Autor 11886 vizualizări


În anul 1909 pe când se afla în plină ascensiune politică Ion I. C. Brătianu avea să cunoască două momente aparte, diametral opuse, ce i-au marcat cariera, respectiv existența. La 11/24 ianuarie 1909 s-a realizat schimbarea la vârf în conducerea Partidului Național Liberal, D. A. Sturdza reprezentant al vechii generații lăsând loc celui în care se puneau îndreptățite speranțe de propășire a statului român.

Sub aspectul raportului de forțe în interiorul partidului elementul de noutate îl reprezenta, practic, întărirea liniei burgheze1. În ceea ce privește obiectivul general al unității naționale, data preluării autorității de Ionel Brătianu nu a fost oarecare, atunci împlinindu-se semicentenarul Unirii Principatelor.

Atentatul

Spre finalul anului, în urma unui incident ce putea avea urmări tragice, entuziasmul a lăsat loc unor sentimente de compasiune și de revoltă totodată . Într-o seară de început de iarnă, la 8 decembrie, pe când se întorcea spre casă după ce asistase la o ședință a senatului, liderul liberal a fost ținta unui atentat. În fața Școlii de război atacatorul a tras pe la spate de trei ori, rănindu-l în piept și omoplat. Fără a-i periclita viața cele două răni au necesitat operații2.

Făptuitorul a fost urmărit de trecătorii martori la atentat, prins în dreptul hotelului Union și predat unei secții de poliție3. După unele aprecieri vinovatul se numea Gh. Jelea4, după altele Gh. Stoenescu (Stoianovici) – Jaleca5 și era lucrător la căile ferate. Conform propriilor afirmații el a urmărit să dea un exemplu, considerându- l vinovat pe primul-ministru de scumpirea traiului6. Guvernul nu a întreprins vreo măsură excepțională precum starea de asediu.

Anterior atentatului guvernul expulzase pe Christian Rakovski, inițiatorul a numeroase manifestații socialiste în țară. În P.N.L. s-a stârnit o antipatie contra socialiștilor, actul criminal fiind considerat ca având legătură cu aceștia7. Atentatorul a fost arestat și judecat. El provenea dintr-o familie mixtă, tată bulgar și mamă româncă, având un nivel redus de pregătire intelectuală. Procesul lui Gh. Stoenescu- Jelea s-a desfășurat în luna mai 1910 și a fost găsit vinovat de tentativă de omor cu premeditare.

La aceasta a contribuit achiziționarea în prealabil a unui pistol, arma cu care a efectuat atacul. Jurații au decis maximum de pedeapsă: 20 de ani de muncă silnică8. Până la vindecarea lui Ionel Brătianu funcția de prim-ministru și internele au fost preluate de M. Pherekyde, „omul cu mână de fier”. Pe fondul discursurilor cu opoziția conservatoare, în Capitală au avut loc unele manifestații de stradă, dueluri și insulte, fapte ce semnificau o agitare a vieții politice9.

Asupra implicării altor persoane sau grupări politice în atentat au existat o serie de supoziții vehiculându- se responsabilitatea unor străini de neam (bulgari anarhiști, evrei), sau a unor autohtoni (socialiști sau chiar conservatori). Până la stabilirea cu exactitate a sursei de anarhie, obiectivul urmărit prin posibila eliminare a prim-ministrului a cunoscut o însemnată variabilitate: de la destabilizarea economică și înlăturarea P.N.L. de la guvernare până la șubrezirea unității statului.

Înscenare a Siguranței sau atentat?

Ulterior, s-a acceptat și varianta unei înscenări a Siguranței menită să ofere guvernului crearea condițiilor necesare pentru înlăturarea mișcării muncitorești și pentru suprimarea presei democratice10. Reprezentând un fapt ieșit din comun, fără a fi însă singular în viața politică românească *, atentatul a ridicat în mod firesc numeroase întrebări și a stârnit o vie emoție în rândul opiniei publice. Cotidienele vremii au acordat spații largi tulburătorului eveniment, abordându-l de pe poziții partinice.

Ziarul Viitorul îl descria pe atentator drept „un individ cu privirea de idiot” și care ulterior arestării a căzut „într-o stare de absolută prostrație”. Cauza atacului a fost identificată în „sămânța anarhiei ce o împrăștie .... tot felul de propagande antinaționale”11. Ulterior, aceeași publicație numea ca autori morali ai atentatului ziarul Adevărul și agitatorii sindicaliști12.

Constantin Mille, înverșunat adversar al lui Brătianu, se temea că „faptul săvârșit de Gh. Stoenescu ar putea avea urmări triste tocmai pentru libertățile publice”13. El susținea mobilul pur economic al atacului reproducând declarația făptuitorului „că nu putea să câștige decât 3 lei și 25 [bani, a.n.ș pe zi, sumă insuficientă ca să poată face față nevoilor zilnice”14, precum și faptul că „a lucrat din propria lui pornire”.

În schimb ziarul de mare tiraj Universul extindea sfera căutărilor în afara granițelor țării și considera că atentatul a fost „pus la cale la Rusciuk, când căpetenii de la «România Muncitoare» au avut întâlnirea cu dnul Rakovski”15. De asemenea era relatată tentativa de sinucidere a lui Gh. Jelea care, aflat în detenție, a spart un geam de la latrină și s-a aruncat în gol de la etajul al doilea16. Partidul Conservator a protestat energic împotriva atentatului săvârșit „probabil de un sindicalist”.

„Crima îndreptată împotriva unuia dintre cei mai nobili fii ai țării... – se arăta în paginile ziarului Conservatorul – trebuie reprimată nu în interesul oamenilor sau al partidelor, ci în interesul țării”17. Totuși, cotidianul lăsa să planeze o anumită doză de responsabilitate pe umerii guvernului liberal când afirma că „după sângeroasele răscoale din primăvara anului 1907, spiritul de revoltă s-a încetățenit în țară”18.

Reacții populare la atentat

Prin voci ale reprezentanților diverselor categorii de populație societatea românească a reacționat prompt, înfierând actul barbar. Numeroase telegrame și scrisori de solidaritate cu omul politic i-au fost adresate în zilele imediat următoare, expresie a susținerii liniei sale politice. Ele demonstrează popularitatea ridicată de care se bucura în rândul poporului, încrederea în justețea obiectivelor urmărite și în capacitatea de realizare a acestora.

Generațiile adulte îi acordau încredere lui Ion I. C. Brătianu prin raportare la mărețele fapte ale părintelui său, de a cărei realizare se legau obținerea independenței statului și proclamarea regatului român. Gândurile bune, urările de însănătoșire grabnică și îndemnurile pentru pedepsirea vinovaților răzbat deopotrivă din rândurile scrise atât de cunoscuți ai omului politic, cât și din cele ale unor cetățeni români oarecare. În spatele gestului fiecăruia stăteau, mai mult sau mai puțin, sentimente de admirație personală față de cel „mai curat și frumos arbore românesc”19.

Era în ultimă instanță o manifestare a sentimentului civic al oricărui român ce se simțea în măsură să îl ofere ca bun cetățean și fidel patriot. Totodată, manifestarea tranșantă a solidarității cu liderul liberal a accentuat, în special în rândul unor cadre militare, atitudinea naționalistă, pe alocuri vehementă, xenofobă chiar. Era o reacție de moment, la cald, menită a demonstra revolta personală și de a canaliza atenția spre adoptarea unor măsuri eficiente pentru evitarea altor incidente similare.

Pe 29 decembrie 1909 o scrisoare în spirit familial i-a fost expediată lui Ionel de unchiul său, generalul C. I. Brătianu. Adresându-se cu formula „Scumpe și mult iubitul meu nepoțel”, acesta îi ura din adâncul sufletului grabnică restabilire pentru a conduce „neamul românesc mai departe pe marea cale de propășire națională ce a deschis țării energia și înțelepciunea marelui patriot care fu părintele Dv. și creatorul României moderne”.

El îi asigură că s-a rugat „pentru a întări în durerea sa nemărginită pe țața Pia, venerata D-stră mamă”*20. În schimb epistola semnată de lt.-colonelul Christodulu din cadrul regimentului nr. 20 infanterie din Turnu-Măgurele, expediată pe 9 decembrie este străbătută de manifestări xenofobe. El vorbește de „asasini sociali, străini de neam care ... sădesc între noi ... anarhia, rușinea și crima, distrugându-ne legile și instituțiunile”.

Față de oameni ca și acel „pervers bulgar, un străin josnic, un anarhist”, „mișel și descreierat atentator”, el considera că „avem datoria de a-i expulza fără milă dintre noi”21. Ofițerul concluziona că „așa sunt și jidanii”, „așa sunt și bulgarii ... și mulți alții alungați ca răi și netrebnici în patria lor, veniți aici spre a ne otrăvi și contagia pe liniștiții noștri muncitori și meseriași cu tot felul de idei subversive, anarhiste și criminale”22.

Duritatea limbajului nu trebuie să surprindă, întrucât faptele se petreceau la cca 2 ani după marea răscoală din 1907, când armata a intervenit și pentru identificarea unor surse externe, anarhiste de incitare a țăranilor. În viziunea lt.-colonelului Christodulu pericolul era oarecum asemănător, ținta propagandei devenind anumite categorii urbane de populație. Un alt mesaj, mult mai temperat, sosea pe 10 decembrie din partea colonelului I. Cândea, comandantul brigăzii a XVIII-a din Cernavodă23.

„Sunt dintre aceia care port o eternă recunoștință celui mai mare bărbat de Stat care a luat parte cu sufletul și cu pericolul vieții sale la alcătuirea României moderne”, spunea acesta referindu- se la Ion C. Brătianu, părintele defunct.

El își omagia înaintașul arătând că alegea „din toate clasele sociale tineri pe care îi trimitea în alte țări pentru a se instrui și a deveni folositori patriei”. Printre aceștia a „avut cinstea” să se numere și el, iar acum „nu puteam deci să rămân nepăsător în fața nemaipomenitului act anarhic ce s-a săvârșit asupra Domniei Voastre”24.

La rândul său fostul consilier și comandant militar G. M. Ionescu se destăinuia lui Ionel Brătianu: „Sunt trecut de 80 de ani, fost vechi prieten cu tatăl dumitale și sfaturile mele i-au fost totdeauna de folos”. Văzând pericolul înăuntrul țării el îi sugera să-i lase pe conservatori să se sfâșie, căci „în doi ani vor fi gata și vei reveni întărit, însănătoșit pe deplin spre binele țării”25.

Promptă a fost și reacția altor doi ofițeri români care și-au expus succint gândurile pe 9 decembrie. Astfel generalul și marele proprietar Șt. Stoika din Urziceni „ca bun român”, dezaproba „cu totul această mișelească faptă, menită a compromite bunul renume al țării noastre și a teroriza pe vrednicii bărbați care conduc destinele statului”26.

Din Ploiești lt.-colonelul pensionar C. Teodorescu și soția sa Elena se declarau „adânc mâhniți pentru atentatul oribil”27. Din Iași, Elena Tarnoschi, soție de colonel îi transmitea primului-ministru sfatul de a se feri de orice bulgar, iar totul „va rămâne ca un vis rău din partea dihaniei sălbatice”, aluzie la persoana atentatorului. Deși ușor patetică urarea „Să vă convingeți cât sunteți de iubit de la mic la mare, de la bordei până la palat”28 reflecta în bună măsură realitatea acelor zile.

Proteste ale corpului didactic

O altă categorie profesională ce și-a manifestat susținerea cu persoana primului ministru a fost corpul didactic. Lucreția și Panaite Stan, învățători din comuna Florești, județul Tutova îl asigurau pe 10 decembrie de faptul că „ne rugăm și tremurăm pentru sănătatea «Aceluia» care întrupează în sine speranța și viitorul”29. În numele școlii, băncii populare „Siliștea”, obștii sătenilor și cercului cultural din comuna Viișoara, județul Teleorman, institutorul C. Voiculescu transmitea șefului guvernului îndemnul: „Să luptați contra străinismului ce ne-a cotropit țara și neamul”30.

Mesaje au sosit și din partea învățătorilor Gr. Ciocâlteu din comuna Băilești31, județul Dolj și Ilie Popescu din comuna Pietrari, județul Dâmbovița. Ultimul având și calitatea de președinte al cercului cultural anunța că „înfierează cu indignare odiosul atentat”32.

Din partea celei mai numeroase categorii sociale au fost primite scrisori redactate într-un stil pe cât de simplu pe atât de sincer. Ne vom rezuma la prezentarea a două exemple. Uneori, sătenii plugari, nu toți știutori de carte, apelau la învățătorii locali, cum a fost și cazul celor din comuna Călărași, aflată pe valea Dunării în județul Dolj. După ce, prin pana lui Dumitru Nicolăescu îi urau premierului grabnică însănătoșire, se făcea cunoscut faptul că „mulți din bătrânii satului cunosc pe nemuritorul Ion Brătianu, tatăl Dv., care a poposit de multe ori în această comună în timpul războiului de la 1877”.

Această ascendență era pentru țărani o importantă garanție pentru viitorul lor și al țării. „Ta-său a făcut mult bine țării și fiu-său am auzit că e mai tare ca el la coraj... El e părintele nostru”33, se arăta în continuare în scrisoare. Dacă invocarea „Înaltului Creator” era un gest firesc pentru o comunitate rurală, mai puțin obișnuit este interesul manifestat pentru urmărirea cu atenție a activității politice a lui Brătianu.

În final se exprima dorința: „Să vă auzim glasul răsunând în Parlament, cum până acum am urmărit cu cel mai viu interes toate discursurile Domniei Voastre în dezbaterile Corpurilor legiuitoare”34. Din Vatra-Tismana, județul Gorj, I. Popescu Topcești scria în numele a o mie de săteni: „Cu lacrimi în ochi am primit întristătoarea veste de atentat la viața celui ce căuta a ne aduce ușurare nevoilor noastre”35.

Arătând că „gloanțele nu se îndreaptă asupra mișeilor”, ci „asupra celor mai biruitori generali”, țăranii considerau că atentatul a avut scopul „de a pune piedică [pentru; a.n.ș neguvernarea noastră”. „Ilustrul cetățean” era rugat „a lua măsuri pentru curățirea Câmpiei Românești de acești strigoi, care îmbuibați de libertatea ce le dăm, devin periculoși neamului nostru”36.

Și ale angajaților Căilor ferate

Alte luări de poziție s-au consemnat în rândurile unor angajați ai Căilor ferate, instituție în cadrul căreia lucrase atentatorul. S. Niță, Casier la C.F.R. Călărași era un fidel simpatizant al lui Ionel Brătianu și al P.N.L., declarându-i în scrisoarea din 10 decembrie că „... în timpuri de grea primejdie pentru țară ați avut curajul a reda libertatea presei ...”

În viziunea sa „pirații politici au disperat de curajul și puterea Dv. morală și-au înarmat o mână nebună și criminală spre a vă lovi direct și mișelește, după cum au lovit indirect pe veneratul patriot dl. D. A. Sturdza”37. Din Roșiorii de Vede, pe 13 decembrie 1909, șeful unei echipe de lucrători C.F.R. îi destăinuia faptul că a avut ocazia de a-i vorbi când „ați fost foarte tânăr” și a „constatat că și în Ecsălența voastră bate tot același suflet nobil” ca și în „mult iubitul și regretatul nostru părinte I. C. Brătianu, supranumit «tatăl săracilor»”38.

O reacție vehementă a avut Mihai Petrescu, funcționar la gara CFR Câmpina în concepția căruia intensitatea sentimentului patriotic era direct proporțională cu duritatea condamnării odiosului act. El nu concepea să existe un „adevărat român care să nu se revolte contra mișelescului atentat pornit din mâna unei mizerabile secte sociale anticreștine bulgaro-iudeice, pentru care mai cu seamă România, în ceea ce privește Bulgaria, a făcut mari jertfe”39.

Precizarea finală făcea referire la sacrificiile armatei române în războiul de independență purtat pe pământul vecinilor sud-dunăreni. De cu totul altă natură a fost epistola trimisă pe 23 decembrie de Grigore Ioanițescu „un biet funcționar” recunoscător pentru „binele ce mi l-ați făcut, azi fiind la CFR”. Adresându-se cu formula „Excelența Voastră, părintele poporului”, el îi mărturisea că „în fiecare zi ... vin la poartă să mă interesez de starea sănătății”, urându-i „însănătoșire grabnică spre binele neamului românesc...”

Cât despre „acel mizerabil, împreună cu complicii lui”, Ioanițescu își exprima speranța că „legile țării îi vor pedepsi foarte aspru”40. Probabil că Ionel Brătianu a fost mișcat de declarațiile privind vizitele zilnice efectuate și a scris cu creionul pe verso: „A i se trimite cartă de mulțumire”.

Corpul medical îl sprijină pe primul-ministru

Și corpul medical prin unii reprezentanți ai săi și-a exprimat sprijinul cu primul ministru în grelele momente prin care trecea. Astfel, dr Jugurianu condamna „tentativa de asasinare plănuită aseară de trădătorii neamului românesc asupra persoanei Dumneavoastră”41.

Un mesaj de susținere a venit și din partea dr. Al. Pop-Avramescu42. Agentul sanitar subchirurg D. Iliescu din Drăgășani transmitea liderului liberal în data de 15 decembrie convigerea că „suferința și durerea celor trei gloanțe primite de Excelența voastră va fi trecătoare cu mila lui Dumnezeu”43.

Mesaje de compasiune au sosit, de asemenea, din partea unor persoane ce acționau în domeniul financiar-bancar. Constantin C. Zaharia, subșef de secție la Administrația financiară din Bacău deplângea atentatul asupra vieții „aceluia care luptă din toate puterile pentru propășirea patriei și a desubjugării poporului românesc”.

Emoția era și mai mare când își amintea „cu cât drag ne vorbea despre îmbunătățirea soartei țăranului român în calitate de bărbat de stat, patriot, șef al celui mai mare partid politic și prim-ministru”44. Pentru casierul băncii populare „Unirea” din comuna Racovița, județul Argeș, soluția eliminării răului era „întărirea credinței în Înaltul Creator, care este slăbită cu totul în popor și merge spre ruină”45.

Luări de atitudine s-au înregistrat și din partea diferitelor culte religioase. Preotul paroh C. Popescu din comuna Rătești, județul Argeș, ura însănătoșire grabnică și anunța că „biserica reconstruită ... mulțumită osebitei atențiuni a Excelenței Voastre s-a ridicat la gradul de parohială”46. Gânduri de solidaritate cu Ion I.C. Brătianu au sosit și de la părintele Just în numele credincioșilor comunității romano-catolice din Huși47, pe 10 decembrie, iar câteva zile mai târziu și de la rabinul M. Koffer din Panciu.

„Mizerabilul atentat ... – se arăta în scrisoare – a făcut o rea impresiune asupra tuturor evreilor”, prilej cu care „exprimă regretele” sale și ale întregii comunități din țară. Rabinul anunța că s-a „orânduit o rugăciune în templul din localitate, de față fiind toți evreii de aici”. Alături de urările de întremare, încheierea epistolei aducea și înțeleptul îndemn la bună înțelegere între cetățeni: „Să vă însănătoșiți ... putând a lua cât de curând frânele guvernului și .... sub înaltul Dv. scut pe toți fiii acestei țări, fără deosebire de neam și de religiune”48.

O altă minoritate etnică, cea otomană transmitea, printr-un grup de comercianți din Dobrogea, sentimentele de condamnare față de „purtarea acelui mizerabil care a îndrăznit să ridice mâna în contra persoanei Excelenței Voastre”. Ei afirmau că „mai toți suntem pe pământul României de mai bine de 30 de ani și după cum am trăit sub înțeleapta domnie a marelui întemeietor al României, Ion C. Brătianu, părintele Excelenței Voastre, tot astfel am trăit și trăim sub domnia Excelenței Voastre”49.

Sinceritatea gândurilor nutrite era întărită de asigurarea că „în genunchi rugăm pe bunul Dumnezeu ca să vă facă sănătos”50. Solidaritatea cu Ion I. C. Brătianu se făcea resimțită din mesajele primite de la persoane din toate mediile sociale. Astfel, în scrisoarea trimisă pe 10 decembrie arhitectul antreprenor M. Schniedigen se asocia „cu milioanele de persoane care se roagă”, urându-i liderului liberal să poată „conduce înainte ...opera mare și grea a cărei cârmă o aveți”51.

Un fost coleg de la liceul Sf. Sava, Adolphe Stern, îi ura din Craiova să poată „aduce la îndeplinire salutarele și grandioasele Dumneavoastră proiecte de reformă pentru binele și fericirea scumpei noastre patrii”52. El păstra încă vie amintirea celui pe care îl considera „icoana blândeții și a bunătății”53. Din Târgoviște, Mihail Buțan, oficiant telegrafo-poștal trăgea nădejdea „ca din sângele celui mai ilustru fiu al țării să răsară o nouă eră de fericire”54.

La rândul său, I. Ciuciu, proprietar din Turnu-Severin, declarându- se „unul din admiratorii fanatici ai Dumneavoastră” îl încuraja cu urarea de a trăi „mulți ani fericiți pentru binele țării și al întregului românism”55. Printre cei care regretau mârșavul atac se aflau și fostul contabil Traian Petrescu56, inginerul Podhorsky57, tipograful Nicolae Mirescu58, „cetățeanul” Mache Solomonescu59 și fălticeanul O. Pursch. Ultimul îi cataloga pe cei vinovați, drept „fiare sălbatice cu chipuri de oameni”, „adunătură de nemernici și nebuni”60.

El făcea apel la conștiința publică deoarece făptuitorii „nu trebuie să creadă că cu moartea bărbaților de stat vor putea răsturna ordinea socială...”61. Arătând că „anarhia este cea mai mare dușmană a societății”62, O. Pursch îl îndemna pe primul ministru „de a lua cele mai severe măsuri”63. Meseriașii din comuna Albești, județul Ialomița, îi transmiteau urarea de a fi „pe veci sănătoși” împreună cu rugămintea de a avea „grija celor ce sunt îmbrăcați în haina sărăciei”64.

O scrisoare puțin credibilă din partea unui grup de zece liberali din Bacău anunța posibilitatea unui nou atentat. Ei vorbeau de pericolul a 11 anarhiști și de un anume primar Constantin Istrati, președinte al acestora. Premierul era înștiințat de faptul că „ei umblă înarmați cu revolvere solide comandate din străinătate, ... cuțite fine”65. Mesajul era clar: „Păziți-vă, căci acești anarhiști sunt uniți cu conservatorii la vot”66.

Cam în aceeași notă era și anonima în care se arăta că „Mille și ovreii lui prepară un nou atentat ... Apoi Tache Ionescu cu conservatorii nu suferă să vadă în fruntea liberalilor un om de valoare și influent”67. Nu același lucru se poate spune despre amenințarea primită de premier într-un plic expediat „Loco” în anul 1910. După ce se arăta că nu cunoaște „dacă atentatul trecut a fost sau nu simulat”, Brătianu era avertizat că „de data asta dacă nu iei urgente și severe măsuri contra grecilor ... vei muri sigur. Mâna mea nu va greși”68. Semna: „Un român adânc mâhnit”.

Circumstanțele erau modificate la aproape un an după evenimentul principal relatat și aveau drept cauză probabilă reacția unui naționalist iritat după actul pirateresc produs împotriva unui vapor românesc în portul grecesc Pireu.

Mesaje de compasiune și cereri de avansare în grad

Revenind la mesajele de compasiune transmise lui Ionel Brătianu trebuie să arătăm că nu toate au fost dezinteresate și spontane. Unele persoane așteptau se pare un moment prielnic pentru a-i supune atenției probleme personale. În scrisoarea adresată pe 16 decembrie, Ispas Gheorghiu, subcomisar și comandant de sergenți din Tg. Ocna îl numea „părintele săracilor pe care i-ați ajutat totdeauna”69.

El relata despre o pagubă suferită pe când se afla plecat peste hotare pentru o perfecționare, situație surmontată de legația română din Paris de la care a primit suma de 110 lei. Mulțumindu- i premierului, I. Gheorghiu solicita, nici mai mult nici mai puțin, decât „să ne recomandați către domnul ministru de interne de a-mi da și mie vre-un post de ofițer de sergenți oriunde va fi”70. Cererea era însoțită de precizarea „că și eu [I. Gh., a.n.ș fac puțin parte din Partidul Liberal”71.

Tot pentru o intervenție a scris pe 15 decembrie Stelian Panaitescu din Focșani, „un biet nenorocit veteran, împresurat de familie numeroasă și sărac”72. Asigurându-l de faptul că „ne rugăm cu toții în număr de 7 lui Dumnezeu”, el cerea sprijin pentru „postul de portar” la gara din localitate.

În aceeași categorie se integrează și scrisoarea Ecaterinei Zănescu care îl considera pe primul ministru un „suflet nobil, blând” și îi făcea urarea: „Să nu mai stați în pat, să conduceți țara cu aceeași putere și dragoste”73. Expeditoare a beneficiase din partea acestuia de un ajutor modest de 15 lei pentru achiziționarea de lemne de foc, sumă ce „a făcut pentru noi mai mult decât 120 lei leafa lui bărbatul meu”.

Soțul era un „funcționar bătrân”, ce nu avea „pe nimeni care să-l ridice”, acesta fiind motivul că „în acel post stă de 9 ani neavansat”74. Ca expresie a solidarității ei cu înaltul demnitar, Ecaterina Zănescu își exprima dorința ca justiția „să pedepsească cu zilele cele mai amare de pe pământ pe acel care a atentat la viața Domniei Voastre”75.

După cum s-a putut observa majoritatea luărilor de atitudine au sosit din partea unor diverși cetățeni, însă nu au lipsit nici mesajele transmise de unele instituții și societăți. Adresându-se pe 9 decembrie lui Ionel Brătianu, Masoneria Română înfiera cu stigmatul infamiei „odiosul atentat”, urându-i o rapidă însănătoșire76.

În numele veteranilor din războiul purtat în anii 1877-1878, societatea „Crucea trecerii Dunării”, prin președintele C. E. Munteanu „condamnă cu cea mai mare asprime faptul ... contra aceluia care ... întotdeauna a apărat cu căldură interesele veteranilor”77.

„Ne unim la strigătul de înfierare și de indignare ce a izbucnit din toate piepturile la auzul atentatului odios și mișelesc”78 se arăta și în scrisoarea expediată pe 11 decembrie de comitetul organizației București al Societății Naționale „Dante Alighieri”. În aceeași notă se înscriau și gândurile trimise de membrii cercului „Național-Creștin”. Ei exprimau „felicitări” liderului liberal că a „scăpat cu viață de la mișelescul atentat, plănuit și executat de suflete străine și necreștine”79.

Totodată, „Pronia” era invocată „să lumineze împotriva socialismului și anarhismului care distruge statul împreună cu credința...”80. Mesaje de susținere au venit, de asemenea, din partea consiliului de administrație al Casei Rurale (11 decembrie)81 și a lui B. P. Missir, președintele consiliului de administrație al Creditului Rural (12 decembrie)82.

Mesaje de dincolo de Carpați

Atentatul împotriva lui Ion I. C. Brătianu a avut ecou și dincolo de Carpați, în Transilvania, aflată încă sub stăpânirea Imperiului Austro- Ungar. Din Sibiu, la 12 decembrie 1909, Tăslăuanu, redactor la revista literară Luceafărul se declara, „impresionat de barbarul și scârbosul atentat”. Animat de un admirabil spirit național, el ura omului politic „reînsănătoșire spre fericirea întregului neam românesc”83. Ecourile atentatului au depășit granițele de atunci ale țării.

„Al. dv. necunoscut”, și anume Marin Stamatoff, îi scria pe 15 decembrie din localitatea Vratza aflată în Bulgaria. Numindu-l „mare bărbat de stat”, el îi asigura că „oricine are inimă simțitoare vă plânge și suferă împreună cu poporul român”84. Pe fondul emoțional creat în sânul opiniei publice de acțiunea criminală, pe 20 decembrie 1909 a fost publicată legea împotriva sindicatelor sau „legea Orleanu”, prin care salariaților de stat (funcționari și muncitori) li se interzicea dreptul de asociație în organizații profesionale și dreptul la grevă85.

Măsura era direct îndreptată împotriva mișcării socialiste urmărind limitarea activității acesteia. Ca urmare, acțiunile muncitorești cu caracter propagandistic erau atent monitorizate. Din Iași, prefectul poliției telegrafia Ministerului de Interne pe 2 ianuarie 1910 cu privire la întrunirea a cca 150 de muncitori, din care 40 erau lucrători la C.F.R. Pașcani. La acțiunea convocată de comitetul Uniunii Socialiste și comisia generală a sindicatelor s-a protestat împotriva sus-numitei legi cerându-se „reglementarea dreptului de asociațiune”.

Printre animatorii întrunirii la care „ordinea nu a fost tulburată” se afla și studentul medicinist ieșean Moscovici. Adaptându-și tactica la realitățile momentului și pentru a-și demonstra disocierea față de actul de teroare, participanții au aclamat deopotrivă o moțiune de protest „contra legii asociațiunilor” și contra atentatului asupra lui Ion I. C. Brătianu86.

Așa cum s-a putut constata din numeroasele relatări, mulți cetățeni s-au simțit lezați de atentat întrucât era vorba de un atac asupra integrității unui înalt demnitar ce reprezenta două instituții de mare importanță ale statului român: guvernul și P.N.L. În mod firesc acțiunea săvârșită cu premeditare a fost receptată în epocă ca o sfidare adusă celui ce acționa pentru consolidarea regimului constituțional și ca un pericol pentru înfăptuirea idealului unității național- statale.

NOTE

1. Gh. Platon, Istoria modernă a României, București, 1985, p. 328.
2. Anastasie Iordache, Ion I. C. Brătianu, București, 1994, p. 132.
3. Ioan Scurtu, Ion I. C. Brătianu. Activitatea politică, București, 1992, p. 21.
4. Tiberiu Avramescu, «Adevìrul», mișcarea democratică și socialistă (1895-1920), București, 1982, p. 127.
5. Ioan Scurtu, op. cit., p. 21.
6. Ibidem.
7. Anastasie Iordache, op. cit., p. 132.
8. Adevărul, an XXIII, nr.7427, 13 mai 1910, p. 3.
9. Anastasie Iordache, op. cit., p. 133.
10.Tiberiu Avramescu, op. cit., p. 127. * vezi atentatul asupra lui Barbu Catargiu.
11. Viitorul, anul III, nr. 744, 10 decembrie 1909, p. 1, 3.
12. Viitorul, anul III, nr. 746, 12 decembrie 1909, p. 1.
13. Adevărul, an XXI, nr. 7279, 10 decembrie 1909, p. 1.
14. Ibidem, p. 3.
15. Universul, an XXVII, nr. 339, 10 decembrie 1909, p. 1.
16. Universul, an XXVII, nr. 340, 11 decembrie 1909, p. 1.
17. Conservatorul, an IX, nr. 270, 10 decembrie 1909, p. 1.
18. Ibidem.
19. Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond familial Brătianu, Dosar nr. 457/1909, f. 14. În continuare se va cita A.N.I.C., fond Brătianu. * Pe verso este scris în creion, probabil de mâna lui I. I.C. Brătianu „cu toată dragostea și cele mai bune urări de Anul Nou”.
20. A.N.I.C., fond Brătianu, Dosar nr. 457/1909, f. 72-73.
21. Ibidem, f. 17.
22. Ibidem, f. 18.
23. Ibidem, f. 31.
24. Ibidem, f. 30.
25. Ibidem, f. 55.
26. Ibidem, f. 20.
27. Ibidem, f. 21.
28. Ibidem, f. 89.
29. Ibidem, f. 23.
30. Ibidem, f. 56.
31. Ibidem, f. 36.
32. Ibidem.
33. Ibidem, f. 38.
34. Ibidem.
35. Ibidem, f. 2.
36. Ibidem.
37. Ibidem, f. 28-29.
38. Ibidem, f. 41.
39. Ibidem, f. 78.
40. Ibidem, f. 59.
41. Ibidem, f. 90.
42. Ibidem, f. 54.
43. Ibidem, f. 48.
45. Ibidem, f. 12-13.
46. Ibidem, f. 42.
47. Ibidem, f. 43.
48. Ibidem, f. 24.
49. Ibidem, f. 45.
50. Ibidem, f. 82.
51. Ibidem.
52. Ibidem, f. 27.
53. Ibidem, f. 26.
54. Ibidem, f. 25.
55. Ibidem, f. 7.
56. Ibidem, f. 11.
57. Ibidem, f. 37.
58. Ibidem, f. 63.
59. Ibidem, f. 83.
60. Ibidem, f. 60.
61. Ibidem, f. 9.
62. Ibidem, f. 10.
63. Ibidem, f. 9.
64. Ibidem, f. 44.
65. Ibidem, f. 80-81.
66. Ibidem, f. 81.
67. A.N.I.C., fond Brătianu, dosar nr. 454, f. 1.
68. A.N.I.C., fond Brătianu, dosar nr. 453, f. 1.
69. A.N.I.C., fond Brătianu, dosar nr. 457/1909, f. 50.
70. Ibidem, f. 51.
71. Ibidem.
72. Ibidem, f. 49.
73. Ibidem, f. 74-75.
74. Ibidem, f. 74.
75. Ibidem, f. 75.
76. Ibidem, f. 19.
77. Ibidem, f. 93.
78. Ibidem, f. 95.
79. Ibidem, f. 96.
80. Ibidem.
81. Ibidem, f. 94.
82. Ibidem, f. 92.
83. Ibidem, f. 97.
84. Ibidem, f. 47.
85. Tiberiu Avramescu, op. cit.,p. 128.
86. A.N.I.C., fond Brătianu, Dosar nr. 457/1909, f. 68.