Autor 2398 vizualizări


Un şir de fotografii şi câteva accente puse de profesorul Adrian Cioroianu. Un crochiu? Nu. Mai degrabă o reprezentare aproape filmică a momentului 23 august, aşa cum a fost el prezentat de-a lungul perioadei comuniste. Ştiţi cum se spune:un deviaţionist este acela care o ţine tot înainte atunci când partidul schimbă direcţia.

Trebuia, deci, să fii cu reflexele intacte şi să simţi vremurile, dacă vroiai să fii în „trend” – asta ca să folosim o expresie probabil puţin plăcută urechilor tovarăşilor. Fiindcă abordarea politică a momentului 23 august se schimba mereu. Pentru început, Partidul vorbeşte despre „Actul de la 23 august”.

Mai citeşte:

Adrian Cioroianu:23 August şi ironia Istoriei-Început cu scandal, sfârşit cu butaforie

Galerie FOTO:Aniversare 23 August

Evenimentele erau prea recente pentru a suporta o altă interpretare. Puterea comunistă nu se instalase încă pe deplin, cel puţin până spre finele lui 1947, deci o anumită prudenţă era considerată necesară.
În cea de-a doua fază se vorbeşte despre „Eliberarea României de sub jugul fascist”. Şi, pentru a fi clar de către cine fusese realizată această eliberare, deasupra tribunei oficiale tronează portretele lui Lenin şi Stalin. Mesajul e clar:la 23 august, Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus.  

Fotografia tribunei de la 23 august 1956 marchează cotitura politică de după cel de-al XX-lea Congres al PCUS, în care Hruşciov, deţinător deja al frâielor la Kremlin, a demascat crimele lui Stalin. „Părintele popoarelor” dispare din tablou, făcând loc stemei României Populare. Iar inscripţia este edificatoare:„23 August, ziua eliberării naţionale a României”. Observaţi apariţia cuvântului „naţional”, pentru care în anii trecuţi se putea ajunge uşor la închisoare.

Deodată, „eliberarea” este văzută drept un act politic intern, nu extern. Situaţia avea să se menţină, în linii mari, şi în perioada ceauşismului timpuriu.

Dar o schimbare majoră avea să se producă în anii următori. Vin Tezele de la Mangalia, din 1971, care instituie un nou tip de îngheţ ideologic. Începe apoi cultul personalităţii lui Ceauşescu – unul încă naiv, faţă de ceea ce avea să urmeze în deceniul următor. Dar începe. În martie 1974, Ceauşescu se autoproclamă preşedinte al României, pozând cu sceptru şi panglică tricoloră – o caricatură de monarh, postură ce aminteşte mai degrabă de unii dictatori africani. La 23 august, tabloul lui Ceauşescu înlocuieşte stema.

Anii ‘80 aduc, pe lângă amplificarea cultului personalităţii, o interpretare nouă:„Revoluţia de eliberare naţională antifascistă şi antiimperialistă”. Lovitura de palat este astfel transformată într-un moment al descătuşării energiilor naţionale şi sociale. Termenul de „insurecţie”, folosit în anii ceauşismului incipient şi menit a muta accentul de pe acţiunea regelui pe cea a armatei, se vede înlocuit cu cel de „revoluţie”.

Deci, eliberarea nu mai vine din URSS, nu mai este rezultatul unei insurecţii. 23 august devine pur şi simplu o revoluţie, opera întregului popor. Dar cu cât poporul este adus, propagandistic, mai aproape de momentul de la 23 august, cu atât conducătorii se găsesc mai departe chiar de acest popor.
Fotografia ultimului 23 august comunist spune totul. Ceauşescu şi Elena, singuri la tribună. Jos, pe asfalt, poporul defilează aliniat în stil nord-coreean. În spatele lor, o butaforie, scheletul a ceea ce trebuia să fie un muzeu închinat ceauşismului. Azi, pe locul acela se construieşte un nou templu al consumului capitalist. Sfârşit.