150 de ani de la înființarea Academiei Române

Autor 2022 vizualizări


Academia Română este cel mai înalt for de știință și de cultură din România. A fost fondată la 1 aprilie 1866, sub denumirea de Societatea Literară Română, devenită la 1 august 1867 Societatea Academică Română, iar în 1879 Academia Română. Conform statutului, rolul principal al Academiei constă în cultivarea limbii și literaturii române, stabilirea normelor de ortografie obligatorii ale limbii române, studierea istoriei naționale române și cercetarea în cele mai importante domenii științifice. Cele mai reprezentative lucrări academice sunt Dicționarul limbii române, Dicționarul explicativ al limbii române, Dicționarul general al literaturii române, Micul dicționar academic și Tratatul de istoria românilor. Academia Română are 181 de membri activi aleși pe viață.

Apariţia Societăţii Literare Române la începutul lui aprilie 1866 este rezultatul unor eforturi de lungă durată de care intelectualii români, implicați în Revoluția de la 1848, dar și în Unirea Principatelor din 1859, erau conștienți că este nevoie pentru crearea unei identități culturale comune românești. 

Academii și societăți literare au apărut încă de la finele secolului al XVII-lea pe tot cuprinsul spațiului românesc – la București (1689), Iași (1707), Brașov (1821), Cernăuți (1862) –, însă ele erau văzut mai degrabă ca instituții școlare și mai puțin ca un forum care să adune cele mai importante personalități culturale ale României pentru a promova cultura, istoria și identitatea românească. De altfel era imposibil ca acest proiect să ia ființă în lipsa unui stat care să garanteze aceste obiecte.

Proiectul de statut a fost elaborat chiar din 1860, după care a urmat o perioadă de pregătire și s-au făcut primele donații. La propunerea lui C.A. Rosetti, locotenența domnească a aprobat la 1 aprilie 1866 regulamentul pentru formarea Societății Literare Române. Scopul ei principal era stabilirea ortografiei limbii române, redactarea unei gramatici și a unui dicționar-tezaur. Un lucru care denotă viziune, nu doar culturală ci și politică, este faptul că de la început membrii urmau să reprezinte toate regiunile, plus aromânii. Între fondatori sunt 7 din Principatele Unite (Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Vasile Urechea-Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, C.A. Rosetti și Ion C. Massimu), 3 din Transilvania (Timotei Cipariu, Gavriil Munteanu și George Barițiu), 3 din Basarabia (Alexandru Hașdeu, Constantin Stamati și Ioan Străjescu), 2 din Bucovina (Alexandru Hurmuzaki și Ambrosiu Dimitrovici), 2 din Banat (Alexandru Mocioni și Vincențiu Babeș) și 2 aromâni de la sud de Dunăre (Ioan D. Caragiani și Dimitrie Cozacovici). Apoi acestor nume se vor adăuga și alte personalități chiar începând de anul următor precum Titu Maiorescu. Primul președinte al Societății Literare Române, devenită în 1867 Societatea Academică Română și în 1879 Academia Română, a fost Ion Heliade Rădulescu.

Regele Carol I s-a dovedit că a fost un suveran român care a acordat un mare sprijin Academiei Române. Primul rege al României a avut o contribuţie importantă la mutarea în 1888 a Academiei Române din Palatul Universităţii în Casele Cesianu Zaleski din Calea Victoriei. Regele Carol I a fost printre cei mai de seamă donatori ai Academiei Române.

Instituția a fost creată la început ca o societate națională enciclopedică, dar germenii unui proiect de țară au existat de la început. Ideea de a reuni într-un formum cultural la București a liderilor culturali de pe tot cuprinsul spațiului locuit de români a urmărit crearea unui identități și a unei unități cultural, fapt ce s-a împlinit în 1918. 

Perioada interbelică a fost probabil una dintre cele mai bune pentru această instituție. Proiectul de țară pentru care luptase ani de zile era realizat, iar munca era concentrară asupra dezvoltării și afirmării culturii și științei românești. Grație acestor obiective ale Academiei observăm și contemplăm azi explozia culturală de care a beneficiat România în acei ani.

Anii comunismului au reprezentat o perioadă grea pentru Academie. După 1948 instituția a trebuit să își schimbe statutul și în Academia Republicii Populare Române, ulterior în Academia Republicii Socialiste România. Concomitent, au fost îndepărtați peste 100 de membri. În perioada 1948-1989, în timpul dictaturii comuniste, decernarea titlului de membru al Academiei a fost instrumentalizată politic, iar criteriul erudiției științifice a fost completat și nu rareori înlocuit cu cel al „originii sănătoase” sau al „meritelor de partid”. Un exemplu de tristă amintire este faptul că soția fostului lider comunist Elena Ceaușescu a ocupat un fotoliu de academician. 

După 1990 Academia a revenit la scopul pentru care a fost create. Totuși gloria de altădată este demult apusă, iar anii ce au urmat Revoluției, dar și cei vor urma vor trebui să șteargă petele negre aduse de regimul comunist. De asemenea unele scandaluri din ultimii ani au creat multe semne de întrebare asupra moștenirii comuniste perpetuată și după Revoluției. 

Lăsând la o parte lucrurile mai puțin bune, care sunt semnificativ mai puține decât cele bune, Academia Română a reprezentat și reprezintă o instituție de mare ținută și valoare.  La sediul din Calea Victoriei azi s-au omagiat cei 150 de ani de la înfiinţarea Academiei printr-o sesiune solemnă la care au participat academicieni şi personalităţi ale culturii, precum şi Principesa Margareta alături de Principele Radu, preşedintele Klaus Iohannis, fostul preşedinte Emil Constantinescu şi alţi oficiali.

""