Autor 9667 vizualizări


La poalele unui deal din apropiere de Pretoria a fost ridicat un monument de formă triunghiulară în memoria celor care au murit în Războiul de frontieră al Africii de Sud. Neoficial, a fost ridicat de veteranii ce au luptat într-un conflict ce avea ca scop menţinerea apartheidului. Stă, sfidător, pe drumul spre un alt monument, ridicat mai recent de guvernul post-apartheid, în numele celor care au murit „în lupta pentru eliberarea naţiunii” – omiţând intenţionat numele veteranilor mai sus amintiţi. Aceste două monumente reprezintă esenţa istoriei Africii de Sud:două versiuni greu de reconciliat şi o problemă imposibil de rezolvat – cum ar trebui să fie comemorat, amintit şi povestit un război, când majoritatea populaţiei alege să îl dea uitării.

Aproape toţi bărbaţii sud-africani albi, cu vârste între 35 şi 60 de ani au îmbrăcat uniforma maro a Forţelor de Apărare ale Africii de Sud (FAAS). Între 1967 şi 1994, aproximativ 600.000 de tineri au fost înrolaţi pentru serviciul militar naţional. Altfel, pedepsele erau dure. Se putea face apel la motive religioase, caz în care pedeapsa era de şase ani de închisoare, sau, mai radical şi mai riscant, se putea fugi din ţară.

După serviciul militar, recruţii erau repartizaţi în Forţa Civilă sau în trupe de comando care erau trimise în taberele din „zonele operaţionale” începând cu 1974 sau în servicii de intervenţie în localităţile locuite de negri, din 1984. Cei mai mulţi au făcut serviciul de bunăvoie, cuprinşi de fervoare patriotică. Şi mulţi sud-africani albi au văzut acest serviciu militar ca pe un ritual de trecere de la frontiera dintre adolescenţă şi maturitate.

Totuşi, această înrolare a lor a cauzat o cădere politică semnificativă pe măsură ce numărul victimelor FAAS a crescut. Numărul celor ucişi în timpul serviciului, apărând Republica Africa de Sud, este incert, dar se crede că se ridică la peste 2.000 de victime. Chiar şi aşa, de la mijlocul anilor 1980, Războaiele de frontieră erau considerate de majoritatea recruţilor şi de familiile lor  un angajament necesar pentru asigurarea continuării puterii şi privilegiilor albilor. Din când în când, recruţii mai dădeau câte o lovitură sistemului şi se alăturau organizaţiilor inamice, precum End Conscription Campaign, ECC(Campania pentru încheierea serviciului militar obligatoriu) şi, în cazuri extrem de rare, militarii plecau în exil pentru a se alătura aripilor armate ale African National Congress, ANC(Congresului Naţional African) sau Pan-Africanist Congress, PAC(Congresul Pan-african).

Dacă „teroristul” unei părţi este „luptătorul pentru libertate” al celeilalte, atunci războiul minorităţii albe a fost „lupta pentru eliberare” al majorităţii negre. Termenul de „Război de frontieră” – sau Grensoorlog– a fost dat războiului purtat în Angola/Namibia, dar conflictul a fost, de fapt, parte a unui război civil din interiorul Africii de Sud şi al întregii regiuni. Termenul a fost omniprezent în discursul public al albilor din Africa de Sud în anii 1970 şi 1980. Acesta codifica viziunea celor mai mulţi albi, care credeau în retorica regimului de apartheid, care stipula că FAAS proteja cetăţenii de rooi/swart gevaar(trad. ad litteram, „pericolul roşu/negru”):dubla ameninţare a comunismului şi a naţionalismului African.

Au trecut 20 de ani de când FAAS s-a retras din Angola şi mişcările de eliberare africane au încetat lupta armată împotriva apartheidului. Când conflicul militar s-a sfârşit, iar serviciul militar obligatoriu a fost eliminat, mulţi foşti soldaţi nu au putut înţelege de ce li s-a cerut să sacrifice atât de multe, numai pentru a predea  apoi puterea celor pe care îi consideraseră inamici. O parte erau convinşi că liderii lor îi trădaseră. Totuşi veteranii FAAS au tăcut, fie din loialitate faţă de vechiul regim, fie de teamă de a nu fi traşi la răspundere de noul regim pentru încălcări grave ale drepturilor omului.

Aşadar, cum au ales aceşti veterani să îşi amintească războiul, având în vedere noul context politic? În timp ce mai devreme îmbrăţişaseră conceptul de „victimă” – erau victime ale unui regim opresiv care îi obligase să lupte pentru apartheid –, acum se pare că sunt pregătiţi să evite corectitudinea politică şi procesul de reconciliere din Africa de Sud. Unii veterani au insistat că ei sunt cei care au câştigat războiului, reiterând argumentele foştilor generali care consideră că, luptând împotriva cubanezilor, a ruşilor şi a mişcărilor negre de eliberare, FAAS a ţinut linia până ce comunismul s-a prăbuşit, şi astfel a fost posibilă o tranziţie politică în condiţii favorabile. Veteranii pretind că aportul lor la construirea noii Africi de Sud nu le este recunoscut.

Puţini veterani au binevoit să depună mărturie în faţa Comisiei pentru Adevăr şi Reconciliere (CAR), înfiinţată pentru a cerceta crimele apartheidului, întrucât majoritatea considerau că este o instituţie părtinitoare, defavorabilă FAAS. Jurnalistul sud-african Karen Whitty a explicat această reţinere din parte lor:„Legaţi de sentimentul de onoare faţă de colegii lor şi de sistemul patriarhal încă îmbrăţişat de sud-africanii albi, puţini au ieşit în faţă şi au vorbit despre experienţele lor, oricât de barbare, din timpul Războaielor de frontieră. Dacă veteranii aveau suspiciuni faţă de CAR, erau la fel de îngrijoraţi şi faţă de reacţia publică la difuzarea abuzurilor drepturilor omului comise în timpul războiului. Într-o prezentare trimisă CAR de către un grup de foşti generali FAAS, au refuzat să recunoască rolul FAAS în comiterea de abuzuri ale drepturilor omului atât în interiorul, cât şi în exteriorul Africii de Sud. O parte din ei au spus că lipsa informaţiilor publice despre război a ridicat suspiciuni faţă de poveştile lor, iar alţii, care au participat la audierile CAR, au fost acuzaţi de către foştii generali FAAS şi susţinătorii lor că sunt linguşitori sau mincinoşi. […]raportul oficial al CAR arată că:„Din cei 256 de membri ai forţelor de securitate din perioada apartheidului care au aplicat pentru amnistie ... numai 31 au lucrat pentru FAAS. În schimb, erau aproape 1.000 de aplicaţii pentru amnistie de la membrii diverselor structuri armate afiliate ANC.”

Aceste statistici nu sugerează că foştii recruţi s-au împăcat cu sentimentele de vinovăţie sau cu traumele. În cărţile autobiografice ale foştilor soldaţi FAAS se observă că aceştia doresc o reconciliere cu trecutul, îşi cer iertare pentru rolul din vremea războiului. De pildă, romanul lui Mark Behr, „Die Reuk van Appels”, 1993 (Mirosul merelor), spune povestea unui tânăr băiat alb, vorbitor de afrikaans, ce este pregătit să calce pe urmele tatălui său, adică să fie un soldat pentru apartheidul din Africa de Sud. Descrie Războiul de frontieră ca pe „un patriarhat brutal care persecută mamele şi fiii”.

În perioada de tranziţie a Africii de Sud au apărut numeroase cărţi semnate de foşti soldaţi. Unoeri, în aceste texte, autorii recunosc, deşi nu foarte deschis, complicitatea cu sistemul de apartheid, dar nu motivele nu sunt convingeri ideologice sau patriotism, ci obligativitatea. Transpare din aceste poveşti o naivitate politică, autorii sugerând, printre altele, că FAAS a fost o forţă imparţială care a facilitat transferul paşnic de putere.

Membrii Forţei Civile au încercat să evite să participe la operaţiuni, mai ales dupa 1984, când au fost presaţi să sprijine eforturile Poliţiei sud-africane în distrugerea rezistenţei din localităţile negrilor. Dar serviciul militar încă era considerat preţul care trebuia plătit pentru supremaţia albilor. Ambiguitatea morală ce plutea asupra războiului din punctul de vedere al albilor sud-africani a apărut după încheierea evenimentului;mulţi recruţi care au susţinut războiul acum nu mai consideră că a fost legitim şi că trebuia purtat.

Semnificaţia Războiului de frontieră nu este încă stabilită şi a fost continuu negociată în perioada de tranziţie a ţării. Foştii ofiţeri FAAS cred că nu le-au fost recunoscute obligaţiile şi sacrifiicile faţă de ţara lor şi că a sosit timpul pentru o re-evaluare a rolului lor în acest conflict. Unii doresc să scape de ruşinea de a fi văzuţi ca soldaţi învinşi, alţii se consideră victime şi nu complici ai unui regim opresiv. Oricât de împărţite ar fi părerile, un lucru este cert:nici tăcerea şi nici ignoranţa nu vor duce la soluţionarea crizei şi polarizării create de Războiul de frontieră.


"South Africa’s Forgotten War", Gary Blaines, History Today, vol. 59, nr. 4, 2009