Bătălia de la Călugăreni: De ce s au lăsat ademeniți turcii într o zonă care nu le permitea să lupte deschis?  jpeg

Bătălia de la Călugăreni: De ce s-au lăsat ademeniți turcii într-o zonă care nu le permitea să lupte deschis?

📁 Istorie Medievală Românească
Autor: Sorin Turturică

În luna august 1595, sub comanda marelui vizir Sinan Pașa, o armată puternică a trecut la nord de Dunăre și s-a îndreptat spre București, având ca prim obiectiv ocuparea Valahiei și transformarea ei în pașalâc. Nu avem informații exacte nici despre numărul turcilor, nici despre înaintarea lor spre capitala Țării Românești. Variantele diferă de la istoric la istoric, fiecare luându-și o marjă largă de interpretare a realităților de atunci. Dar, în general, se susține că Mihai Viteazul i-a atras în mlaștina de la Călugăreni și i-a înfruntat acolo.

Este dincolo de orice îndoială faptul că bătălia s-a dat pe Neajlov, în apropiere de Călugăreni. Este însă inexplicabil faptul că turcii s-au lăsat ademeniți într-o zonă care nu le permitea să lupte deschis, cu manevre largi pe flancuri, așa cum preferau ei. Suntem la două secole de la încleștările dintre Mircea cel Bătrân și Baiazid, timp în care adversarii românilor au învățat să cunoască drumurile Valahiei, mai ales pe cele care legau Târgoviște și București de Dunăre.

Să nu uităm că în fața armatelor otomane se aflau akingii, care erau trupe de cavalerie ușoară având rol de cercetare a terenului și de jaf. Este de presupus că aceștia erau familiarizați cu regiunea din sudul Valahiei, în care fuseseră de multe ori, de-a lungul timpului. Mai mult, drumul care pleca de la București către Giurgiu și trecea prin Călugăreni se numea Drumul olacului (sau, cum am spune astăzi, Drumul mesagerului), ceea ce înseamnă că, pe timp de pace, acesta era des străbătut de solii sultanului. Și, desigur, pe timp de război, unii dintre solii respectivi (militarii de carieră) puteau deveni călăuze. Așa că, ideea că Mihai i-ar fi atras pe turci orbește într-o zonă care îi dezavantaja nu se susține. Turcii știau ce fac. Au mers la Călugăreni cu bună știință.

De ce au făcut-o? În lipsa acută a informațiilor pe acest subiect, cea mai logică ipoteză pare a fi următoarea: Sinan Pașa și-a împărțit armata în mai multe corpuri și s-a îndreptat spre București pe cel puțin două drumuri apropiate: pe drumul drept al olacului – care trecea prin întunecații Codri ai Vlăsiei și prin mlaștina de la sud de Neajlov – și pe drumul Singurenilor, aflat mai la vest. Acesta din urmă era drumul principal, pentru că drumeții – mulți dintre ei fiind negustori – erau feriți și de mlaștina de la sud de Vadul Călugărenilor, care inunda împrejurimile în perioadele ploioase, și de marile porțiuni împădurite, unde tâlharii puteau acționa în voie. De aceea, presupunem că acest drum, care era mai des utilizat, era mai solid, mai bine îngrijit și mai lat.

Chiar dacă cele mai mari cifre vehiculate privind numărul militarilor turci indică cca 180.000-200.000, probabil că numărul real era de 50.000, cel mult – dar improbabil – 100.000. Mihai nu avea mai mult de 16.000 de oameni (poate chiar 10.000-12.000), și este posibil ca Sinan Pașa să fi știut că are în față un inamic cu mult inferior numeric.

Pare plauzibil să credem că Sinan Pașa a hotărât să-și împartă armata în două coloane, fiecare, luată separat, fiind mai numeroasă decât întreaga armată a adversarului. Sinan, având cavaleria akingiilor și ienicerii, dar și alte trupe ușor echipate, a ales drumul mai prost al Călugărenilor, în vreme ce trupele înzestrate cu echipament greu, inclusiv artileria de asediu, au pornit pe drumul Singurenilor (ienicerii aveau însă artileria proprie cu ei și au folosit-o în bătălie).

Un mare avantaj al acestei variante de înaintare spre București era acela că românii, cu forțele pe care le aveau, puteau înfrunta numai o singură coloană, în vreme ce cealaltă, printr-o manevră rapidă, putea realiza încercuirea adversarilor, venind din spate.

Este adevărat, cel mai bun loc de a-i înfrunta pe turci era mlaștina de la sud de Călugăreni, acolo unde Câlniștea se vărsa în Neajlov. Cu siguranță, Mihai Viteazul știa acest lucru. Dar mai știa că dacă nu avea spatele asigurat, Călugărenii ar fi devenit mormântul propriei armate.

Așadar, dacă ar fi plănuit să dea bătălia la Călugăreni, Mihai ar fi distrus podul și ar fi organizat apărarea pe malul de nord al Neajlovului. Ori, el nu a făcut nici una, nici alta. Cu o seară înainte de bătălie podul era intact, unele trupe otomane trecuseră râul, depășind mlaștina, iar Mihai se afla retras la 8-10 km nord de vadul Călugărenilor, în tabăra de la Copăceni, pe malul stâng al Argeșului. Aici și-a propus, probabil, să dea lupta cu turcii, beneficiind de două avantaje. În primul rând, Argeșul era un obstacol mai serios decât Neajlovul și, mai ales, acolo – la Copăceni – se uneau drumurile care veneau de la Giurgiu, iar pericolul de a fi surprins de o lovitură din spate era substanțial redus.

Cum se explică faptul că bătălia s-a dat, totuși, la Călugăreni?

Dacă așa au stat lucrurile, cum se explică faptul că bătălia s-a dat, totuși, la Călugăreni? Știm că în noaptea de 22/23 august 1595 (stil nou), Mihai – fiind în tabăra sa de pe malul de nord al Argeșului – a aflat că turcii au ajuns la Neajlov, venind pe Drumul olacului, și că akingii l-au traversat, ocupând satul Călugăreni. Era o greșeală! Trupele de cavalerie ușoară, fără sprijin de infanterie, erau o pradă tentantă. Ori Sinan voia să-i atragă pe români într-o capcană, ori nu se aștepta ca ei să fie în apropiere. Dată fiind desfășurarea ulterioară a ostilităților, înclinăm către cea de-a doua ipoteză. În plus, putem trage concluzia că voievodul muntean avea trupe de cavalerie ușoară la contact cu inamicul și de aceea avea informații proaspete, la zi. Și tot de la cercetașii săi a aflat – deducem – că o a doua coloană era încă departe.

Așa se explică faptul că a părăsit malul relativ sigur al Argeșului, fără teama de a fi lovit dinspre Singureni, pe care îl lăsa în urmă, spre dreapta. Totuși, pentru orice eventualitate, a trimis la Singureni – locul unde drumul principal București-Giurgiu se intersecta cu Neajlovul – corpul de oaste transilvănean condus de Albert Király. Așadar, ideea pe care o întâlnim în mai multe lucrări, că Albert Király nu ar fi vrut să lupte alături de Mihai și s-ar fi tras de-o parte pare mai puțin fundamentată. Intenția de a nu permite otomanilor trecerea la nord de Neajlov, pe un alt drum, în timp ce românii luptau la 7-8 km. către sud-est, în Vadul Călugărenilor, ar fi fost motivul plasării transilvănenilor atât de departe, la Singureni. Ei puteau să-i întârzie suficient de mult pe turci – dacă aceștia apăreau – pentru ca Mihai și oastea sa să revină în tabăra de pe Argeș.

Bătălia a ținut o zi întreagă, de dimineața și până la lăsarea întunericului. În zori, Mihai i-a atacat pe akingii care au trecut Neajlovul și i-a măcelărit. Apoi, luptele au continuat pe ambele maluri ale râului, cu rezultate indecise mult timp. După prânz, Mihai începe să piardă și se retrage în ordine, către Argeș. Solicită și primește sprijinul lui Albert Király, care îi lovește pe turci din flanc. Situația se restabilește în favoarea creștinilor și este rândul turcilor să se retragă. Din nou, oastea lui Mihai ajunge la Neajlov și acum – spre seară – a avut loc celebra înfruntare de pe pod (foarte interesant, nici acum nu era distrus!), când se spune că Sinan Pașa a fost trântit în apă și și-a pierdut ultimii doi dinți (nu e clar dacă era pe pod sau undeva în zonă).

Creștinii au trecut masiv Neajlovul, urmărindu-i pe turci, care se retrăgeau în dezordine, fără să poată închega o linie de rezistență. Victoria lor nu a putut fi însă fructificată pentru că atunci au apărut, în spatele oștii lui Mihai, venind dinspre vest, trupe proaspete otomane conduse de Hasan Pașa, beglerbegul Rumeliei. Mihai încetează urmărirea lui Sinan și se întoarce spre Hasan, pe care îl pune pe fugă.

Pictură murală din diorama dedicată Bătăliei de la Călugăreni (© Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I”)

Batalia de la Calugareni fresca jpg jpeg

Opinăm că Hasan se afla în fruntea avangardei celei de-a doua coloane, care venea pe drumul principal. Găsind Singurenii de pe Neajlov slab (sau deloc) apărați și având informații că Sinan era angajat în luptă la Călugăreni (între cele două drumuri pe care mergeau coloanele otomane existau – cu siguranță – alte drumuri mai mici sau poteci de legătură, cunoscute și folosite de mesageri), Hasan Pașa s-a grăbit să închidă încercuirea. Reacția fulgerătoare a lui Mihai a salvat momentul de criză și, la căderea întunericului, domnul muntean stăpânea Călugărenii.

Era însă într-o situație primejdioasă, a doua zi putând fi din nou atacat din două direcții. De aceea, a decis să se retragă. Nu știm de ce a renunțat la o a doua bătălie, de data aceasta pe Argeș. Putem bănui că la Călugăreni și-a angajat toate forțele și le-a utilizat excesiv, motiv pentru care oștenii săi erau obosiți, în vreme ce turcii aveau multe trupe proaspete. În orice caz, Mihai Vodă s-a retras către munți, lăsând capitala în mâinile otomanilor. Sinan a proclamat Țara Românească provincie (pașalâc) a Imperiului Otoman și a cerut ridicarea unei fortărețe și a unei moschei la București.

Mihai Viteazul și-a luat revanșa în octombrie. După ce a primit ajutor din Transilvania și din Moldova, domnitorul valah a căutat o nouă înfruntare cu turcii. I-a învins la Târgoviște, apoi la București. Bătălia principală a dat-o însă la Giurgiu, unde otomanii se grăbeau să treacă Dunărea (de altfel, o parte a armatei otomane trecuse deja pe malul bulgăresc când creștinii au atacat). A fost o luptă care nu i-a dat emoții lui Mihai. Pozițiile otomane au căzut una câte una (inclusiv cetatea Giurgiu), învingătorii ajungând până la podul ridicat de Sinan în vară și distrugându-l. În plus, au reușit să captureze o cantitate însemnată de arme de foc și să elibereze o mare parte din robii valahi pe care akingii îi luaseră spre a-i vinde în imperiu. De fapt, aceasta a fost marea victorie a lui Mihai Viteazul asupra turcilor din 1595, nu cea de la Călugăreni. Menționând lupta de la Giurgiu, un cronicar otoman a scris: „o astfel de înfrângere nu [li] se mai întâmplase [otomanilor] de un secol”.

Sursa: Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I”