Armenii, primul genocid al secolului XX

Autor 20891 vizualizări


Se împlinesc anul acesta 100 de ani de când guvernul Junilor Turci a comis primul genocid al secolului XX, decimând comunitatea armeană care părea a fi bine integrată Imperiului otoman. Descendenții supraviețuitorilor, care de atunci trăiesc în diaspora, au păstrat vie memoria acestei tragedii ce a făcut cel puțin 1.3 milioane de victime. Istoria genocidului s-a scris însă mai greu. În ultimii ani, cercetările au progresat și am putut înțelege mai bine ideologia care i-a motivat pe responsabilii genocidului și mecanismul crimelor. Și deși autoritățile turce persistă în negaționismul lor, au apărut oameni în sânul elitei turce care militează pentru recunoașterea faptelor comise de înaintași.

Începând cu primăvara anului 1915, populația de origine armeană a Imperiului otoman a fost victima unor arestări în masă, deportări și masacre. Bilanțul:aproape 1.3 milioane de morți. Acesta a fost primul genocid al secolului XX, orchestrat conform unei logici necruțătoare de cei mai radicali dintre Junii Turci aflați la putere.

În iulie 1908, venirea la putere a Comitetului Unității și Progresului (numele oficial al mișcării Junilor Turci) a trezit numeroase speranțe în rândul grupurilor persecutate sub vechiul regim al sultanatului otoman. Noul regim al Junilor Turci, apreciați în Europa pentru dorința lor de reformă și modernizare, favoriza căutarea unui nou model de stat pentru Imperiul otoman:Statul-Națiune. Însă această aspirație conținea și ideea, latentă, a excluderii grupurilor non-turce, în special grecii și armenii.

În plus, pierderile teritoriale succesive pe care Imperiul otoman le-a înregistrat de la venirea regimului la putere, mai ales umilitoarea înfrângere în războaiele balcanice, când sunt pierdute aproape toate teritoriile europene, au modificat echilibrul din sânul Comitetului central al CUP. În 1913, cei care vin la putere sunt cei mai radicali dintre membrii partidului. Ultimele iluzii ale grecilor și armenilor fuseseră deja distruse de campania de boicot încurajată de autorități încă din 1912, pentru a favoriza afacerile și comerțul turc. Acest proces de stigmatizare își avea originile în moștenirea vechiului regim, în special masacrele din timpul sultanului Abdulhamid II – 1894-1896, care au contribuit la înrădăcinarea în opinia publică musulmană a imaginii „trădătoruluI” grec sau armean, care trebuia pedepsit.

Foto:harta etnică a Asiei Mici și regiunii Caucaz în 1914

Decizia

Decizia Imperiului otoman de a intra în război la 1 noiembrie 1914, alături de Puterile Centrale, a fost luată de membrii cei mai radicali ai Comitetului central al CUP. Ea a creat contextul propice pentru distrugerea elementelor non-turce din Imperiu, iar comunitatea armeană – acuzată colectiv de a fi apropiată de Rusia – a fost, mai rău ca niciodată, suspectată de trădare.

Intrarea în război a permis mobilizarea tuturor bărbaților armeni cu vârste cuprinse între 20 și 40 de ani. De asemenea, comunitatea armeană a fost și victima rechizițiilor militare, transformate de fapt într-un jaf de stat:în numele necesității militare, stocurile firmelor și ale magazinilor, cerealele și chiar animalele oamenilor au fost confiscate de armată.

Proiectul de turcizare a spațiului anatolian și de omogenizare etnică a Asiei Mici, inițiat de liderii CUP odată ce au ajuns la putere în 1908, va lua forma unei acțiuni de exterminare sistematică a armenilor și sirienilor. În cadrul mai general al unei vaste mișcări de populații, clasate potrivit unui criteriu semi-etnic – capacitatea de asimilare la modelul turc, se dorea umplerea golurilor lăsate de deportarea populațiilor non-musulmane prin instalarea imigranților musulmani originari din Balcani. Această vastă manipulare internă a grupurilor istorice din sânul imperiului nu doar că răspundea unei ideologii naționaliste, dar se înscria într-un plan încă și mai ambițios, acela de a crea o continuitate geografică și demografică turcă alătri de populațiile turcofone din Caucaz.

De la începutul lunii aprilie 1915, se observă o schimbare de discurs în presa unionistă din Istanbul cu privire la armeni. Aceștia sunt prezentați drept „dușmanul din interior”, trădători de țară care erau de partea Antantei. Apar și acuzații de comploturi contra securității Statului, care pregătesc opinia publică pentru măsurile radicale ce urmau să fie luate împotriva populației armene.

În centrul politic, decizia de exterminare a armenilor a fost luată între 20 și 25 martie 1915, în cadrul mai multor întâlniri ale Comitetului central al CUP, convocat după întoarcerea din Erzurum a doctorului Behaeddin Chakir, președintele Organizației speciale, grup militar atașat conducerii CUP – format din criminali amnistiați și miliții tribale kurde și cercheze, înființat în iulie-august 1914 în vederea lichidării fizice a deportaților armeni din toate ierarhiile oficiale. Logica exterminării ce permitea realizarea efectivă a vastelor ambiții de inginerie demografică s-a conturat în acea perioadă;putea începe astfel prima etapă a genocidului (martie 1915-aprilie 1916). Această fază a prespus oficial deportarea potențialilor „trădători” în locuri departe de câmpurile de bătălie, și în eliminarea, în primă fază, a bărbaților adulți.

Februarie 1915:eliminarea soldaților

În contextul războiului și al obligației de a răspunde la apelul pentru mobilizarea bărbaților cu vârste între 20 și 40 de ani, lansat pe 3 august 1914, provinciile armenești s-au golit în mare măsură. Puține au fost comunitățile care puteau plăti bedel, taxa impusă de autorităților localităților care doreau să fie exceptate provizoriu de la mobilizare.

Mobilizarea s-a dovedit a fi un instrument eficace pentru punerea în practică a politicii de persecuții împotriva armenilor. Neutralizând grupurile active, regimul unionist se asigura că nu se va confrunta cu o resistență. La ordinul Ministrului de război, din data de 25 februarie 1915, soldații armeni din Armata a 3-a au fost dezarmați și trimiși în așa-zise batalioane de muncă, pentru a fi apoi eliminați. Cei mai norocoși au fost cei căzuți prizonieri la ruși în urma bătăliei de la Sarikamich, care au fost internați în lagărele siberiene alături de soldații turci.

24 aprilie:arestarea elitelor

Începând cu data de 24 aprilie a fost pusă în aplicare cea de-a doua măsură din planul de eliminare a armenilor. Aceasta viza elitele politice, economice, intelectuale și religioase (inclusiv avocați, doctori, profesori, jurnaliști, scriitori etc.), guvernul alcătuind în prealabil liste cu cei care trebuiau eliminați. Sute de oameni au fost arestați la Constantinopol precum și provincii în noaptea de 24-25 aprilie. Ei au fost fie executați imediat, fie închiși temporar în lagărele din apropiere de Ankara și Kastamonu (doar pentru a fi la rându-le asasinați mai târziu).

Această operațiune a fost plănuită cu atenție de către CUP. Ministrul de interne Talat pacha a format un comitet special însărcinat cu gestionarea administrativă și polițienească a operațiunii, atât în capitală cât și în provincii, comitet aflat în subordinea directă a CUP. Documentele arată că lideri importanți ai partidului, începând cu Ismail Canbolat, directorul general al Securității, apoi guvernator al capitalei, au fost direct responsabili de deportarea armenilor din Constantinopol. Un altul, Ali Munif, subsecretar de stat la Ministerul de Interne, avea să mărturisească mai târziu că el a fost cel care a finalizat lista cu cei ce urmau să fie eliminați.

Neutralizarea bărbaților

Odată ce soldații și elitele au fost neutralizate, următoarele faze ale planului de eliminare a armenilor se succed într-un ritm susținut. Modul de operare diferă în funcție de provincie, dar rezultatul este peste tot același.

În pronvicie, autoritățile unioniste au recurs la un decret, datat 24 aprilie 1915:toate armele deținute de persoane particulare trebuiau predate în termen de cinci zile comandanților militari locali. Această dispoziție îi viza cu precădere pe armeni și a permis percheziționarea locuințelor acestora, precum și a bisericilor și stabilimentelor școlare. Aceste măsuri au fost însoțite și de arestarea liderilor locali, supuși interogatoriilor violente, dar și torturii.

Instituțiile armenești locale au fost puse în situații dificile, de a nu putea refuza din principiu să coopereze cu autoritățile, pentru a nu fi acuzate de trădare. S-au trezit astfel în fața unei dileme dificile, căci au preluat ele însele responsabilitatea de a colecta armele și de a-i denunța pe cei care refuzau să le predea, în timp ce știau că, dezarmată, populația va rămâne la mila jefuitorilor sau a miliției. Multiple mărturii arată că cea mai mare parte a consiliilor armenești, în care se adunau militanții politici locali, preoții și personalitățile notabile, s-a supus acestor ordine.

În cele șase vilaiete orientale (diviziune administrativ-teritorială din Imperiul Otoman), aceste persoane au fost, la fel ca toți bărbații adulți, executate în locuri izolate sau înecate:apele Eufratului și Tigrului le vor purta cadavrele până în deșerturile siriene și mesopotamiene.

Deja începută în unele regiuni, deportarea restului populației armenești – femei, copii, bătrâni – din vilaietele orientale (Erzurum, Van și Bitlis) a fost decisiă oficial abia la 13 mai 1915, de către Consiliul de miniștri. La 23 mai, conducerea Directoratului pentru stabilirea triburilor și imigranților (IAMM), organizația însărcinată cu punerea în practică a politicii de omogenizare demografică, anunță că deportații se pot instala în regiunile sudice, în vilaietul Mossoul. Câteva săptămâni mai târziu, pe 7 iulie, aceeași instituție extinde zonele destinate a-i primi pe deportați, incluzând și părțile la sud și vest de Mossoul, de-a lungul Eufratului până la Alep și Deir ez-Zor în Siria. Această extindere corespundea însă unor regiuni deșertice în care populația armenească nu avea nicio șansă să supraviețuiască.

Armenii din cele șase provincii orientale (Bitlis, Sivas, Erzurum, Van, Diyarbakir, Mamuret ul-Azis,  considerate drept căminul lor istoric) au fost primii vizați de planul de exterminare. Deportarea celor din coloniile armenești din Vestul Anatoliei, mai târzie, a fost o măsură complementară.

De la o regiune la alta, procesul de exterminare n-a urmat aceleași proceduri. La est, planul a prevăzut exterminarea imediată a bărbaților, militari sau nu, sau folosirea lor pentru muncă forțată, în condiții atât de „bune” încât mulți au murit;cei care au reușit să supraviețuiască au fost apoi executați în maniera tradițională. În schimb, în provinciile occidentale, unde armenii trăiau împrăștiați în regiuni turcofone și nu reprezentau o prioritate, bărbații au fost deportați alături de familiile lor, uneori cu trenul, dar cel mai des trimiși pe jos, mergând pe lângă liniile de cale ferată.

Între aprilie și septembrie 1915, 306 de convoaie de deportați – însumând 1.040.782 de armeni, majoritatea femei și copii – au fost trimise către regiunile aride din Siria și Mesopotamia. Aceste marșuri ale morții ce se întindeau pe sute de kilometri urmau rute neobișnuite, dificile, iar membrii batalioanelor speciale guvernamentale care însoțeau convoaiele îi împușcau pe bărbați și agresau fmeile. A avut loc o selecție naturală:cei mai slabi piereau pe drum, și doar 15-20% dintre deporații din provinciile orientale au ajuns la destinații. Supraviețuitorii care reușeau să ajungă în zonele unde trebuiau relocați, în deșerturile Siriei și Mesopotamiei, au fost internați în lagăre de concentrare, în condiții de igienă înfiorătoare, unde epidemiile și foametea făceau sute de victime în fiecare zi.

În august 1915, bilanțul era deja îngrozitor. Majoritatea celor 120.000 de soldați armeni din Armata a 3-a pierise;alți zeci de mii de armeni fuseseră uciși pe loc sau în apropierea comunităților din care proveneau:bărbații adulți din cele șase vilaiete orientale și populațiile din satele din regiunile nordice ale vilaietului Van, din zonele rurale de la nord și est de Erzurum, precum și cei din localitățile din Mouch, Bitlis, Siirt și Sassoun. În fine, alți zeci de mii muriseră pe drum în timpul marșurilor.

O parte din populația armenească din Constantinopol și Izmir, de unde avem mai multe mărturii, a rămas pe loc;armenii din frontierele nordice ale Imperiului s-au putut retrage în Caucaz, iar locuitorii din Van și cei din zonele montane au plecat alături de armata rusă aflată în retragere, în august 1915. În fine, câteva mii de copii și femei au fost răpiți sau, uneori, ascunși de prietenii lor turci sau kurzi.

Februarie-decembrie 1916:supraviețuitorii trebuie eliminați

Ultima etapă a procesului de exterminare i-a vizat pe cei aproximativ 700.000 de armeni care scăpaseră până atunci de deportări. Aceste noi violențe s-au desfășurat în principal în cele câteva lagăre de concentrare din Siria și Mesopotamia. De la sfârșitul lui august 1915, IAMM l-a trimis la Alep pe Muftizade Chukru Kaya bey pentru a înființa aici o instituție pentru problema deportaților. Aceasta a fost însărcinată lui Abdulahad Nuri, căruia i s-a alăturat, numit de Ministerul de Interne, Mustafa Abdulhalik, poreclit Măcelarul din Bitlis. Acesta a fost însărcinat să înființeze o echipă în stare să organizeze eliminarea deportaților.

În vara lui 1915, lagărele în care se aflau 700.000 de armeni se aflau pe trei axe principale:una urma calea ferată Bagdadbahn;cealaltă urma linia Islahiye-Alep, iar cea de-a treia, numită axa Eufratului, de departe cea cu cele mai multe victime, urma cursul fluviului.

După eforturi îndelungate, a fost organizată un subdirectorat al deportaților. Acestora li se interzicea accesul în Alep, unde s-ar fi putut ascunde;s-au înființat lagăre de tranzit la periferia orașului, la Sibil în est și la Karlik, de-a lungul căii ferate, precum și la periferia nordică a orașului.

Din octombrie 1915 și până în februarie 1916, înfometată și privată de toate cele neceesare, populația deportaților s-a redus semnificativ. În unele perioade ale anului – cu precădere în timpul caniculelor sau al iernii, se numărau în fiecare dimineață câteva sute de morți. Însă grație unei rețele înființate de Patriarhul de Constantinopol și misionarii americani, s-au adunat ajutoare financiare ce au putut fi distribuite în secret până în primăvara lui 1916. În luna februarie a acelui an, 500.000 de armeni erau încă în viață, dispersați între Alep și Damasc sau Eufrat și Deir ez-Zor.

Conducerea Junilor Turci s-a confruntat atunci cu o problemă:ce să facă cu acei nefericiți armeni care, contrar planului de exterminare, reușiseră se supraviețuiască. Ideea de a-i elimina pe armenii rămași în Siria și Mesopotamia a fost motivată probabil și de neașteptata cucerire a regiunii Erzurum de către armata rusă, în februarie 1916. Evoluția frontului a radicalizat deciziile criminale ale guvernului, iar pierderile teritoriale s-au tradus printr-o creștere a violenței împotriva „inamicilor interni”.

Astfel, la 22 februarie 1916, Ministrul de interne, Talat pacha, dă ordin pentru lichidarea ultimilor armeni încă prezenți în Anatolia sau închiși în lagărele de lângă Eufrat. Ultimele familii (protestante, catolici, familii de soldați, artizani, doctori, farmaciști etc.) care rămăseseră până atunci pe loc în provinciile interioare din Asia Mică au fost deportate la sfârșitul aceleiași luni.

Pe 17 martie 1916 este atacat lagărul de concentrare Ras ul-Ayn. În termen de cinci zile sunt lichidați 40.000 de oameni. Urmează apoi lagărele de pe cursul Eufratului. În iulie 1916, prefectul din Deir ez-Zor este înlocuit cu Salih Zeki;în cinci luni, acesta pune la punct exterminarea a 192.750 de deportați.

Supraviețuitorii

La sfârșitul războiului, în jur de 700.000 de armeni otomani erau încă în viață. Alți câțiva zeci de mii supraviețuiseră în exil în Caucaz, Persia sau Bulgaria. În orașele din vest, de unde nu fuseseră toți deportați mai rămâneau 80.000 la Constantinopol si 1000 la Izmir. 100.000 de deportați de pe axa Alep-Homs-Damasc-Maan-Sinai, majoritatea proveniți din Cicilia și angajați în fabrilicile militare, nu au fost uciși. În fine, câteva mii de femei tinere și copii, răpiți de turci, kurzi sau beduini de pe rutele de deportare sau direct din lagăre, salvați de soldații armeni din Armata a 4-a după armistițiul din 1918, completează tabloul supraviețuitorilor.

Este practic imposibil să dăm o cifră exactă și definitivă pentru numărul victimelor acestui genocid. Se poate estima că din cei 2 milioane de armeni care trăiau în Imperiul otoman în 1914, mai bine de 2/3 au fost exterminați între ianuarie 1915 și finele anului 1916 – în jur de 1.3 milioane de persoane. Acestui bilanț trebuie adăugate victimele operațiunilor militare și masacrelor comise de armata otomană și trupele paramilitare în Azerbaidjanul iranian și rus, precum și în Caucaz, unde locuiau armeni. În total, ne apropiem cu siguranță de un număr total de 1.5 milioane de victime.

Cei aproximativ 100.000 de armeni care au scăpat din lagărele din regiunile arabe după ce acestea au fost ocupate de britanici sau francezi au fost inițial concentrați la Alep, apoi repatriați treptat către Cicilia și regiunile adiacente ocupate de învingători. După acordurile franco-turce din octombrie 1921, prin care Turciei îi era cedată Cicilia, cei mai mulți armeni refugiați aici au plecat în Siai și Liban, zone trecute sub mandat francez. Pentru acești dezrădăcinați, era exclus să continue să trăiască sub autoritatea turcilor;astfel, aceștia vor pune bazele comunităților armenești existente și astăzi în lumea arabă, cu precădere în Iordania, Palestina, Egipt și Irak.

 

Autor:Raymond Kévorkian, autorul lucrării Mémorial du génocide des Arméniens, 2014, material apărut în L'Histoire, februarie 2015