Bălcescu, iacobinul român despre care nimeni nu mai vorbește

Autor 55034 vizualizări


Prima jumătate a veacului al XIX-lea a reprezentat pentru Ţările Române un timp al recuperării. Al recuperării parţiale – ideologice şi naţionale, cel puţin – a decalajului ce le despărţea de Occidentul european. Europa însăşi este într-o profundă efervescenţă după Revoluţia de la 1789, după epopeea napoleoniană, Restauraţie, revoluţiile din Grecia (1821), din Belgia şi Polonia anului 1830, mişcarea carbonarilor din Italia, toată acea fierbere socială şi naţională, rod al procesului de industrializare şi urbanizare, al deşteptării conştiinţei naţionale, culminând strălucitor şi tragic cu acel 1848, anul „primăverii popoarelor”. Moldova şi Ţara Românească, rupte de un veac de dominaţie fanariotă de o Europă din care totuşi făcuseră parte, – şi nu doar geografic – par să se reconecteze, mai ales prin intermediul influenţei franceze, la marile avânturi ce animau societatea occidentală.

Prin intermediul ofiţerilor ruşi stabiliţi aici cu prilejul deselor ocupaţii consecutive în urma războaielor purtate cu Poarta Otomană, apoi datorită zecilor de tineri boieri trimişi la învăţătură, mai cu seamă la Paris, societatea românească se lasă înrâurită de civilizaţia şi limba, dar şi de curentele noi de idei ce animau societatea franceză în primele decenii ale veacului XIX. „Prin zgomotoasa ei mișcare, burghezia franceză, deși mai întârziată ca sora sa engleză, [...] s-a impus totuși ca avangarda întregii burghezii europene. Parisul deveni centrul revoluționar de unde Europa subjugată se deprinse a aștepta semnalul mișcării de libertate”(Ștefan Zeletin).

Problema principală a societății românești era însă cvasiinexistența purtătorilor mesajelor de emancipare și modernizare, acei reprezentanți ai stării a treia despre care abatele Sieyes spunea la 1789 că „nu sunt nimic, dar vor să fie totul”, într-un cuvânt, burghezia. De abia libertatea comerțului, câștigată în urma păcii de la Adrianopole din 1829, apoi dezvoltarea orașelor și a pieții interne, precum și treptata reintegrare a Principatelor în sistemul economic și de civilizație european vor face să înmugurească și aici germenii capitalismului și ai ideilor pe care acesta le aducea cu sine.

Principalii exponenți ai noului mod de a gândi și de a face societatea românească să meargă înainte vor fi însă tot boierii, mai tineri și mai luminați, recrutați în general din rândul nivelelor mijlocii și mici ale acestei clase sociale. Patriotismul, dar și interesul lor pragmatic în eficientizarea proprietăților pe care le aveau sau ale afacerilor pe care voiau să le încerce i-au făcut pe mulți dintre boierii noștrii să comploteze pentru înlăturarea unui regim vetust și pentru triumful idealurilor Revoluției franceze.„Clasei boierilor i se pot pune în cârcă toate păcatele acestei lumi. Însă două constatări se impun în mod obiectiv:mai întâi că, dintr-o «minoritate activă», ieșită din sânul boierimii, s-au ivit toți doctrinarii renașterii naționale, mai toți fruntașii revoluției de la 1848 și reformatorii de după Unire;apoi, că inteligenței politice [...]a unui mănunchi de mari boieri își datorează probabil țările române norocul [...]de a nu fi fost prefăcute în simple gubernii ale împărăției țarilor” (Neagu Djuvara).

Frații Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, C.A. Rosetti, frații Golești, Vasile Alecsandri sunt doar câteva exemple, iar printre ei face figură aparte, prin credința în viitorul neamului său, prin intransigența, determinarea și dăruirea sa pentru cauza revoluției, Nicolae Bălcescu.

Bucureștii începutului de veac XIX se înfățișau privitorului aflat pe una dintre cele șapte coline ce străjuiau orașul ca o întindere nesfârșită de grădini și verdeață, căsuțe mici, tipice mediului rural, cu pridvoare și acoperișuri de stuf sau șindrilă, ulițe strâmte și întortocheate, pline de noroi toamna și de praf vara, cu zeci de biserici ce-și ițeau turlele peste o urbe mereu vie și animată, plină de negustori, cârciumari, meseriași și hangii români, greci, evrei, bulgari, albanezi, turci sau nemți, o urbe adeseori decimată de molimi, inundații, cutremure și războaie, dar întotdeauna renăscută din spiritul de supraviețuire al locuitorilor ei, spirit ce făcuse din capitala Țării Românești cel mai important centru urban al sud-estului european, între Buda și Istanbul.

Primii ani ani lui Bălcescu

Într-una dintre numeroasele mahalale ale orașului, cea a Boteanului, aflată împrejurul încă actualei biserici omonime, se naște, într-o binecuvântată zi de sărbătoare – Sfinții Apostoli Petru și Pavel – a anului 1819, într-o familie de boieri mai degrabă scăpătați, Nicolae Bălcescu. Era al patrulea copil al soților Barbu Petrescu și Zinca Bălcescu, precedat fiind de Costache (născut în 1813), Maria (1817), Sevastiţa (1818) și urmat de Barbu (1824), toți adoptând numele de familie al mamei. Părinții lui Bălcescu făceau parte din mica boierime munteană, starea materială a mamei fiind însă superioară celei a soțului, ea stăpânind în 1811 (anul căsătoriei cu Barbu) jumătate din moșia Bălceşti, pe Topolog, în județul Argeș, precum și 12 pogoane de vie pe Valea Orliței, bijuterii în valoare de 5.500 de taleri, țigani robi, vite etc. Totuși, averea familiei Bălcescu era mai degrabă modestă, grevată și de niște datorii nerecuperate de Barbu Petrescu de la contribuabilii pe care-i păstorise în calitatea sa de sameș al județului Dolj în anii 1820-1821. În 1825, Barbu moare, lăsându-și soția cu cinci copii și o situație materială incertă, cu care bătăioasa Zinca nu se împacă deloc și pe care încearcă timp de peste două decenii să o rezolve.

Primii ani de învățătură ai micului Nicolae se desfășoară în cadru familial, sub atenta îndrumare a mamei Zinca, de-abia în 1832, viitorul istoric și revoluționar devenind elev al Colegiului de la Sf. Sava. Înființată în 1694 de către Constantin Brâncoveanu, la sugestia unchiului său, stolnicul Constantin Cantacuzino, Academia de la Sfântul Sava, găzduită de chiliile mânăstirii cu același nume, aflată pe locul actualei Universități bucureștene, va fi timp de 170 de ani principalul lăcaș de învățământ superior din Țara Românească. Printre profesorii renumiți ai acestei instituții îi putem aminti pe Gheorghe Lazăr, care, de altfel, introduce învățământul în limba română (până în 1821 el se desfășura exclusiv în limba greacă), Ion Heliade-Rădulescu, Dinicu Golescu, Grigore Alexandrescu etc. Nu mai puțin străluciți vor fi și alți învățăcei ai celebrului colegiu, pe lângă Bălcescu, aici deslușind primele taine ale geometriei, gramaticii, istoriei, dreptului, limbii latine sau franceze, frații Brătianu, C.A. Rosetti, Christian Tell, Ion Ghica, toți viitori tovarăși de idei și acțiune în marile întreprinderi politice ale veacului:Revoluția de la 1848, Unirea de la 1859, Independența din 1877.

„Un băiat slab şi pirpiriu” care îşi apără bucata de halviţă

Lui Ion Ghica îi datoram de altfel cea mai veche amintire despre Bălcescu, „un băiat slab și pirpiriu”, implicat fără voia sa într-un conflict disproporționat cu „Goliatul” școlii, un anume Sotea, care de „îndată ce cumpăra cineva un covrig sau un măr, se repezea ca un erete și i-l smulgea din mână”. Dar își reamintea cu duioasă nostalgie Ghica, într-o scrisoare trimisă de la Londra prietenului său Vasile Alecsandri, în octombrie 1886, „de astă dată, însă, găsise împotrivire, băiatul, deși trântit la pământ, dar nu lasă să-i scape halvița;o apără din mâini și din picioare, cu dinții și cu unghiile”. Ajutorul pe care Ion Ghica i-l va da lui Bălcescu în această copilărească împrejurare, scoțându-l din mâinile bătăușului Sotea, va fi începutul unei frumoase prietenii, niciodată alterată de divergențele de opinii politice dintre cei doi, fapt confirmat în aceeași epistolă de Ghica:„În tot timpul cât a trăit Nicu Bălcescu, am fost în cea mai strânsă legătură de amiciție și de comunitate de cugetări. Am trăit mult în același oraș, la București, la Paris și la Constantinopol, și, când am fost despărțiți unul de altul, am fost în corespondență continuă, ne-am comunicat totdeauna tot ce cugetam, tot ce lucram”. Ceea ce însă l-a frapat pe Ion Ghica încă de la început și l-a făcut să-și îndrepte atenția spre copilul mai mic decât el cu trei ani n-a fost atât îndârjirea cu care se apăra Bălcescu, ci grija cu care băiatul de 13 ani își va reconstitui caietul rupt și zdrențuit în focul luptei:„Foile rupte erau lipite și cârpite fiecare la locul lor, cu o minuțioasă îngrijire. Dar ce m-a mirat mai mult a fost să văz pe unele pagini scrise cu litere majuscule fraze ca acestea:«Petru Maior zice... Fotino zice... Din Constantin Capitanul... După logof. Radu Greceanu...» Aceasta m-a mirat cu atât mai mult că p-atunci nu se pomenea în școalele noastre de istorie națională”.

Cât de relevante sunt pentru viitorul lui Bălcescu aceste atitudini surprinse de ochiul ager al lui Ion Ghica! Deslușim în ele hotărârea și intransigența revoluționarului de mai târziu, dar și acribia și pasiunea celui care prin a sa Istorie a Românilor sub Mihai Voievod Viteazulva pune temelia istoriografiei noastre naționale moderne.

Foto:„Obșteasca Adunare” din Bucureşti la 1837 (litografie după un desen de Raffet)

Activitatea lui Bălcescu, folosită intens de aparatul de propagandă comunist

În vara anului 1835, Bălcescu își încheie învățătura în cadrul instituțional oferit de colegiul Sf. Sava, trecerea lui pe băncile acestei școli fiind printre altele speculată propagandistic un veac și ceva mai târziu de regimul comunist, care conferă în 1948 numele său liceului, încercând să treacă în uitare memoria unui sfânt, căzut din motive lesne de înțeles în dizgrația autorităților atee de la București. În treacăt fie spus, personalitatea și activitatea lui Bălcescu au fost bine receptate și intens folosite de aparatul de propagandă al regimului instaurat în anii 1944-1947, în România. Destinul său tragic, exilul și decesul survenit în condiții vitrege, departe de țară, la vârsta (hristică) de numai 33 de ani, au permis istoricilor de serviciu ai comunismului să-l contrapună colegilor săi de generație, ajunși ulterior, miniștrii, prim-miniștrii, președinți de Corpuri Legiuitoare într-o Românie burghezo-moșierească, evident blamabilă.

Omagiul literar cel mai „vibrant” i-a fost adus de către Camil Petrescu care, într-un roman fluviu de aproape 2000 de pagini – demn prin dimensiuni de Pe Donul liniștital lui Solohov – ne înfățișează un Bălcescu caricatural, singur împotriva tuturor, tribut evident adus realismului socialist și preț al unui confort recompensat cu alegerea sa în Academie. Probabil în ultimii ani de viață, maestrul genialelor introspecții psihologice Jocul ielelor și Suflete tari a vrut să experimenteze pe propriu-i spirit celebra aserțiune care îi aparține:„Câtă luciditate, atâta dramă”.

Bulevarde, străzi, piețe, ba chiar și un raion din București au fost botezate cu numele revoluționarului mort la Palermo. Mai mult chiar – onoare supremă! – cel mai valoros instrument monetar de plată al regimului, celebra bancnotă albastră de 100 de lei, purta pe ea chipul lui Bălcescu, asociind ironic peste timp simbolul relativei bunăstări din anii comunismului cu imaginea unui om pentru care precaritatea financiară a vieții a fost o constantă.

Conspiratorul

Următorii trei ani de după absolvirea colegiului, Bălcescu îi dedică îmbogățirii cunoștintelor, în special în domeniul istoriei, filozofiei, limbii franceze etc. Inteligența sa vie și o memorie remarcabilă îl ajutau să asimileze și să prelucreze tot ceea ce îl interesa, astfel încât, la 20 de ani, citise „tot ce putuse găsi, pe ici pe colea, despre istoria noastră națională” (Ion Ghica). Alt contemporan, prieten și viitor ministru de Externe al guvernului revoluționar de la 1848, Ion Voinescu II, va remarca pe lângă „inteligența întinsă” și „imaginația bogată”, o uluitoare capacitate de memorare:„L-am auzit noi înșine, în mai multe rânduri, recitând sute de versuri, ca și când ar fi citit într-o carte”. Acesta era omul Bălcescu la aproape 20 de ani. Poate în alte împrejurări istorice ar fi devenit un însemnat savant al țării sale, dar împrejurările concrete ale vremii sale l-au îndemnat pe o altă cale.

Grijile materiale ale familiei sale, pe care apriga Zinca nu reușea să le dovedească, dar și convingerea că trebuie să se implice în viața socială a țării, îl fac pe Bălcescu să solicite la 13 iunie 1838 angajarea în rândurile oștirii Țării Românești, cerere aprobată favorabil, astfel încât, la 8 iulie, îl găsim deja înscris ca iuncher în Escadronul 3 cavalerie. Dincolo de pregătirea militară inerentă gradului pe care îl avea, Bălcescu se va implica activ în pregătirea școlară a soldaților. Este numit învățător, alături de alți doi foști colegi de la Sf. Sava, în această calitate revenindu-i misiunea de a preda citirea și geografia tinerilor oșteni. Însă pasiunea sa cea mare, istoria neamului românesc, îl va face ca adesea, cel mai adesea, să se preocupe de educația patriotică a ostașilor, mărturie în acest sens stând din nou amintirile lui Ion Ghica:„se știa că la cazarmă aduna pe lângă dânsul, mai mulți sergenți și soldați, cărora le povestea despre vitejiile românilor în luptele cu turcii, cu tătarii, cu ungurii și cu lehii, de pe vremea lui Mircea, lui Mihai și lui Ștefan”.

Bălcescu însă nu se mulțumea doar cu contemplarea nostalgică a unui trecut eroic. El va milita și va acționa pentru schimbarea unei stări de lucruri pe care o considera profund dăunătoare țării. Așa se și explică implicarea sa (în 1840) în conjurația condusă de Mitică Filipescu, un tânăr boier cu idei liberale, doctor în drept la Paris. Complotul era îndreptat împotriva domnitorului Alexandru Ghica (1834-1842) și își propunea instituirea republicii, egalitatea tuturor în fața legii, desființarea clăcii și rezolvarea problemei agrare prin împroprietărirea țăranilor etc. Alături de Bălcescu îi regăsim printre membrii conspirației pe bănățeanul Eftimie Murgu și pe francezul J.A. Vaillant (ambii profesori la Sf. Sava), dar și pe Marin Serghiescu-Naționalul, Cezar Bolliac, Constantin Telegescu și Dimitrie Macedonschi, unul dintre secundanții lui Tudor Vladimirescu din 1821. Odată mișcarea descoperită de către autorități, Bălcescu este trimis după gratii, condamnat la trei ani de închisoare, dintre care nu a executat decât doi, mai întâi în arestul de la Gorgani, apoi la mânăstirea Mărgineni, ctitorie a stolnicului Constantin Cantacuzino, loc în care își va altera, din nefericire, ireversibil sănătatea. „Eu mi-am început viața intrând în închisoare pentru revoluție” –va scrie Bălcescu mai târziu – „și închisoarea obligă, ca și noblețea”.

Cum se naşte societatea „Frăția”

Dar Bălcescu n-avea de gând să-și demonstreze noblețea revoluționară doar prin stagiul penintenciar efectuat, gândurile și acțiunile lui îndreptându-se spre organizarea unei mișcări – evident secrete – capabile să pregătească viitoarea revoluție. Din eșecul comploturilor conduse de Ion Câmpineanu (1838) și Mitică Filipescu (1840), Bălcescu, asemenea celorlalţi viitori confrați într-ale revoluției, trăsese concluzia că trebuie asigurată o cât mai temeinică conspirativitate a organizării și activității asociației pe care ar fi vrut să o înființeze.

Ideea „Frăției”, ca orice idee mare, a venit pe neașteptate, dar a fost consecința unor intense frământări sufletești ce-l măcinau atât pe Bălcescu, cât și pe tovarășii săi. Dacă n-ar fi existat dorința lui Ion Ghica de a retrăi timpurile de odinioară, de a se confesa vechiului său prieten Vasile Alecsandri, evocând oameni și fapte, multe dintre ele necunoscute, probabil astăzi am fi fost lipsiți de o bună parte a informațiilor atât de necesare istoricului pentru a desluși tainele unor întâmplări și fenomene ce au marcat profund societatea românească la mijlocul veacului al XIX-lea. Iată cum descrie Ghica, într-un stil de suculentă oralitate, asemănător cu cel al lui Ion Creangă, întemeierea societății „Frăția”, cea care a pregătit și organizat revoluția de la 1848 din Țara Românească:„Într-o noapte, prin culesul viilor, pe când lumina lunei începea a se contopi în razele dimineții și ajunsesem în dreptul caselor lui Simeon Marcovici, după un mic sfat între noi doi, în răspântii, în loc s-o luăm la deal, pe la Oteteleșeanu, să ieșim la mine acasă, [...] ne-am hotărât [...] să ieșim la Mihai-Vodă, și d-acolo s-o luăm spre Filaret, să ne ducem să dejunăm cu câte o pereche de cârnați trandafiri și un pahar de must. Ne apropiasem de biserica Sfinții Apostoli, când întâlnim în cale pe capitanul Tell, mergând spre cazarma lui de la Mihai-Vodă;și ne luăm câteșitrei pe drum înainte... Cu cât ne suiam pe coastă, cu atât vorbirea noastră devenea mai aprinsă [...] Ne imputam unul altuia lipsa de patriotism și de energie;ne făceam răspunzători de starea nenorocită și umilită a țărei, așa că la întoarcerea noastră în vale, [...] jurasem să ne consacrăm patriei cu trupul și cu sufletul, ne legasem frați de cruce și ca fiecare dintre noi să se supuie, cu pericolul vieței și al averei, la hotărârile celorlalți doi;chiar în ziua aceea ne-am adunat de am alcătuit statutele și regulamentele „Frăției”.

Foto: Proclamarea Constituţiei la Bucureşti. 1848

Iniţiatorii: Bălcescu, Ghica, Tell

Organizarea „Frăției” va respecta principiile masonice și se va baza pe etanșeizarea compartimentelor care o constituiau. Existau grupuri de câte zece inițiați, fiecare dintre ei cunoscându-și doar șeful direct, „diacon” sau „arhiereu”, nicidecum pe ceilalți membri. Ordinele se executau fără discuție, iar secretul era absolut. „Frăția” munteană a încercat să-și asigure legăturile și cu celelalte organizații similare din Moldova sau Transilvania. Făceau parte din asociație mai ales membri ai boierimii liberale și burgheziei, dar și mici negustori, țărani etc.

De o mare importanță pentru succesul „Frăției” a fost aderarea în rândurile ei a mai multor ofițeri și funcționari de stat. În afara celor trei inițiatori – Bălcescu, Ghica și Tell – numele cele mai sonore care se vor înscrie sub deviza societății, „Dreptate și Frăție”, vor fi:C.A. Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, Alexandru Golescu-Negru, Aaron Florian, Daniel Rosenthal etc.

În plan social, „Frăția” își propunea rezolvarea chestiunii țărănești, precum și abolirea privilegiilor de clasă, iar în plan politic, democratizarea societății și unirea Moldovei cu Țara Românească, văzută ca fiind pasul decisiv spre obținerea independenței. Această societate secretă, născută din lungile preumblări ale lui Bălcescu și Ghica pe ulițele Bucureștiilor, va fi principala responsabilă de organizarea, declanșarea și succesul – e drept, efemer – al revoluției de la 1848 din Țara Românească.

Istoricul:interesul, aproape obsedant, pentru personalitatea lui Mihai Viteazul

Întreaga sa viață Bălcescu a încercat să-și dubleze acțiunea politică cu demersul teoretic menit să-i justifice opțiunile, să-i convingă pe compatrioți și să devină un îndreptar pentru urmași. De aceea, nu întâmplător, preocupările sale s-au îndreptat încă din adolescență spre studiul istoriei, convins că „O istorie adevărat națională ne lipsește. Ea zace încă subt praful cronicelor și documentelor contimporane. [...] Toți câți s-au îndeletnicit în scrierea istoriei nu ne-au dat decât biografia stăpânitorilor. Nimeni nu ne-a reprodus cu acurateță institutiile soțiale, ideile, sentimentele, obiceiurile, comerțul și cultura intelectuală a vremilor trecute. Cât de mare trebuință, însă, am avea de o asemenea istorie!”. Surprinzător de modernă viziunea lui Bălcescu asupra filosofiei istoriei, având în vedere că va mai trebui să treacă încă aproape o sută de ani până când corifeii școlii de la „Annales” – Marc Bloch, Lucien Febvre, Fernand Braudel – vor provoca, în 1929, o adevărată revoluție în istoriografie, mizând în cunoașterea istorică nu atât pe viața politică, cât mai ales pe studiul mentalităților, fenomenelor sociale și culturale, psihologia umană, faptele mărunte de viață.

Primul studiu istoric publicat de Bălcescu va fi „Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum” în „Foaia științifică și literară” scoasă la Iași de Kogălniceanu, Alecsandri și Negruzzi, în anul 1844. Aplecarea pentru cunoașterea în primul rând a istoriei militare a înaintașilor noștri, Bălcescu o explică prin aceea că:„Am preferit a lucra instituțiile ostășești înaintea oricăror altora, căci aceste instituții sunt cele mai minunate ce au avut părinții noștri, [...] însfârșit, căci sunt convins că țeara românilor de-și va lua vreodată rangul ce i se cuvine între popoarele Europei, aceasta o va fi ea datoare mai mult regenerației vechilor ei instituții ostășești”.

Pentru Bălcescu, istoria era vie, strămoșii erau modele pentru contemporani, iar contemporanii deveneau, prin intermediul istoriei, martori ai faptelor de vitejie ale înaintașilor. Această primă lucrare științifică îl impune pe Bălcescu atenției contemporanilor săi, George Barițiu și Ion Heliade-Rădulescu exprimând opinii extrem de favorabile la adresa autorului, pe care Kogălniceanu îl considera, un an mai târziu, drept singurul istoric muntean „de cele mai frumoase nădejdi”. În același an 1845, împreună cu profesorul transilvănean August Treboniu Laurian, Bălceascu reușește să înceapă editarea unui periodic istoric, sugestiv intitulat „Magazin istoric pentru Dacia”. Tirajul era neobișnuit de mare pentru epoca respectivă:peste 1.500 de exemplare, ceea ce denota interesul abonaților, aflați pe întreg teritoriul locuit de români. „Având o difuzare în rândul diferitelor categorii sociale, și nu numai în Țara Românească, ci și în Moldova și Transilvania, «Magazinul istoric pentru Dacia» a exercitat cu autoritate o influență care a făcut ca el să nu fie o simplă publicație de specialitate, ci o puternică armă ideologică” (Dan Berindei).

În „Magazin istoric...” își va publica Bălcescu următoarele studii istorice dintre care cele mai importante sunt:„Românii și fanarioții”, „Puterea armată și arta militară la moldoveni în timpurile măririi lor”, „Despre starea soțială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri”, dar mai cu seamă „Campania românilor în contra turcilor de la anul 1595”, apărut în ianuarie 1847, pe când autorul se afla la Paris. Această ultimă lucrare, închinată bătăliei de la Călugăreni, va fi primul semn publicistic al interesului, aproape obsedant, pe care Bălcescu îl va arăta pentru personalitatea lui Mihai Viteazul. În afara activității sale revoluționare, aproape toate eforturile sale intelectuale, minate, din nefericire, de o sănătate tot mai șubredă, se vor îndrepta înspre finalizarea principalei sale opera:Românii supt Mihai Voievod Viteazul.

 

Omul Bălcescu:povestea de iubire cu Alexandra Florescu

Rememorând viața lui Bălcescu, pare că uităm, dar doar pentru o clipă, de faptul că vorbim totuși despre un tânăr care, la ieșirea din închisoare, avea abia 23 de ani, iar la momentul afirmării sale ca exponent de seamă al istoriografiei românești încă nu împlinise 26 de ani. Să fi fost robită inima lui doar de acel patriotism despre care Alecsandri spunea că „ocupă atâta loc că e de mirat cum de se puteau adăposti în ea și alte simțiri”?

Dar cel puțin în toamna anului 1843, în sufletul lui Bălcescu pare să-și fi făcut loc și altcineva, în afara iubirii lui de țară și de trecutul neamului. E vorba despre Alexandra Florescu, mult mai cunoscută sub diminitivul de Luxița, al treilea din cei zece copii ai marelui agă Iordache, mai în vârstă decât Bălcescu cu trei ani și deja trecută printr-o experiență maritală destul de nefericită, dar încheiată rapid, cu parucicul Filip Krijanovski, ofițer rus, staționat în Muntenia în perioada ocupației țariste (1829-1834). Poate aura revoluționarului proaspăt ieșit din închisoare, poate inteligența sclipitoare sau sensibilitatea sa deosebită, poate toate la un loc să o fi atras pe Luxița spre Bălcescu, cert e că între cei doi se va statornici o relație de iubire la început, apoi de caldă prietenie și afecțiune, niciodată dezmințită până la nefericitul sfârșit al eroului nostru.

Din această legătură se va naște, la Budapesta, în mai 1848, Bonifaciu Florescu, nerecunoscut de mai snoaba familie a Luxiței, dar adoptat de către propria sa mamă în 1858. Personajul, prezență boemă și bizară a sfârșitului de veac XIX, va preda istoria și limba franceză la Sf. Sava și liceul „Mihai Viteazul”, remarcându-se ca poet, jurnalist și traducător. Locuința lui se afla în „Pasajul Roman”, pe locul actualului magazin „Muzica” de pe Calea Victoriei. Cât despre Luxița, ea îl va însoți adeseori pe Bălcescu în peregrinările sale, îi va fi constant ajutor moral și uneori material, aducând o umbră de duioasă gingășie feminină unei vieți tumultuoase și chinuite.

„Toată persoana lui inspira simpatie și dor de împrietenire”

Bălcescu avea în cel mai înalt grad cultul prieteniei. Îi plăcea să fie înconjurat de prieteni, să discute și să se plimbe cu ei, să-i ajute la nevoie. A rămas toată viața legat printr-o caldă amiciție de Ion Ghica, chiar dacă în perioada exilului, după 1848, au mai apărut între ei diferite divergențe în privința tacticii pe care revoluționarii trebuiau să o urmeze. Era bun prieten cu Ion Voinescu II, Cezar Bolliac și Alexandru Golescu-Negru, dar și cu Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu și Costache Negri. De neuitat în memoria participanților au rămas întâlnirile de la Manjina, moșia din județul Galați a lui Negri, reuniuni prilejuite de ziua de naștere (14 mai) sau de cea onomastică (21 mai) a proprietarului. Aici, în jurul amfitrionului pe care Eminescu îl considera omul animat „de cel mai curat patriotism și caracterul cel mai dezinteresat” se adunau tineri patrioți moldoveni și munteni, dornici să discute, să se informeze și să facă planuri de viitor pentru neamul românesc. Mihail Kogălniceanu, Ion Ionescu de la Brad, Alexandru Ioan Cuza, Costache Filipescu, Alecu Russo și îndeosebi Vasile Alecsandri, iubitul Elenei Negri, sora lui Costache, au legat la Manjina strânse prietenii, au elaborat proiecte, au scris poezii (se pare că aici a fost concepută de către Russo și Bălcescu, în colaborare, celebra „Cântare a României”) etc.

Două puncte existau[...] pe fața pământului, două puncte foarte depărtate în care românii generației nouă începură a se întâlni, unul în Francia la cartierul studenților din Paris, și celalalt în Moldova, la Manjina lui Costache Negri” (Vasile Alecsandri). Iar despre Bălcescu, același autor al Doinelorși Pastelurilorîși amintește:„Pe fruntea lui largă și curată se vedeau trecând gândiri mărețe;[...] Vorba lui era dulce și convingătoare, ca graiul multor oameni destinați de soartă a muri în floarea tinereței [...]. Într-un cuvânt, toată persoana lui inspira simpatie și dor de împrietenire”.

Bălcescu la Paris, între Rosetti şi Ghica

La începutul verii anului 1846, Bălcescu pleacă spre Paris, cu gândul să se reîntoarcă după patru luni, termen pentru care, de fapt, și solicitase pașaportul. Inițial, călătoria sa spre capitala Franței părea să aibă ca scop principal o mai riguroasă documentare în arhivele pariziene pentru preocuparile sale istorice, dar nu este exclus ca intempestiva plecare să aibă legătură cu divergențele care măcinau comunitatea românească de la Paris, mai precis între Ion Ghica și C.A. Rosetti. Cei doi se aflau – primul ca președinte, celălalt ca secretar – în fruntea „Societății studenților români” din Paris, în fond o organizație revoluționară ce se pregătea pentru importantele evenimente ce urmau să vină și care, în acel moment, păreau inevitabile.

Rosetti, care îl întâmpină pe Bălcescu la granița franceză și într-o prima fază îl și găzduiește, era convins că revoluția trebuie să fie una socială și republicană, după modelul Franței pe care el o vedea ca o adevărată patrie eliberatoare a tuturor națiunilor oprimate. Exaltat și adeseori utopic, Rosetti nu-și poate reține entuziasmul la revederea cu Bălcescu:„El vede Francia ca mine. Francia este libertatea! Facă cerul să fie așa! Facă ca Bălcescu să fie bun, să se unească cu mine și să dăm libertatea românilor”. Însă Rosetti va fi dezamăgit. Bălcescu, deși de acord cu el în privința țelurilor urmărite, era de aceeași părere cu Ion Ghica în privința mijloacelor ce trebuiau urmate, mult mai realiste decât propunerile lui Rosetti. Ghica, echilibrat și diplomat, excesiv de prudent uneori, intuia mai bine modalitățile prin care putea fi instituit în Moldova și Țara Românească un regim liberal, democrat, care să ducă la unirea lor.

Prudența și realismul politic îl vor ajuta de altfel ulterior să ajungă bei de Samos, prim-ministru în cinci rânduri, ministrul României la Londra și președinte al Academiei. Rosetti în schimb va rămâne veșnicul revoluționar republican, mereu nemulțumit, deși va fi și el ministru și președinte al Adunării Deputaților în clipa declarării independenței la 1877, însă își va sfârși viața politică certat cu prietenul său de-o viață, I.C. Brătianu. Sentimental, Rosetti nu se poate stăpâni să nu noteze în seara zilei în care Bălcescu se mută din apartamentul său în cel al lui Ghica:„Iar am început a suferi, dar mă stăpânesc!”. În fond, diferențele de viziune dintre cele două grupări ale studenților români de la Paris proveneau din preeminența pe care Rosetti o acorda socialului, urmare a francofiliei sale (problemele Franței erau sociale, nu naționale), în timp ce Ghica și Bălcescu înțelegeau că, dincolo de rezolvarea unor probleme sociale majore și stringente (reforma agrară), chestiunile de fond ale țărilor române erau de ordin național (unirea și independența).

Rosetti:„Nu-mi place sănătatea Bălcescului... este un blestem pe noi să perdem ce avem mai bun”

Dincolo de aceste divergențe trebuie spus că românii de la Paris au știut să facă o frumoasă și eficientă propagandă cauzei lor, întreținând legături și câștigând sprijinul unor personalități de talia lui Lamartine (viitorul șef al Guvernului provizoriu de la Paris), Jules Michelet, Georges Sand, Edgar Quinet, Adam Mickiewicz etc. Nu puțin a contat și prezența lui C.A. Rosetti și a fraților Brătianu în lojile masonice „Ateneul străinilor” și „Rose du Parfait Silence”, într-o perioadă când influența masoneriei era importantă, la ea aderând printre alții și Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri sau Ion Heliade Rădulescu.

Concluzia comună la care se ajunge în cadrul „Societății studenților” va fi aceea de a se reîntoarce cu toții în țară, în termen de un an pentru „a provoca o mișcare potrivnică protectoratului rus mai întâi și apoi împotriva regimului de privilegii nobiliare conținut în Regulamentele organice”. Acestei decizii i se supun în primul rând Ghica și Rosetti, care, deși formal rămân în funcțiile deținute anterior, lasă practic conducerea Societății în seama lui Nicolae Bălcescu și a lui Scarlat Varnav, casierul organizației. Ultimul, de altfel, va face o importantă donație, care va permite achiziționarea unui edificiu, în Place de Sorbonne, numărul 3, în care se va deschide, pe lângă un cabinet de lectură și un salon de întâlnire pentru românii aflatori la Paris, Biblioteca Română. Inaugurarea ei, la 1 ianuarie 1847, îi va prilejui lui Bălcescu rostirea unui discurs, adevărat manifest politic al generației pașoptiste, vibrând de patriotism, vizionar și realist în același timp:„Ținta noastră socotesc că nu poate fi alta decât unitatea națională a românilor. Unitate mai întâi în idei și simțiminte, care să aducă apoi cu vremea unitatea politica [...] Românismul dar e steagul nostru, subt dânsul trebuie să chemăm pe toți românii”.

Din nefericire, starea sănătății lui Bălcescu începe să se înrăutățească vizibil, prilej pentru Rosetti de a-i scrie îngrijorat lui Ion Ghica:„Nu-mi place sănătatea Bălcescului [...] Bani nu are, distracții nu are și sunt îngrijat foarte pentru dânsul […] mă tem îndoit de dânsul fiindcă este un blestem pe noi să perdem ce avem mai bun”. Între februarie și mai 1847, Bălcescu întreprinde o călătorie în Italia, a cărei climă era considerată – fals, de altminteri – mult mai propice tratării ftiziei de care suferea. Aici o va reîntâlni pe Luxița Florescu, dar mai ales pe vechii săi prieteni Alecsandri și Elena Negri, aflați la Palermo, locul blestemat al ultimei escale din viața lui Bălcescu, peste șase ani. Vor fi câteva săptămâni de fericire, evocate cu nostalgie de Alecsandri mai târziu, ultimele zile fericite pentru Elena Negri ce se va stinge în bratele iubitului ei, câteva săptămâni mai târziu, pe drumul întoarcerii spre țară, chiar la intrarea în Bosfor. Vor rămâne însă în urma ei, ca s-o nemurească, versurile neconsolatului poet:„Tu care ești pierdută în neagra veșnicie/Stea dulce și iubită a sufletului meu/Și care-odinioară luceai atât de vie/Pe când eram în lume tu singură și eu”.

Ultimele luni ale anului 1847 sunt dominate la Paris de o neliniștitoare stare prerevoluționară – de la Lenin citire! – marcată de campania „banchetelor” și de înflăcăratele cursuri ținute de Michelet și Quinet, la care sute de studenți scandează „Vive la Republique!”. Pe 23 februarie 1848 au loc manifestații de stradă împotriva premierului Guizot și a regelui Ludovic-Filip. Se trage și cad morți, a doua zi regele abdică și părăsește Franța. Se formează un Guvern provizoriu în frunte cu poetul Alphonse de Lamartine, care proclamă republica. Bălcescu, entuziasmat, se află în primele rânduri ale insurgenților, iar Biblioteca română este transformată în punct de prim ajutor pentru răniți. „Află că nația cea mare s-a ridicat și că libertatea lumii s-a mântuit. Minunata Revoluţie [...] va schimba fața lumei. Regele a fugit. Republica e proclamată de toți”, îi va scrie Bălcescu lui Alecsandri, adăugând ca semn al participării sale la evenimente o bucată din catifeaua ce înveșmântase tronul monarhului alungat. O lună mai târziu, însoțit de Alexandru Golescu-Negru, Bălcescu părăsește Parisul pentru a reveni în țară și a declanșa revoluția.

Revoluționarul Bălcescu

Adevărul este că, începând din 1848, Europa ajunge din urmă Franța și în multe privințe o și depășește. Până acum, Franța trăgea după sine continentul;de acum încolo, de cele mai multe ori, Franța nu va răspunde la chemările Europei. Ceea ce, de altfel, nu se întâmpla încă în 1848, când mișcarea franceză se desfășoară concomitent cu agitațiile europene” (Jacques Madaule). Nimic mai adevărat:Franța dă în 1848 semnalul, dar condițiile pentru izbucnirea revoluției erau întrunite în aproape întreaga Europă. Din varii cauze care țin de tradiții, dezvoltare economică, bunăstare socială sau eficiența aparatului represiv, doar țările scandinave, Marea Britanie, peninsula Iberica și imperiul țarist se sustrag acestui uriaș val revoluționar. În rest, de la Paris la Pesta și de la Milano până la Praga sau Berlin, revoltații destructurează sistemul de putere instituit de Congresul de la Viena din 1815. Aspirațiile populare sunt, de la caz la caz, politice (democratizarea vieții publice prin alegerea unor adunări legislative în fața cărora monarhul să fie responsabil), sociale (rezolvarea regimului proprietății agrare și a situației țărănimii) sau naționale, mai cu seama în zonele dominate de Imperiul Habsburgic (Ungaria, Croația, Cehia, Italia).

În acest context, Iașii și Bucureștii sunt cele mai înaintate avanposturi răsăritene ale revoluției europene, ceea ce face ca, pentru prima dată în istoria noastră modernă, țările române să fie sincrone cu evoluțiile de pe bătrânul continent. Deși unitare în timp, mișcările revoluționare din Moldova, Țara Românească și Transilvania au avut și trăsăturile lor distincte, urmare a evoluției istorice și a condițiilor momentane de manifestare a spiritului revoluționar:„în Moldova, practic, totul s-a desfășurat în trei zile (27-29 martie st.v.);în Țara Românească, revoluționarii au izbutit să se mențină la putere trei luni (11 iunie-13 septembrie), iar problema capitală a fost rezolvarea chestiunii agrare;în Transilvania, revoluția s-a prelungit până în 1849, iar socialul a cedat în întâietate naționalului” (Florin Constantiniu).

Iunie, luna Revoluţiei:„mulțimea, la semnalul dat prin tragerea clopotului de la Mitropolie, începe a se aduna”

După sosirea revoluționarilor de la Paris, de unde primiseră vagi promisiuni de sprijin din partea Guvernului provizoriu, pregătirile în vederea declanșării acțiunii intră în linie dreaptă. Pe 9 aprilie are loc o întâlnire în casa lui C.A. Rosetti pentru a se stabili data de începere a revoluției. O lună mai târziu, pe 10 mai, se constituie un Comitet revoluționar, compus, printre alții, din Ion Heliade Rădulescu, Cezar Bolliac, Ion și Dumitru Brătianu, Ion Ghica, C.A. Rosetti și, bineînțeles, Nicolae Bălcescu. Totodată se stabilește ca pe 10 iunie să pornească mișcarea revoluționară, inițial la Islaz, în județul Romanați, ale cărui autorități erau favorabile revoluției, și la București. Pe 9 iunie izbucnește revoluția la Islaz, acolo unde se citește o proclamație în 22 de puncte (de fapt, viitoarea Constituție), redactată ca fond de Nicolae Bălcescu, dar îmbrăcând formele grandilocvente și mistice ale stilului lui Heliade Rădulescu.

Deviza proclamației, „Respect către proprietate. Respect către persoane”, era tot contribuția personală a lui Heliade Rădulescu, dornic să împrăștie temerile boierilor privitoare la soarta moșiilor lor. Cele mai importante puncte ale programului revoluționar erau:autonomia administrativă, adoptarea unei noi constituții, egalitatea drepturilor politice, desființarea robiei, Adunare obștească reprezentativă, responsabilitatea miniștrilor, garda națională și mai cu seamă punctul 13:emanciparea și împroprietărirea clăcașilor prin despăgubire.

La București declanșarea revoluției este amânată de un atentat neizbutit la viața domnitorului Gheorghe Bibescu, urmat de arestările de rigoare. Totuși, pe 10 iunie, la întrunirea ținută în casa transilvăneanului Axente Sever (viitor tribun al lui Avram Iancu) din mahalaua Dobroteasa se ia decizia dezlănțuirii revoluției a doua zi, la ora 16.00. Într-adevăr, pe 11 iunie, „mulțimea, la semnalul dat prin tragerea clopotului de la Mitropolie, începe a se aduna;apar steaguri, cocarde și eșarfe tricolore;pălăriile se împodobesc cu penaje tricolore;în aclamații și urale toți se îndreaptă spre palat”. Acum se văd, de fapt, roadele muncii tenace a „Frăției”, de atragere a unor pături cât mai largi bucureștene, în special mici negustori și meseriași (tăbăcari, măcelari etc.) care dau consistență demersului revoluționar. Sub presiunea mulțimii, Bibescu semnează noua constituție, dar apoi se solidarizează cu poziția Rusiei, al cărei consul la București, Kotzebue, părăsește capitala în semn de protest și se refugiază la Brașov.

Puterea este preluată de „Guvernul vremelnicesc” (provizoriu, n.n), prezidat de către mitropolitul Neofit (garanție a stabilității și a liniștirii elementelor conservatoare), cu Nicolae Bălcescu la Externe (înlocuit ulterior de Ioan Voinescu II), Heliade Rădulescu la Culte, Nicolae Golescu la Interne, Ion Câmpineanu la Justiție, colonelul Ioan Odobescu la Război etc. Urmând modelul francez, vor fi numiți secretari ai guvernului Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetti, I.C. Bratianu și A.G. Golescu, de fapt elementele cele mai tinere, dar și cele mai radicale ale revoluției. Bălcescu va fi însărcinat printre altele cu organizarea propagandei revoluționare în țară, acțiune pentru care el adoptă o măsură inspirată din experiența Revoluției de la 1789, dar aplicată și de Guvernul provizoriu de la Paris în 1848, anume instituirea comisarilor de propagandă, un fel de reprezentanți extraordinari ai guvernului în teritoriu.

Nerespectarea punctului 13 al Proclamației, una din cauzele eșecului revoluției muntene

Încă de la început au fost vizibile două tendințe în sânul Guvernului provizoriu:una radicală, formată din Bălcescu, frații Brătianu, Al.G. Golescu-Negru, C.A. Rosetti, și cealaltă, moderată și majoritară, căreia i se raliaseră Ion Ghica, Christian Tell, Ion Câmpineanu, frații Nicolae și Ștefan Golescu etc. Deasupra tuturor, înveșmântat în mantia sa albă cu cruce, oficia Ion Heliade-Rădulescu, șeful de factoal Guvernului, recunoscut de toți pentru activitatea sa culturală, experiența și valoarea intelectuală, dar depășit evident de importanța funcției sale. Bălcescu nu se va sfii, de altfel, să-l critice – e drept, mai mult în corespondența privată, pentru a nu impieta asupra unității revoluționare – pe Heliade-Rădulescu pentru atitudinea sa din timpul revoluției:„Eliad s-a speriat așa de mult de turci, cât a mers până să roage pe secretarul lui Suleiman pașa, ce venise la București, ca să-și facă pomană să nu-l lege și să nu-l trimită la Constantinopol, c-are copii sărmani s.c.l.

Pe fond, două erau chestiunile principale care despărțeau cele două grupări:una de ordin intern, împroprietărirea țăranilor, cealaltă de natură externă, atitudinea ce trebuia adoptată față de Rusia și de Imperiul Otoman. Pentru Bălcescu îndeosebi, aplicarea imediată a punctului 13 de la Islaz reprezenta o necesitate absolută, atât din punct de vedere moral, cât și din punctul de vedere al tacticii revoluționare de a atrage marea masă a țăranilor de partea revoluției. În „Popolul suveran”, organul de presă al Guvernului provizoriu, Bălcescu va combate în termeni duri opoziția proprietarilor de moșii de a recunoaște țăranilor vreun drept asupra pământului, „căci dacă voi ați contribuit cu pământurile voastre și noi am contribuit cu brațele noastre, contribuire care este o proprietate tot atât de legitimă, tot așa de sacră ca și proprietățile voastre”.

La insistențele lui Bălcescu, guvernul va accepta, cam à contre coeur, să înființeze o comisie pentru proprietate alcătuită din 17 reprezentanți ai proprietarilor și 17 ai țăranilor, menită să rezolve problema agrară. Discuțiile în cadrul comisiei au fost deosebit de aprinse și, după nouă ședințe, Heliade o desființează lăsând sarcina rezolvării acestei chestiuni unei viitoare „Adunării obștești”, ce avea să fie aleasă și care evident nu s-a întrunit niciodată. De-abia în 1864, în timpul lui Cuza, acest deziderat va fi, parțial, rezolvat. Nerespectarea punctului 13 al Proclamației se înscrie fără îndoială, într-una din cauzele eșecului revoluției muntene:„Dar în Principatele române nu exista la 1848 nici o armată proletară (muncitorească, n.n.) revoluționară [...] În lipsa unei asemenea armate, grupul revoluționarilor români s-a adresat țărănimii.[...] Decât, țăranii sunt o masă haotică și au nevoie în mișcarea lor revoluționară de o forță centrală care să-i conducă [...] Lipsa acestei forțe[…] centrale lămurește îndestul de ce ajutorul țărănimii, care era gata să sprijine la 1848 mișcarea revoluționarilor noștri, a rămas fără efect” (Ștefan Zeletin).

În septembrie 1848, trupele otomane intră în Bucureşti

Conștient de necesitatea ralierii la revoluție a diferitelor categorii sociale, Bălcescu se zbate mult, publică, propune măsuri radicale în cadrul guvernului, ține discursuri, e neobosit. Susține adoptarea unor măsuri energice împotriva adversarilor revoluției, „cu tonalități amintind de iacobini și vestind pe bolșevici”, ca să folosim inspirata sintagma a lui Florin Constantiniu:„Acum avem mijloc de a ne scăpa de toți reacționarii. Trebuie ca judecata să fie foarte expeditivă [...]. În împrejurările grele și extraordinare, trebuie măsuri extraordinare. Nu faceți poezii și sentimentalism, ci dreptate strașnică”.

Măsurile radicale preconizate de Bălcescu, neîmpărtășite de majoritatea moderată a Guvernului revoluționar, nu făceau însă decât să alimenteze temerile Rusiei, care nu privea cu ochi buni existența acestui focar de turbulențe la hotarele sale. Ion Ghica, Heliade-Rădulescu, Christian Tell și ceilalți considerau, pe bună dreptate, că o atitudine moderată le va aduce sprijinul Porții, care într-o primă fază, prin Suleiman Pașa, recunoaște Guvernul Provizoriu, ca să facă față presiunilor rusești de înăbușire prin forță a revoluției. „Din nefericire pentru ei, Poarta nu era în măsură să ignore injoncțiunile Rusiei, hotărătă să nu tolereze, la frontierele ei, un focar revoluționar” (Florin Constantiniu).

Amestecul țarist, văzut ca principală primejdie la adresa autonomiei Țării Românești, mai degrabă decât formala suzeranitate turcească, provoacă reacția populară, bucureștenii arzând în public, pe 6 septembrie 1848, în dealul Mitropoliei, Regulamentul Organic impus țării în 1834 de către Pavel Kiseleff. O săptămână mai târziu intră în București trupele otomane conduse de Fuad-Pașa (înlocuitorul lui Suleiman-Pașa, considerat prea favorabil Guvernului provizoriu) și ocupă capitala arestându-i pe principalii capi ai revoluției. Onoarea armatei române este spălată de „baia de sânge” din Dealul Spirii, acolo unde o „roată” de pompieri condusă de căpitanul Zăgănescu ține piept timp de trei ore unui detașament turc condus de Kerim-Pașa. Pe 25 septembrie 1848, „Vestitorul românesc” publică decretul de exilare a 22 de lideri revoluționari, printre care Nicolae Bălcescu, Heliade-Rădulescu, C.A. Rosetti, frații Brătianu etc. Ultimii se vor întoarce din pribegie în iulie 1857, Bălcescu niciodată. Revoluția se sfârșise.

În exil

Amară va fi pâinea exilului pentru Bălcescu, dezamăgit, bolnav și lipsit de mijloacele materiale necesare existenței. Arestați de turci, Bălcescu și ceilalți fruntași revoluționari vor fi îmbarcați pe un vas al unei companii austriece, dar escortați de un ofițer turc și șase soldați. Călătoria pe Dunăre, după escalele de la Rusciuk și Vidin, se va dovedi norocoasă, la Orșova, în schimbul unui bacșis, nu foarte consistent, ei fiind eliberați pe teritoriul austriac. De aici, împreună cu Cezar Bolliac și Dimitrie Bolintineanu, Bălcescu se îndreaptă spre Sibiu, pentru a vedea care este situația revoluției române din Transilvania și Banat, apoi în decembrie 1848 îl găsim la Belgrad, pentru ca după două luni să ajungă la Constantinopol, alături de bunul său prieten, Ion Ghica.

Militează pentru organizarea unitară a întregii emigrații revoluționare românești, propunându-l ca șef unic al acesteia pe Costache Negri, „singurul moldovean ce este mai mult cunoscut în ambele țări și și-a atras mai multe simpatii”. Această propunere probabil avea și avantajul de a oferi ca lider al revoluționarilor exilați o personalitate necontroversată și neimplicată în diferendele ce încă îl despărțeau pe Bălcescu de foștii săi tovarăși din Guvernul provizoriu. Victoriile pe care le obțineau armatele revoluționare maghiare ale generalului Bem împotriva austriecilor fac însă ca în sufletul lui Bălcescu să renască speranța izbânzii. De data asta, el lega reizbucnirea revoluției în Țara Românească de o eventuală înțelegere româno-maghiară, urmată de coborârea revoluționarilor transilvăneni în frunte cu Avram Iancu la sud de Carpați. Neînțelegerile majore dintre Kossuth, liderul revoluției maghiare, care nu voia să acorde românilor din Ardeal decât drepturi sociale, nu și naționale, și fruntașii revoluționari transilvăneni au făcut ca „Proiectul de pacificare”, negociat de Bălcescu, Bolliac și Kossuth, să nu poată fi semnat decât la 2 iulie 1849, mult prea târziu pentru a mai putea evita înfrângerea armatei ungare în fața celei țariste, chemată în ajutor de împăratul Austriei, Francisc-Iosif, la Șiria pe 1 august 1849.

Odată stins și acest licăr de speranță, Bălcescu pleacă spre Paris, unde, după multe peripeții, ajunge pe 16 octombrie. De acum încolo el își va dedica eforturile, din ce în ce mai împuținate de boală, organizării emigrației române și câștigării sprijinului marilor puteri, îndeosebi ale Franței și Angliei, pentru cauza românească. Pe 17 ianuarie 1850, el este primit la Londra chiar de către ilustrul Palmerston, prim-ministrul britanic, căruia îi remite un memoriu privitor la situația Țărilor Române și de la care obține vagi promisiuni privitoare la încetarea ocupației turcești în Principate. Este preocupat în același timp de înfăptuirea unei solidarități revoluționare cu liderii emigrațiilor poloneză și ungară, dar doar pe baza egalității depline în drepturi:„Principiul nostru politic este simplu:respect, recunoaștere, egalitate și solidaritate a naționalităților”.

Disensiunile din rândul revoluționarilor români de la Paris, și nu numai, lovitura de stat a lui Napoleon Bonaparte din 2 decembrie 1851, ce părea să pună capăt nădejdiilor în sprijinul Franței pentru o nouă revoluție, dar mai cu seamă starea tot mai precară a sănătății sale îl fac pe Bălcescu să-și consacre puținul timp ce-l mai avea de trăit finalizării principalei sale opere istorice, monografia închinată lui Mihai Viteazul.

Românii supt Mihai-Voievod Viteazul

Fascinația pe care personalitatea Viteazului a exercitat-o asupra lui Bălcescu este, evident, legată de actul major de la 1600, unirea tuturor românilor sub același sceptru, întreprindere istorică care s-a constituit în îndemn și simbol pentru generațiile viitoare. Era logic ca istoricul și omul politic Bălcescu, cel care considera unitatea națională drept ținta principală a generației sale, să se aplece asupra vieții primului făuritor al acestei unități. Probabil că el a început să reflecteze la monografia închinată lui Mihai Viteazul încă de pe vremea cercetărilor întreprinse pentru primul său studiu, „Puterea armată și arta militară de la întemeierea principatului Valahiei și până acum”, urmat de „Campania românilor din 1595”.

Prima mențiune sigură despre opera care ne interesează se găsește într-o scrisoare trimisă lui Vasile Alecsandri la 1 octombrie 1847 de la Paris:„Deocamdată adun aci din biblioteci, documente istorice ce se găsesc.Voi să lucrez o scriere întinsă, o poemă istorică asupra lui Mihai Vv. Viteazul. [...] Ideia lucrării ce voi să fac mă hrănește acum și îmi dă viață”. Revoluția și evenimentele ce i-au urmat l-au îndepărtat pe Bălcescu de realizarea proiectului său. De-abia din februarie 1850 el începe să se preocupe de continuarea lucrării. „Voi să sfârșesc o scriere a lui Mihai Viteazul și să pui piatra de temelie a unității naționale”, îi va scrie el lui Ion Ghica. În ciuda bolii care-i măcină organismul slăbit, Bălcescu se dedică trup și suflet finalizării lucrării sale de căpătâi, adevărat testament național pe care dorea să-l lase poporului său. O cheamă în ajutor pe Maria Cantacuzino, o distinsă și remarcabilă intelectuală, prietena sa și a lui Vasile Alecsandri, căreia îi dictează textul lucrării. „L-am găsit într-o stare a sănătății care nu lasă nicio nădejde de vindecare”, va relata ulterior Maria Cantacuzino. „Lucra însă cu o pasiune care-i trăda însă temerile;deseori se scula noaptea pentru a lucra la istoria lui Mihai Viteazul. Aceste eforturi îl extenuau! I-am propus să-mi dicteze”. În pragul celui de-al 33-lea capitol al cărții a cincea, Bălcescu pierde bătălia cu moartea, însă câștigă lupta cu posteritatea.

Românii supt Mihai-Voievod Viteazuleste o scriere despre domnul Unirii, dar și despre Bălcescu și epoca sa. Savantul colaborează organic cu revoluționarul, conferind operei o căldură comunicativă care o face nu doar accesibilă cititorului, dar foarte vie și profund contemporană românilor de la 1850. Elaborata și documentată, Românii supt Mihai-Voievod Viteazulva deveni Biblia istoriografiei noastre romantice, îndreptarul cel mai de preț al generațiilor de până la Marea Unire din 1918. „Azi într-adevăr e timp– scria Al. I. Odobescu, editorul din 1877 al primei versiuni complete a manuscrisului – ca națiunea română să audă și totodată să simtă adânc cugetele învietoare și spornicele cuvinte ale acelui nobil suflet, ale acelei întinse inteligențe românești, care odată se numea Nicolae Bălcescu!

Sfârșitul

În ultimele zile ale anului 1851, starea de sănătate a lui Bălcescu se agravează îngrijorător. „De la sosirea mea aici– îi va scrie Al.G. Golescu-Negru lui Paul Bataillard, la 21 ianuarie 1852 – el a avut trei noi crize, trei hemoragii care l-au redus într-o astfel de stare de slăbiciune, încât nu-i este îngăduit nici să vorbească, nici să scrie, nici să citească”.

Cu ultimele puteri încearcă să ajungă în țară, dar cererea de revenire îi este refuzată de domnitorul Barbu Știrbei. Mai are doar mângâierea de a-și îmbrățișa mama, în ultimele zile ale lui august 1852, însă la Nicopole, pe malul turcesc al Dunării. Reîntors la Constantinopol, Bălcescu se îmbarca spre Neapole, apoi Palermo, unde se cazează la Hotelul Trinacria. Deznădăjduit și apăsat de singurătate, trimite scrisori prietenilor săi Ion Ghica, Vasile Alecsandri, Mihail Kogalniceanu, Maria Cantacuzino, să vină să-și petreacă iarna alături de el. Va fi însă singur în ceasul cel din urmă al vieții sale, care va veni pe 29 noiembrie 1852, la orele serii 19 și jumătate. A doua zi, trupul său este îngropat în cimitirul capucinilor, ulterior fiind mutat într-un osuar, care, cel mai probabil, îi odihnește și astăzi rămășițele. Bălcescu a pierdut lupta cu boala, dar a câștigat-o pe cea cu posteritatea. Iar ca epitaf pe un ipotetic loc de veci, ce altceva s-ar potrivi mai bine decât cuvintele pe care marele revoluționar și istoric i le spusese odinioară Mariei Cantacuzino:„Ce importanță are totul? Să trăiască țara noastră!”...                                                                                                       

""