Autor 6576 vizualizări


Problema relațiilor civili-militari face obiectul unor ample dezbateri în literatura de specialitate occidentală, în vreme ce, la noi, pare să fie acceptată cel mult pentru perioada post-decembristă, dar mai degrabă încorsetată de rezultatele gândirii occidentale și, în siajul acesteia, prea puțin aplicată la realitățile românești. A coborî în timp din perspectiva analizării raporturilor civili-militari în România se dovedește a fi o întreprindere dificilă atunci când nu e cu totul ignorată.

Militarii și tentația politicii

Militarii au fost tentați să se amestece în politică, indiferent de țară sau de sistemul politic. Tentația este favorizată de faptul că armata constituie o structură organizată și ierarhizată, care are, în societate, un statut special întemeiat pe tradiții și definit printr-o seamă de simboluri și, în plus, dispune de armament pe care îl poate folosi atât împotriva inamicilor ex - terni, cât și în interior, împotriva politicienilor. Motivele intervențiilor militare – fie că este vorba de preluarea și gestionarea puterii sine die, fie că e vorba de preluarea puterii pe un anumit termen, pentru restabilirea ordinii, pentru a o reda apoi civililor – sunt foarte diferite de la o țară la alta, de la o armată la alta. Prin urmare, așa cum spunea politologul Samuel E. Finer, surprinzător nu este de ce militarii se ridică împotriva „stăpânilor“ civili, ci mai degrabă de ce se supun acestora mai totdeauna.

Samuel Huntington și S.E. Finer s-au ocupat în mod special de analizarea intervențiilor militarilor în politică și au elaborat diferite modele de interpretare. În esență însă, ambii au ajuns la concluzia că, dincolo de motivațiile imediate, de profesionalismul sau de structura și compoziția socială a armatelor respective, nivelul culturii politice dintr-o țară și modalitatea în care militarii se raportează la instituțiile civile sunt definitorii pentru analiza intervențiilor militarilor. S.E. Finer (în The Man on Horseback. The Role of the Military in Politics), consideră că în țările cu un înalt nivel de cultură politică, în democrațiile tradiționale, militarii utilizează canalele constituționale, iar legitimitatea este conferită de o largă susținere populară, concretizată prin vot.

În țările în care nivelul de cultură politică este foarte scăzut și în care opinia publică este puțin importantă, intervenția militară poate lua forma unei dictaturi specifice, exemplele fiind numeroase în țări din America Latină și Africa. Astfel, Finer distinge patru niveluri de cultură politică: matur, dezvoltat, scăzut și minim. Huntington extinde însă aria de interpretare, socotind că în societățile pretoriene (prin care nu înțelege neapărat pe acelea controlate sau controlabile de către militari) confruntările violente dintre diferitele grupări angajate în lupta pentru obținerea unor avantaje sau a puterii se datorează lipsei instituțiilor politice eficiente capabile „să medieze, să amelioreze și să modereze acțiunea politică de grup. Într-un sistem pretorian, forțele sociale se confruntă deschis unele cu altele”.

„Armata nu rentează”

În România modernă și contemporană intervențiile militarilor în politică sunt mai degrabă excepția decât regula. Care ar putea fi explicațiile? În primul rând, din punctul meu de vedere, pentru că statul român modern prinde contur și se consolidează în paralel cu renașterea armatei naționale în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Interesele elitelor politice și militare converg1 către împlinirea idealului unității naționale, iar o mai atentă studiere a genealogiilor elitelor politice arată că cele mai multe familii aveau câte un reprezentant în poziții importante în armată. De altfel, în primele decenii ale secolului al XX-lea, descendenții unor militari de carieră vor ajunge în posturi de decizie politică (precum Constantin Argetoianu, Armand Călinescu, Mihail Manoilescu și Ghe orghe Tătărescu), după cum fiii unor importanți lideri politici vor urma cariera armelor (Alexandru Sturdza, Radu R. Rosetti).

Marile momente care jalonează crearea și consolidarea statului ro mân modern nu au fost rezultatul efortului militar. Unirea din 1859 era o consecință a celebrei politici a „faptului împlinit” și a unui context internațional favorabil, iar Independența, deși armata română se jertfise în luptele de la sud de Dunăre, nu se câștigase pe câmpul de luptă, ci la masa verde a păcii, unde, cum subliniază istoricul Florin Constantiniu, „marile puteri nu arătaseră nici simpatie, nici înțelegere față de doleanțele românești”.

Astfel s-a creat convingerea că destinul României se decide printr-o diplomație abilă, activă, și nu printr-o consolidare a puterii armate. Starea și dotarea armatei române au revenit în discursul politicienilor cel mult ca pretext în lupta împotriva adversarilor politici. După încheierea Tratatului secret de alianță cu Germania și Austro- Ungaria (1883), pentru regele Carol I, armata română în timp de război urma să fie doar o anexă a trupelor austro-germane. În memoriile sale, liderul liberal I. G. Duca încerca să-și explice dezinteresul manifest al regelui Carol față de armata română, după 1883.

Acesta, spune Duca, „nu privea armata noastră decât sub prisma legăturilor ei cu armatele aliate. În caz de război menirea ei era să fie pe frontul oriental aripa de la extrema dreaptă a armatelor germano-austriece. Întrucât putea în deplini această funcțiune, armata noastră răspundea dorințelor lui. De ce să ne muncim și să cheltuim prea mult? În ziua hotărâtoare, salvarea va veni tot de la ofițerii germani care vor sosi să ne sfătuiască, în armamentul și munițiile pe care germanii ni le vor trimite”.

De ce ar mira atunci că liderul Partidului Național Liberal, Dimitrie A. Sturdza, obișnuia să spună că „armata nu rentează?“ Nici Primul Război Mondial nu avea să schimbe radical această percepție: Marea Unire din 1918 nu era rezultatul victoriilor militare decisive ale armatei române, ci consecința actelor de unire de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia și eforturilor diplomatice la Conferința păcii și în primii ani interbelici.

Salvatorul intră în scenă

Perioadele de criză sunt cele care aduc în prim-plan Salvatorul. Totul se prăbușește, valoarea tinde să fie înlocuită de non-valoare, credințele nu mai au forța necesară, instituțiile fundamentale își pierd vitalitatea și credibilitatea. Viața socială își iese din făgaș, iar nesiguranța și confuzia domnesc. „Salvatorul are nevoie de dramă, pentru a se impune și a se menține”, susține Roger-Gérard Schwartzenberg. Raoul Girardet (Mituri și mitologii politice Institutul European, Iași, 1997) descrie patru modele de Salvatori pe care le definește astfel: gravitas, celebritas, omul providențial și profetul.

Dacă primul dă dovadă de fermitate, prudență, sânge rece și are atuul experienței (cazul Pétain), cel de-al doilea ia în stăpânire mulțimile și le subjugă prin gestul brațului său înarmat cu care îndeamnă la acțiune, ca singură justificare a legitimității sale (Alexandru cel Mare, Napoleon). Omul providențial este prototipul legiuitorului, cel care stabilește principiile și o nouă ordine (Solon, Charles de Gaulle), în timp ce profetul, călăuzit de un impuls sacru, presupune identificarea unui destin individual cu un destin colectiv, arma sa fiind Cuvântul prin care înțelege să hotărască făgașul istoriei (Moise, Iisus Hristos, Mahomed). De ce militarii se înfățișează societății, adesea, ca Salvatori?

S.E. Finer arată că, în general, instituției militare, aflată în afara politicii de partid, beneficiind de o identitate distinctă, îi revine un rol important în apărarea statului, fiind simbolul independenței și suveranității. Spiritul de corp, fără de care nu poate exista spiritul combativ, se bazează pe valorile și virtuțile naționale, astfel încât în procesul de instruire a militarilor se pune un accent deosebit pe identitatea națională, cultivându-se ura și disprețul față de inamic, indiferent care ar fi acela. În acest context, conștientizarea unei misiuni unice în societate, a semnificației sacrificiului în luptă și a forței pe care o reprezintă, pusă în slujba interesului național, constituie elementele de bază în structurarea convingerii că armatei îi revine o îndatorire sacră. Prin urmare, intervenția pentru salvarea națiunii capătă legitimitate, fiind privită ca o datorie de onoare.

O criză, două soluții

Îmi propun să analizez aici, pe scurt, cazul Germaniei și al României în anii Primului Război Mondial, două state diferite, dar care intrate pe făgașul conflagrației mondiale traversează distinct perioade de criză care aduc în prim plan Salvatorul. Numai că în timp ce în Germania Salvatorul în uniformă sub minează autoritatea politică și o supune, în România autoritatea politică, reprezentată la cel mai înalt nivel de regele Ferdinand I nu se confruntă, în ciuda popularității generalului Alexandru Averescu, cu o contestare și o supunere. Incapacitatea Germaniei de a obține o victorie rapidă în toamna anului 1914 a avut ca rezultat un război de durată pentru care aceasta nu era pregătită din punct de vedere militar, social și economic.

Germania s-a trezit implicată într-un conflict de durată pe două fronturi, pe care a vrut întotdeauna să-l evite. Primele înfrângeri aduc și modificări la vârful ierarhiei militare. Eșuarea Planului Schlieffen duce la demisia lui Helmuth von Moltke, în urma unei depresii nervoase, și înlocuirea sa, în fruntea Comandamentului Suprem al Armatei (OHL, Oberste Heeresleitung), cu Erich von Falkenhayn, partizanul războiului de uzură, care își va dovedi limitele la Verdun. Inconsecvențele în adoptarea unor strategii viabile pentru continuarea războiului au creat numeroase suspiciuni între liderii militari și politici, dar au indus și neîncredere în rândul opiniei publice privind capacitatea elitei politice de a rezolva în favoarea Ger maniei evoluțiile fronturilor. Intrarea României în război, în august 1916, a precipitat unele schim bări la nivelul Puterilor Centrale.

Aflând vestea intrării României în război, kaiserul și-a pierdut pentru o vreme încrederea într-o posibilă victorie a Germaniei. În aceeași situație s-au aflat cancelarul Bethman Hollweg și ministrul de finanțe, Karl Helferich, care considerau că războiul terestru a fost pierdut și că Austro-Ungaria se va prăbuși. Profitând de aceste evoluții pe fron tul de est, Germania a impus o conducere unică de război pentru Puterile Centrale – asupra căreia mai insistase și cu alte prilejuri – încredințată împăratului german, Wilhelm al II-lea, dar înapoia căreia se afla, de fapt, Comandamentul Suprem Ger man, OHL. Un apropiat colaborator al cancelarului german observa că mitul Hindenburg, al generalului care se acoperise de glorie pe frontul de est, în confruntările cu Rusia, era privit, în condițiile crizei declanșate de intrarea României în război ca fiind singura modalitate de a câștiga încrederea opiniei publice și de a obține o pace corespunzătoare intereselor germane.

Aduși în fruntea OHL, tehnicienii războiului total, cum au fost numiți Paul von Hindenburg și adjunctul său, Erich Ludendorff, au compromis orice posibilitate de a încheia o pace și au pregătit calea sigură pentru înfrângerea totală a Germaniei. Ei au subordonat cu totul politica Germaniei intereselor strict militare, marcând triumful final al sabiei asupra sceptrului. Au impus, în iulie 1917, chiar schimbarea cancelarului german, în pofida opoziției kaiserului – care afla acum cine deține, de fapt, puterea – și, ca o consecință firească, în condițiile încheierii războiului, au contribuit la prăbușirea celui de Al Doilea Reich.

Firește, nu România este responsabilă de schimbările care au făcut să triumfe militarismul german, dar intrarea în război a Ro mâniei a precipitat luarea unor decizii care aveau să marcheze destinul Germaniei imperiale în anii Primului Război Mondial, dar și al tinerei Republici de la Weimar după aceea. Așadar, răspunsul german la situația creată de primii ani ai conflagrației mondiale a fost o „dictatură tăcută”, dar eficientă, a celor doi militari, Paul von Hindenburg și Erich Ludendorff.

O demisie care arde degetele

Și România traversează, mai ales după campania dezastruoasă a anului 1916, o situație de criză. Generalul Alexandru Averescu se remarcase din nou prin ingeniosa manevră de la Flămânda, născută după eșecul rușinos de la Turtucaia, care chiar dacă nu-și atinsese scopul militar făcuse iarăși din Averescu un personaj despre care se vor bea cu admirație. El s-a dovedit suficient de incomod în relațiile cu Marele Cartier General și generalul Dumitru Iliescu, în raporturile cu generalul Constantin Prezan, cu șeful Misiunii Militare Franceze, generalul Henri Berthelot, și chiar cu regele Ferdinand I. De altfel, monarhul refuzase să-l numească pe Averescu, la sugestia lui Take Ionescu, în octombrie 1916, înainte de a fi fost readus la comanda Armatei a II-a, în calitate de generalissim.

Constantin Argetoianu amintește, în memoriile sale, popularitatea de care se bucura artizanul victoriei de la Mărăști, către care se îndreptau speranțele tuturor românilor. Întâlnindu-l, „bărbații că deau în genunchi, sărutau poala mantalei albastre, dau din cap, oftau adânc și șopteau: «Ține-l Doamne, ține-l pentru mântuirea noastră!»

Principele Mihai între mareșalii Prezan și Averescu

Argetoianu pretinde că, în 1917, generalul ar fi plănuit să ajungă la putere manu militari, dar popularitatea sa, cu totul neprevăzută, l-a determinat să aștepte ca monarhul, aflat în căutarea unei „mâini de fier la frânele statului“, să-l numească la președinția Consiliului de Miniștri. În notițele sale de pe front, în vara anului 1917, în condițiile unei ipotetice retrageri a trupelor din Moldova ca urmare a defecțiunilor trupelor rusești, Alexandru Averescu scrie: „Întreaga noastră putere militară este însuflețită de un solid spirit de disciplină, și este cu desăvârșire devotată țării și cum dinastia este identificată cu țara, se înțelege că ea este pe deplin devotată dinastiei”.

Nu par să răzbată din cuvintele generalului Averescu ambiții de a se pune pe sine și armata care l-ar fi urmat deasupra sistemului constituțional. La începutul anului 1917, socotindu-se jignit, cum spunea el însuși, de bănuiala că ar fi „foarte ambițios”, că ar avea „aspirațiuni foarte înalte” și că nu ar avea niciun scrupul pentru a și le realiza, generalul Averescu recurge la un procedeu neobișnuit.

„Văzând că Regina s-a menținut într-o vădită reticență – arată generalul în notițele sale – i-am spus atunci că pentru a dovedi că toate aceste calomnii nu au nicio temeinicie, am să-i încredințez o demisie nedatată, cu o declarație explicită că se va putea uza de demisia mea când se va voi”.

În august 1917, regina Maria îi restituie plicul, cerându-i să păstreze hârtiile care, spunea ea, simte „că îi ard de getele”. De asemenea, în 1920, Averescu nu se folosește de popularitatea de care se bucura și, respectând rânduielile constituționale, se lasă înlăturat de la putere de Ionel I. C. Brătianu, prin regele Ferdinand I, dovedindu-se, așa cum observă istoricul Florin Constantiniu, „un fel de general Boulanger al României”.

Așadar, două țări, două sisteme politico-militare profund diferite, două atitudini fundamental opuse în situații de criză: Germania unde se impune militarismul prusac al Statului Major General (este celebră formula potrivit căreia Prusia nu este o țară care are o armată, ci o armată care are o țară) copleșind autoritatea politică, și România, unde cu toate dificultățile politico-militare generate de înfrângerea din 1916 și de consecințele directe ale defecțiunii rusești pe frontul de Est care scot practic România din război în 1918, militarii, prin exponentul lor cel mai popular în vremea aceea, generalul Alexandru Averescu, rămân în limitele sistemului constituțional pe care îl respectă și îl sprijină.

NOTE

1. Chiar înlăturarea, la 11 februarie 1866, cu sprijinul unor militari, a domnitorului Alexandru Ioan Cuza (pe care acesta nu a încercat să o împiedice în vreun fel) de către „monstruoasa coaliție“ și aducerea unui prinț străin dintr-o familie domnitoare europeană era împlinirea unuia din punctele rezoluțiilor Divanurilor ad-hoc din Moldova și Țara Românească (1857). Militarii care au acționat în februarie 1866, chiar dacă trădători, nu au fost decât un instrument, dar militarii, în general, nu s-au implicat în disputele dintre familiile vechi românești care aveau pretendenți la tron, așa cum s-a întâmplat în Serbia unde militarii au decis în 1903, printr-o lovitură de stat sângeroasă, în disputa pentru tron dintre două vechi familii sârbești – Obrenovici și Karagheorghevici.
""