Autor 1040 vizualizări


De luni întregi, în Tbilisi, se consumă un episod care la prima vedere seamănă mult cu evenimentele de la București, din 10 august 2018. Laitmotivul ultimelor luni, chiar al ultimilor ani, cel puțin la nivel european, pare să fie conturat în jurul unei rezistențe a cetățenilor informați. Fie că vorbim de state membre ale Uniunii Europene sau de state din vecinătatea estică, asistăm la un reviriment al unei viziuni bazate pe valori și principii democratice care prinde contur chiar și în locuri unde lupta părea pierdută ori abandonată.

Am avut alegeri în Turcia, chiar două runde, încheiate cu rezultate șocante pentru sultanul Erdogan. Am asistat la victorii surprinzătoare și dătătoare de speranțe în țări europene precum Slovacia și la instalarea unui guvern cu evidente valențe pro-europene la Chișinău. Putem, desigur, adăuga și România la această listă, prin forța votului pro-european care a zguduit o parte învechită, coruptă și baronizată a clasei politice pe 26 mai și chiar și prin premisele în care se desfășoară pregătirile pentru alegerile prezidențiale.

Mai există, însă, un episod, ocolit oarecum de lumina reflectoarelor în spațiul public românesc sau chiar european. De câteva luni, în Tbilisi, se consumă un episod care la prima vedere seamănă mult cu evenimentele de la București, din 10 august 2018. Cetățenii s-au revoltat în mod natural împotriva unui act de sfidare și de provocare,petrecut cu strania complicitate a autorităților,protestele au dat ceva roade,iar acum pare că asistăm la o desfășurare în care forța civică este un pol de sine stătător într-o luptă ce pare că va trasa viitorul statului georgian pentru următoarea perioadă.

Începutul? O delegație din partea Federației Ruse vine în Parlamentul Georgiei,iar liderul delegației,un parlamentar rus cu ceva istoric în conflictele ruso-georgiene, vorbește de la tribuna Parlamentului în limba rusă. Războiul ruso-georgian din 2008 și conflictele înghețate din Abhazia și Osetia de Sud reprezintă răni adânci pentru georgieni, cu atât mai mult cu cât nu par să își găsească o rezolvare prea curând. Cele două regiuni sunt astăzi anexate de facto de Rusia, iar sentimentele la firul ierbii între cele două popoare nu sunt deloc prietenești. Mai ales în condițiile în care nu se face absolut niciun pas către o reconciliere.

Valul de proteste care continuă și astăzi are menirea de a reaminti că nu poți ascunde ceva neterminat sub preș sperând că timpul va trece și va spăla, eventual, și orice urmă de amintire,regret sau pasiune. Violența cu care a fost întâmpinat inițial protestul georgienilor a părut o copie fidelă a momentului 10 august de la București. O singură diferență, însă. Într-un gest care în România este rarisim, președintele Parlamentului Georgian și-a prezentat demisia, ascultând vocea străzii. La distanță de peste două luni, prim-ministrul Georgiei, Mamuka Bakhtadze, și-a prezentat mandatul, invocând plastic faptul că și-a ”îndeplinit misiunea”, însă 2 lăsând clar impresia că gestul să se încadrează în contextul general din Georgia.

Părea că asistăm la o victorie surpinzătoare a străzii. Clamată îndelung ca o țară cu orientare pro-europeană, în Georgia a crescut constant sentimentul pro-european și dorința pentru democrație. Iar acest lucru a creat așteptări în rândul cetățenilor care s-au văzut și simțit europeni, însă fără a primi pe măsura așteptărilor. Am vizitat Georgia în urmă cu mulți ani, într-un proiect intercultural pentru tineret desfășurat pe fonduri europene și cu participanți din toată Europa, inclusiv din zona Caucazului.

Am descoperit o țară frumoasă și caldă, cu oameni primitori și care gândeau încă de pe atunci (2011) într-un mod foarte democratic și orientat vizibil spre Uniunea Europeană. Însă impresia cu care am rămas atunci a fost cea a unui stat căzut într-o “capcană a geografiei” din care poate ieși doar cu o susținere puternică din partea statelor membre UE și NATO.

Am descoperit o țară care își odihnea suferința și pătrundea într-un soi de așteptare ușor resemnată, însă optimistă. În ciuda condițiilor lăsate în urmă de războiul din 2008 și a plăgii corupției care făcea ravagii la nivel politic, oamenii erau liniștiți, stăpâni pe valorile în care credeau, încă dispuși să spere la momente mai bune. Însă georgienii mi-au lăsat cel mai puternic impresia încrâncenării, a ambiției fără margini să nu își lase țara pradă unui parcurs greșit.

Gândeau, în multe privințe, mai european decât o făceam noi, românii, în 2011, la patru ani de la integrarea europeană. Vorbim de o țară aflată într-o poziție geopolitică deloc prietenoasă, de unul din cele mai vechi state creștine din lume și de o societate care a rezistat în fața ocupațiilor străine care au țintit o diluare a elementului georgian și a valențelor occidentale pe care georgienii le-au manifestat, de altfel,încă de la obținerea independenței,în 1991. Astăzi, însă, așteptarea georgienilor e dublată de sfidare.

O sfidare care vine și din interior și din exterior. După evenimentele care au declanșat protestele, Federația Rusă a decis suspendarea zborurilor directe dintre cele două state și a început chiar să impună embargouri pe anumite schimburi comerciale. În loc să încerce o reconciliere rapidă, Moscova a preferat, încă o dată, intimidarea. E ca și cum ar transmite că georgienii nu au niciun drept să își exprime un punct de vedere în fața vecinilor mult mai puternici și mai mari. Pentru că vecinul mai mare poate.

În plan intern, după demisiile de răsunet și măsurile de schimbare a sistemului electoral luate de partidul aflat la putere la presiunea străzii, exuberanța cetățenilor a primit și câteva palme. Una dintre principalele doleanțe ale protestatarilor a fost și este încă demisia ori demiterea ministrului de interne acuzat că a fost principalul responsabil pentru înăbușirea violentă a protestelor din iunie.

Surpriză, însă - Giorgi Gakharia nu doar că nu a plecat din guvern, ci a fost chiar numit prim-ministru, obținând un vot covârșitor din partea parlamentului. Mai mult, au început să apară mișcări de stradă care seamănă a contra-proteste, un val îndreptat împotriva ambasadei Statelor Unite, care creează un mix ciudat în rândul protestatarilor.

Condusă de un partid de guvernământ controlat de un oligarh, suspusă constant intimidărilor Federației Ruse și dominată de un sistem încă incomplet și instabil din toate punctele de vedere, de la cadrul electoral la paleta electorală și de la instituții la regim politic, societatea georgiană pare tot mai mult ca un actor de sine stătător într-o luptă internă în care nici puterea, nici opoziția și nici influențele externe nu reușesc să pună pumnul în gură străzii.

Experiența din 2011 îmi mai transmite un ecou, speranța cu care georgienii priveau România. Eram exemplul ideal pentru statele din vecinătatea estică a Uniunii și a Alianței Nord Atlantice. Exemplul de stat care a reușit să pășească definitiv pe calea democrației europene, a valorilor comune și a siguranței pe care ți-o oferă umbrela NATO. Însă la fel cum s-a întâmplat și în cazul Republicii Moldova sau Ucrainei, promisiunile au rămas, în mare parte, deșarte.

Din multitudinea de scenarii care pot evolua din acest moment, prefer să iau în considerare unul singur: acela al unei poziții clare și articulate a UE, NATO și a tuturor forțelor interne georgiene pentru integrarea europeană și euro-atlantică a Georgiei. Nu este exclus ca trendul din ce în ce mai vizibil în multe state din Europa, în general,inclusiv România, Cehia sau Republica Moldova,de rupere a lanțurilor corupției și al oligarhilor, să devină o regulă pentru perioada pe care o traversăm și o realitate și pentru Georgia.

Până atunci, însă, rămân cetățenii, cei care vor din ce în ce mai mult să poată, să decidă și să simtă că implicarea lor contează așa cum trebuie să conteze în orice democrație cu adevărat funcțională! Așa cum cerințele protestatarilor s-au orientat și pe sistemul electoral și au reușit să convingă factorul politic, cetățenii au ocazia să își conducă ei înșiși țara către mai multă democrație. Au fluturat steagul Uniunii Europene și au strigat la unison dorința unei țări care să meargă decisiv și definitiv pe calea europeană. Au primit câteva porții de promisiuni și nu s-au oprit.

Le-au fost acceptate câteva doleanțe și nu s-au oprit. Au fost intimidați și sfidați și acum li se răspunde prin elemente hibride transpuse în criza internă. Nu s-au oprit. Nu se vor opri. Însă cea mai mare greutate pentru ei are ideea, speranța de a nu fi lăsați singuri. Și, ca în multe alte locuri, aici e cheia și în cazul Georgiei. Pentru ca spiritul european și euro-atlantic să nu moară și să ducă ireversibil către integrarea Georgiei în UE și NATO, au nevoie de sprijin din partea membrilor UE și NATO.

La fel ca în cazul Republicii Moldova, cel mai apropiat partener este România. În România și-au tot pus speranțele toți partenerii noștri din vecinătatea Uniunii Europene și a Alianței Nord -Atlantice. Au primit până acum promisiuni și o palmă a nepăsării și a incompetenței din partea unor politicieni pentru care a contat mult mai mult agenda personală.

Cazul georgian a fost ignorat în România. Iar cea mai paradoxală palmă le-a fost dată prin votul din Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei pentru reprimirea Federației Ruse în Consiliu. Palmă la care au contribuit și parlamentari români. Istoria se scrie în jurul nostru cu o viteză amețitoare. Totul se joacă pe muchie de cuțit – de la viitorul Uniunii Europene sau de la cum va arăta democrația, la modul în care se așează statele și societățile în fața corupției și la viitoare împărțiri geopolitice.

Mai rău decât în perioada Războiului Rece, în regiunea Mării Negre plutește o stare de incertitudine care poate degenera ușor într-o epocă a haosului geopolitic și a împărțirii sferelor de influență pe principii vecine cu perioada ”Concertului European” ce a succedat Războaiele Napoleoniene. Politica externă a României se mișcă atât de greu încât pare că vrem să ne luăm la întrecere cu timpul în sens invers.

Azi, Georgia și Republica Moldova trebuie susținute și au nevoie de prieteni. Azi, UE și NATO au nevoie de state membre care știu să gestioneze granița estică. Și tot azi, avem nevoie să devenim mai europeni și mai euro-atlantici pentru a ști cum să transmitem mai departe valorile europene și euro-atlantice! Georgienii au înțeles că timpul nu mai are răbdare.

Mihai Sandu este consilier afaceri externe și doctorand în științe politice și relații internaționale

""