Avortul în România Mare. Cum se făceau întreruperile de sarcină în perioada interbelică

Autor 34667 vizualizări


Până în anul 1937, când a fost unificată legislația penală în România Mare, avortul era sancționat de toate Codurile Penale care se aplicau în provinciile țării, scrie istoricul Cristina Sircuța, în cartea ”Viața femeilor în România Interbelică”, publicată recent la editura Oscar Print.

Codul austro-ungar, valabil în fostele provincii ale Imperiului, făcea deosebirea între femeile necăsătorite și cele căsătorite, care făceau avort, cele din urmă primind o pedeapsă dublă. Codul Penal al lui Carol al II-lea, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, aducea o schimbare importantă Codului lui Cuza, valabil în Vechiul Regat, care nu permitea avortul în nicio circumstanță. Noua legislație îngăduia avortul dacă viața femeii era în pericol sau dacă unul dintre părinți suferea de alienare mintală și exista riscul să transmită și copilului această boală. În orice altă situație, avortul se pedepsea.

Pe plan internațional, prima țară europeană care a legalizat avortul a fost Uniunea Sovietică, în 1920. Scăderea natalității în perioada interbelică, mai ales în Vestul și Nordul Europei, a condus la adoptare unor politici pentru stimularea creșterii demografice. Spre exemplu, în anii 1931-1935, în Germania s-a ajuns la o medie de 1,84 copii/femeie, însă în următorii cinci ani a urcat la 2,24. Uniunea Sovietică a înregistrat o scădere a natalității până la 3,52 copii/femeie, în anii 1931-1935. Statul sovietic a interzis avortul în 1936, iar indicele fertilității a crescut la 4, în anii 1936-1940.

În România interbelică, avortul a generat o serie de dezbateri, societatea fiind foarte polarizată pe această temă. Pe de o parte, cei care considerau că avortul este o crimă și un păcat, pe de altă parte, promotorii femeii moderne. În anul 1933, în aula Fundației Carol I din București, au fost organizate mai multe conferințe în favoarea legalizării avortului. Într-una dintre aceste conferințe, medicul Marius Georgescu a afirmat că în România se făceau anual aproximativ 150.000 de avorturi. Medicul susținea că ”avortul a încetat astăzi să fie o crimă; el este o necesitate peste care statul modern nu poate trece” și considera că avorturile clandestine erau încurajate de intransigența reglementărilor legale. Avocata Lizeta Gheorghiu susținea că multe femei au recurs la întreruperea sarcinii din cauza sărăciei și, în consecință, nu au fost condamnate de justiție.

Însă afirmațiile Lizetei Gheorghiu nu trebuie generalizate, cauza principală a avorturilor nu era, de cele mai multe ori, sărăcia. Întreruperile de sarcină erau des întâlnite în cazul cuplurilor mai înstărite. Mircea Eliade relatează în jurnalul scris în perioada în care se afla în Portugalia, în calitate de atașat cultural (1941-1945), un episod petrecut în 1933. Scriitorul era prins în două relații, cu Sorana Țopa, actriță la Teatrul Național din București, și cu Nina Mareș, o funcționară care avea să-i devină soție în anul următor. Ambele femei au rămas însărcinate și au făcut avort în vara anului 1933. Eliade mărturisește că Nina a întrerupt sarcina la presiunile lui. Ulterior, femeia nu a mai rămas niciodată însărcinată, iar în 1944 a murit de cancer de col uterin.

”...iubeam pe Nina, mă exaspera Sorana, dar nu puteam renunța nici la ea. Le mințeam pe amândouă. Și păcatul lor a căzut asupra mea. Pentru că, în iunie 1933, Sorana și-a făcut un raclaj, iar în aceeași lună Nina mi-a spus că e însărcinată și, deși nu eram încă căsătoriți, m-a implorat să lase copilul, chiar dacă dragostea noastră nu va avea o consacrare oficială. M-am opus din răsputeri, și Nina m-a ascultat. Nu știu în ce condiții și-a făcut raclajul, dar de atunci n-a mai rămas niciodată însărcinată –iar în 1943 a descoperit, la București, că are un cancer uterin. Oare n-a fost provocat de raclaj? Și atunci, nu sunt eu vinovat de suferințele și moartea ei?”

Avortul în mediul rural

Pentru că avortul era interzis, multe femei apelau la metode periculoase pentru a întrerupe sarcina. Medicul Victor Babeș spunea că numeroase femei care făceau întreruperi de sarcină mureau din cauza infecțiilor. Savantul atrăgea atenția că multe femei își pierdeau viața mai ales în mediul rural, deoarece apelau la tot felul de metode periculoase. Conform informațiilor oferite de un medic din mediul rural, în 14 cazuri de avort ilegal s-au folosit bețe de lemn acoperite cu cârpe, într-un caz s-a introdus o pană de gâscă în colul uterin, iar într-un alt caz ”udrele de fier”, ceea ce a condus la perforarea organului genital.

Metodele de inducere a avortului erau cunoscute chiar și în cele mai izolate sate tradiționale. O cercetare efectuată la sfârșitul anilor ‘30 în satul Holda, din județul Neamț, arată că natalitatea, mortalitatea infantilă și avorturile erau ridicate. La 110 nașteri normale erau 29 de avorturi declarate. Numărul real era probabil mult mai mare, pentru că numai avorturile spontane erau recunoscute public.

Deși, sub apăsarea traiului de fiecare zi, cuplurile își doreau un număr limitat de copii, nici în mediul rural întreruperile de sarcină nu aveau ca principală cauză sărăcia. În cazul celor 29 de avorturi consemnate în satul Holda, toate au fost înregistrate în familii înstărite. De asemenea, avorturile provocate erau mai frecvente în cazul familiilor cu stare, care aveau posibilitatea de a-și cumpăra de la farmacie ”leacuri”. Femeile sărace apelau la cunoștințele moașei din sat, care declanșa avortul cu ajutorul unor buruieni. Doar în caz de complicații se ajungea la medic.

Atitudinea țăranilor față de avort

Deși își doreau un număr limitat de copii, multe femei din mediul nu apelau la întreruperi de sarcină din considerente religioase. ”M’am gândit așa, că tot bolnavă am fost și că tare greu mai nasc. Dar mi-a fost frică de Dumnezeu să fac poznă”, mărturisea o femeie din satul Holda.

În cazul tinerelor necăsătorite era foarte mare spaima de judecata satului. O tânără care rămânea însărcinată și nu putea facă avort sau să se căsătorească cu tatăl copilului era aspru blamată de ”gura satului”. În special, fetele sărace aveau de suferit. În cazul familiilor înstărite, ”problema” se rezolva prin suplimentarea zestrei. E foarte ilustrativ în acest sens romanul ”Ion”, de Liviu Rebreanu: Vasile Baciu îi suplimentează zestrea Anei, după ce aceasta rămâne însărcinată, iar Ion refuză să o ia de nevastă.

Sursa: Cristina Sircuța, ”Viața femeilor în România Interbelică”, editura Oscar Print, București 2016.

Citește și:

Relațiile sexuale înainte de căsătorie, în România interbelică. Atitudinea față de virginitate

Adulterul în România interbelică. Ce pățeau femeile care «stricau casa cuiva»

Foto: Al 16-lea copil al unul țăran, botezat de un reprezentant al regelui. Fotografie publicată în ”Realitatea Ilustrată”, în ianuarie 1936