperialist”. Prin urmare, România și Bulgaria, devenite porți de intrare și rute de tranzit clandestin pentru opiu și alte substanțe stupefiante, îndeplineau sarcini strategice în acest „război subversiv”.

Din aceste motive, măsurile dispuse și structurile create de statul român în combaterea criminalității internaționale au avut caracter secret, Biroul Central Național (Interpol) fiind creat și camuflat în cadrul Direcției Poliției și Siguranței Generale a Statului (DPSG).

În rândurile următoare, vom cunoaște unele documente și fapte inedite care au stat la baza fondării și activității acestor instituții.

Încă din anul 1926 – România reprimă la nivel național traficul cu droguri, traficul cu femei și copii, traficul cu publicații obscene

În anul 1925, la Geneva, a avut loc Conferința Internațională a Opiului, dar statele participante nu au ajuns la o înțelegere privind condamnarea și combaterea internațională.

În ciuda eșecului de la Conferința Opiului și altor dispute internaționale, România își asumă sarcini și face pași concreți în combaterea traficului cu stupefiante, carne vie și publicațiilor obscene. Ca dovadă: Ordinul Circular nr. 11583-S(ecret) din 2 martie 1926, al ministrului de Interne (DPSG), prin care se dispune ca organele centrale și teritoriale ale Ministerului să urmărească, să cerceteze și să reprime:

„1) Traficul de femei3 și copii;
2) Circulația și traficului de publicații obscene;
3) Traficul cu opiu și alte stupefiante”4.

Mai mult, la 14 aprilie 1927, ministrul de Interne revine cu Ordinul Circular nr. 20605-S(ecret), prin care amintește funcționarilor și structurilor din Ministerul de Interne să „dea atenția cuvenită în cazurile și delictele de a fi fabricat, deținut, importat, exportat, pus în comerț sau favorizat circulația scrierilor, gravurilor, picturilor, imprimatelor și oricăror imagini și obiecte obscene”5.

Așadar, încă din anul 1926 organelor speciale ale statului român aveau printre atribuții și sarcini și reprimarea traficului cu droguri, carne vie și a publicațiilor obscene. Și deși nu exista încă Biroul Central Național, Ministerul de Interne din România coopera și efectua schimb de informații în domeniu cu omologii din statele partenere, direct sau prin Comisia Internațională de Poliție Criminală.

Crearea „Biroului Central Național” (Interpolul local) - ca instituție de cooperare internațională

În anul 1928, conducerea statului român deja analiza necesitatea reformării Ministerului de Interne și adoptarea unei noi Legi pentru Oganizarea Poliției Generale a Statului, fiind vizată și chestiunea îmbunătățirii colaborării internaționale în domeniu6.

Reiese acest lucru din documentele pregătitoare care au stat la baza reformei. De exemplu, în memoriul de susținere a „Proiectului de organizare a Poliției Române”, dr. Traian Puticiu7 - director de prefectură de Poliție, Oradea - îi raporta ministrului de Interne că „pentru legături cât mai strânse de colaborare între polițiile mondiale”, Congresul Internațional de Poliție de la Viena din anul 1923 a hotărât încă de atunci organizarea și punerea în funcțiune imediată a Comisiei Internaționale de Poliție Criminală. Astfel, conchidea dr. Traian Puticiu, a sosit vremea ca „România să ia parte la lucrarea importantă a Poliției Moderne” și să adere la mișcarea pentru „combaterea criminalității internaționale și interlocale”8.

Apoi, dr. Traian Puticiu a înaintat ministrului de Interne și „Proiectul de organizare a Poliției Române”, care lua ca model și situația polițiilor din Franța, Italia și Marea Britanie. Dr. Traian Puticiu considera că pentru „combaterea criminalității internaționale și interlocale” este „binemotivată propunerea de a se organiza o Secție Specială Criminală la Direcția Generală de Siguranță [DPSG], sub conducerea unui director de poliție. Acest serviciu va fi Biroul Central de identificare și urmărire, va conține evidența pedepsiților și, totodată, va fi Centrala luptei contra criminalității internaționale, în: falsificarea de monedă și efecte, comerțul de carne vie, pornografie și stupefiante. Acest serviciu, în cazuri complicate, va pune la dispoziție direct personalul specializat pentru cercetarea cauzelor internaționale sau de mare importanță. Tot așa, se va organiza pe lângă Inspectoratele Regionale câte o Brigadă volantă”9.

Cu alte cuvinte, dr. Traian Puticiu îl „soma” pe ministrul său că a sosit timpul ca Ministerul de Interne din România să adere cu toată forța la activitatea și scopurile Comisiei Internaționale de Poliție Criminală.

Acesta fiind contextul, Ministrul de Interne, Alexandru Vaida-Voevod (foto sus), ia seamă de argumentele specialiștilor și emite Ordinul Circular nr. 02212 (Secret) din 12 ianuarie 1929 prin care aduce la cunoștința tuturor organelor din subordine că: „S-a înființat la Ministerul de Interne (Direcția Poliției și Siguranței Generale, Serviciul Poliției Generale și de Frontieră) un Birou [secret], care va avea în atribuții chestiunile privitoare la:

1) Traficul de femei și copii;
2) Represiunea circulației și traficului de publicații obscene;
3) Traficul cu opiu și alte stupefiante”.

Ministrul („ss”/C. Zguriadescu) le amintea subordonaților și dispozițiile Ordinului Circular nr. 20605-S(ecret) din 14 aprilie 1927 și ruga să fie raportate noului Birou din DPSG dacă de la acea dată și până în prezent fuseseră cercetate asemenea delicte.

În caz afirmativ, ministrul cerea să fie prezentată o situație pentru fiecare caz în parte, precum și soluțiile și termenele pe care le-au dat instanțele judecătorești actelor dresate10.

Două zile mai târziu, la 14 ianuarie 1929, conducerea Direcției Poliției și Siguranței Generale a Statului emite și ea Ordinul Circular nr. 02325S(ecret) prin care anunța structurile din subordine cu privire la înființarea „Biroului, care va avea în atribuții chestiunile privitoare la reprimarea traficul de femei și copii, circulației și traficului de publicații obscene, traficul cu opiu și alte stupefiante”.

De asemenea, în ordinul din 14 ianuarie 1929 conducerea DPSG făcea referire și la dispozițiile Ordinului Circular nr. 11583 din 2 martie 1926 și a ordonat subordonaților „a se dispune urmărirea de aproape a acestei chestiuni. Celor care vor fi dovediți că trafichează cu astfel de droguri se vor dresa și vom fi imediat încunoștiințați. Cercetările vor fi făcute cu scopul de a stabili:

a) originea de unde se procură aceste droguri;
b) numele farmacistului, comerciantului sau intermediarului din țara care procură astfel de droguri;
c) numele fabricanților sau intermediarilor de peste hotare, de la care s-au procurat sau prin mijlocirea cărora au fost transmise și introduse în țară astfel de droguri”.

Și, sublinia conducerea Direcției, „această din urmă informație este necesară fiindcă prin autoritățile din țările respective să se poată lua măsuri pentru urmărirea și pedepsirea lor. Pentru fiecare din cazurile descoperite până în prezent ne veți trimite rapoarte lunare, completate cu datele arătate mai sus. În cazurile când actele dresate s-au înaintat Parchetului, vă rugăm să ne arătați și ce a hotărât Justiția”11 (semnează ministrul de Interne /ss/ C. Zguriadescu; și directorul general al DPSG).

La 21 februarie 1929, Prefectura Județului Bălți raporta că „Poliția Bălți a cercetat deja două cazuri de trafic cu stupefiante în cursul lunilor ianuarie și februarie 1929”, în speță: „morfinomana Tatiana Rovichi”, respectiv „morfinomanii Ponomareova mama și fiul”12.

Toate informațiile de mai sus erau centralizate în cadrul așa numitului „Dosar Special al Chestiunii”, constituit la Biroul Central Național, care cuprindea și aspectele relevante care țineau de cooperarea internațională a instituției în combaterea acestor tipuri de criminalitate. De pildă, la Dosar există și un exemplar din „Bulletin D'Information”, vol. IV, No. 1, iulie 1930 - al „L'Association de Defense Internationale Contre les Stupéfiants” cu sediul la Geneva (și New York), unde remarcăm și un material semnat de americanul Richmond P. Hobson, președintele „International Narcotics Defence Association” (fondat în anul 1923) și al „World Narcotic Defence Association” (anul 1927)13.

Pe scurt, acesta a fost contextul și etapele urmate de România în acțiunea sa de punere în aplicare a Deciziei celei de a V-a sesiuni ordinare a Comisiei Internaționale de Poliție Criminală de la Berna, privind crearea „Centralei luptei contra criminalității internaționale”, în speță a Biroului Central Național din România ca organ specializat în identificarea, urmărirea și combaterea criminalității internaționale.


Foto S.A.: Ministerul de Interne, Ordinul Circular nr. 02212 (Secret) din 12 ianuarie 1929; sursa: Arhivele Naționale ale României

Colaborarea Poliției Române cu autoritățile din Statele Unite ale Americii

În această perioadă, ministerul nostru de Interne avea deja o colaborare strânsă cu instituția similară din Marea Britanie, cu ajutorul căreia atunci se înființa Corpul Detectivilor din România. Eugen Cristescu, directorul Poliției de Siguranță, s-a deplasat la sediul Scotland Yard, unde „a convenit cu șefii poliției londoneze ca să fie trimis în România, la dispoziția Poliției noastre de Siguranță, un polițist englez, pentru a o pune la curent cu metodele adoptate de Scotland Yard - Metropolitan Police Service din Londra. A sosit în România maiorul Arthur James McCoy, fostul șef Inspector de Investigații Criminale de la Poliția din Liverpool14.

O colaborare strânsă în combaterea criminalității internaționale avea România și cu Statele Unite ale Americii. Era vorba însă de relație strict bilaterală, axată mai mult pe chestiunea combaterii drogurilor. S-a optat pentru acest tip de colaborare întrucât americanii au refuzat să facă parte din Comisia Internaționaă de Poliție Criminală, deși participaseră la Congresul din anul 1923. Abia la 10 iunie 1938 SUA s-au alăturat acestei organizații, chiar la București, unde a avut loc cea de a 14-a sesiune ordinară a Comisiei Internaționale de Poliție Criminală.

Același Eugen Cristescu avea contacte pe linie profesională cu Leonard V. Harrison, de la la „Biroul Higienei Sociale” din New York, sau cu Edmund P. Mulrooney, de la Police Commission of City of New York.

În „Dosarul Special al Chestiunii” de la „Biroul Central Național” de la DPSG (amintit mai sus), stau ca mărturie și câteva documente, inedite, referitoare strict la colaborarea româno-americană în domeniul combaterii drogurilor. Iată despre ce este vorba:

La 30 iulie 1930, Treasury Department, prin Bureau of Narcotics15 (Washington), a solicitat colaborarea DPSG din România într-un caz cu care se confruntau cei de la Office of Commisioner of Narcotics. Americanii au trimis părții române „trei specimene de hârtie de împachetat, găsită cu morfină și alte stupefiante, prinse în această țară”, după cum urmează:

Ex. no.1: hârtie găsită împachetată cu morfină, prinsă la New York;
Ex. no. 2: hârtie găsită cu heroină și morfină, prinsă la Île de France;
Ex. no. 3: hârtie în care era împachetată morfină, prinsă la New York din Innoko la 18 iulie 1930”.

Cei de la Office of Commisioner of Narcotics (din Washington) apreciau că „poate toată această hârtie este special fabricată pentru traficul ilicit de stupefiante și dacă fabricanții hârtiei ar putea fi identificați, cu o listă a clienților lor, ar fi o informație foarte avantajoasă în cercetările unor asemenea cazuri”. Americanii rămâneau recunoscători Directorului DPSG în cazul că dispunea o anchetă pentru a se constata „dacă hârtia trimisă ca mostră este fabricată în țara Dvs. și dacă veți binevoi a-mi trimite informațiile ce veți crede de cuviință (...)”.

Scrisoarea de la americani era însoțită de trei anexe cu probele respective.

Direct pe document, directorul DPSG a rezoluționat dispunerea unei cercetări la „Oficiul pentru desfacerea hârtiei” pentru identificarea fabricii care putea produce acest tip de hârtie și „să se informeze despre rezultat”16.


Foto S.A.: adresa expediată de Treasury Department, Bureau of Narcotics (SUA) către conducerea DPSG din România, 30 iulie 1930; sursa: Arhivele Naționale ale României

Un an mai târziu, la 16 iulie 1931, Louis Sussdorff Jr. - „Însărcinatul cu Afaceri al Statelor Unite ale Americii” la București, printr-o adresă cu antetul Legației SUA, a comunicat Directorului General al DPSG din România că: „În urma însărcinării Guvernului American, am onoarea a vă transmite, prin curier special, un pachet marcat strict confidențial și adresat Dv., care conține o listă neagră [„black list”] cu numele unor persoane care se ocupă cu traficul de narcotice etc., precum și o listă confidențială cu numele persoanelor suspecte a fi angajate în asemenea afaceri”17. Pe documentul primit de la Legația SUA notăm și semnătura de primire: „Director, Eugen Cristescu”.

De asemenea, la adresa citată, diplomatul Louis Sussdorff Jr. a atașat și scrisoarea originală din 23 iunie 1931 a comisarului Will S. Wood, șeful Office of Commisioner of Narcotics (Treasury Department, Bureau of Narcotics, Washington), care îl informa pe directorul general al DPSG că a trimis prin Serviciul Diplomatic al Statelor Unite ale Americii copii după documentele menționate, cu precizarea că ele „nu sunt complete, căci abia s-au realizat de Biroul nostru [omolog celui din România, n.n.] (...), dar se vor completa și reveni asupra lor la timp după noi date, fotografii mai bune și după ce se va putea dovedi amprentele digitale: Veți nota că fiecare persoană trecută în listele trimise are un număr și un mic pătrățel, iar fiecare listă are particularitățile ei. Numerele se vor întrebuința în telegrame ori pe alte căi [în corespondența reciprocă], cu scopul de a fi ținute secret sau pentru a economisi cuvintele”18.

În total, black list cuprindea 28 nume, iar lista confidențială alte 20 nume. Iată câteva dintre acestea: Spitzer I. Albert; Kirshon Oscar; Halper Irving, zis Itich Little; Măndică Philip, zis Mancuso Filip; Berstein Samuel.


Foto S.A.: adresa din 16 iulie 1931 trimisă de Louis Sussdorff Jr., Însărcinatul cu Afaceri al Statelor Unite ale Americii, Directorului General al DPSG din România

Așadar, intensificarea activității criminalității internaționale, în cazul țării noastre adăugându-se ca factor de risc și amenințare așezarea geo-strategică în vecinătarea unui regim politico-militar care avea ca scop declarat răsturnarea prin acțiuni subversive a „ordinii burgheze” și înlocuirea ei cu „revoluția bolșevică”, au determinat atunci autoritățile statului român să se afle în prima linie a cooperării și schimbului de informații cu statele interesate, după cum relevă documentele expuse (inedite).

În privința participării României la activitatea Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminală, țara noastră a fost reprezentată în această organizație de o serie de personalități, printre care profesorul Vespasian Pella - ministrul plenipotenţiar al României la Societatea Naţiunilor (Geneva), şi dr. Eugen Bianu - director general al Poliţiei de Siguranţă, ales vicepreședinte al Comisiei. Ambii au avut o contribuție remarcabilă la organizarea și desfășurarea la București, în perioada 9 - 12 iunie 1938, a lucrărilor celei de-a 14-a sesiuni ordinare a Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminală19.

În anul 1950, sub „consiliere” sovietică, regimul politic de la București a retras România din Comisia Internațională de Poliție Criminală, dar s-a revenit în anul 1973.

Note:

1. „Primul congres de poliţie judiciară” s-a desfăşurat în Principatul Monaco, în perioada 14-18 aprilie 1914, din partea României a participat și Romulus Voinescu. Cu această ocazie, participanţii la lucrările congresului au subliniat necesitatea înfiinţării unui organism internaţional care să contribuie la întărirea cooperării între poliţiile naţionale în lupta comună împotriva fenomenului criminal şi au hotărât ca următorul congres să aibă loc la Bucureşti, în anul 1916, însă Războiul Mondial a împiedicat ținerea acestuia; vezi și: http://arhiva.gov.ro/documentar__l1a23523.html. În anul 1922 a mai avut loc un Congres la New York, dar fiind un eșec nu a fost recunoscut de specialiști.
3. Abia în anul 1933 a fost adoptată Convenţia Internaţională cu privire la Interzicerea Traficului de Femei, iar în anul 1949 nou înfiinţata Adunare Generală a ONU a adoptat Convenţia pentru Reprimarea Traficului cu Fiinţe Umane şi a Exploatării Prostituţiei Semenilor; vezi și: http://www.cpe.ro/wp-content/uploads/2016/03/Ghid-de-educatie-pentru-prevenirea-traficului-cu-fiinte-umane.pdf 
4. Arhivele Naționale ale României (se va cita: ANR), Inv. 2349, DGP (Direcția Generală a Poliției), Dosar nr. 76/1927, ff. 9-12.
5. ANR, Inv. 2349, DGP, Dosar nr. 76/1927, ff. 9-12.
6. ANR, Inv. 2349, DGP, Dosar nr. 199/1929. f. 74 și următ.
7. Dr. Traian Puticiu a reprezentat România la diverse congrese și expoziții internaționale de poliție: 1922 și 1923 la Viena; 1925 la Karlsruhe; 1926 la Berlin; 1928 la Berna. În anul 1932, dr. Traian Puticiu, Emanuel Stan și dr. Eugen Bianu reprezentau România în Comisia Internațională de Poliție Criminală.
8. ANR, Inv. 2349, DGP, Dosar nr. 199/1929, „Memoriul directorului de prefectură de poliție: dr. Traian Puticiu”, anul 1928, ff. 1-8.
9. ANR, Inv. 2349, DGP, Dosar nr. 121/1929, ff. 1-20.
10. ANR, Inv. 2349, DGP, Dosar nr. 76/1927, ff. 9-12.
11. ANR, Inv. 2349, DGP, Dosar nr. 76/1927, ff. 9-12.
12. ANR, Inv. 2349, DGP, Dosar nr. 76/1927, f. 13.
13. ANR, Inv. 2349, DGP, Dosar nr. 76/1927, f. 40.
14. Arhiva Serviciului Român de Informații (ASRI), Dosar nr. 8228, vol. 1 „Poliția engleză, 1927-1941”, f. 14; vezi pe larg: Sorin Aparaschivei, Corpul Detectivilor – Scotland Yard-ul românesc, pe: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/corpul-detectivilor-scotland-yard-ul-romanesc 
15. Trezoreria sau ministerul finanțelor.
16. ANR, Inv. 2349, DGP, Dosar nr. 76/1927, f. 53-54.
17. ANR, Inv. 2349, DGP, Dosar nr. 76/1927, f. 112 și următ.
18. ANR, Inv. 2349, DGP, Dosar nr. 76/1927, f. 112 și următ.
19. Vezi Ioan Hurdubaie, Interpol – o aniversare marcantă, în „Revista Jandarmeriei”, 15 noiembrie 1998 (nr. 22-23), disponibil și pe: http://www.revista.jandarmeriaromana.ro/wp-content/uploads/2018/10/168-169_1998.pdf
""