Autor 1976 vizualizări


Dascălul, arheologul, muzeograful Panait I. Panait s-a stins din viaţă, la Bucureşti, la vârsta de 84 de ani. Vreme de mai multe decenii a sădit în sufletele generaţiilor de studenţi pasiunea pentru istoria poporului român.

„A fost profesorul meu preferat. Era un povestitor a la Creangă. Eu mult timp am crezut că este moldovean Panait I. Panait. Ne-a predat toată istoria ca o poveste. Ţin minte că atunci când l-a omorât pe Brâncoveanu, plângeau toţi studenţii“, îşi aminteşte fosta lui studentă dr. Lavinia Dacia Dumitraşcu, fiica unui alt profesor renumit Gheorghe Dumitraşcu.

Fostul profesor obişnuia să meargă de multe ori la Istanbul, acolo unde făcea cercetări. De fiecare dată, le aduce studenţilor rahat şi alte dulciuri de la magazinele de pe malul Bosforului. „Ne spunea:«Să-i lăsaţi mai mult rahat Daciei, că ea are tendinţe să semene cu turcoaicele»“, îşi aminteşte Lavinia.

Dr. Andreea Atanasiu Croitoru, de la Muzeul Marinei Române, în lucrarea „Studia varia in honorem Professoris Panait I. Panait octogenarii” ne povesteşte toată viaţa ilustrului dascăl.

Panait I. Panait a văzut lumina zilei în noiembrie 1931, în localitatea Pietroiu (azi în judeţul Călăraşi), în casa bunicului matern, Tănase Nicolae Bătăcel. Hirotonisit de Episcopia din Constanţa, tânărul preot a fost repartizat, la sfârşitul lui 1931, în Parohia Turkşmil din Durostor, un sat de colonişti, ultima localitate a României, pe şoseaua Turtucaia-Rusciuk (azi Ruse, Bulgaria).

La Turkşmil nu existau biserică, sediu de primărie, locuinţă pentru preot, aşa se face că, în anii 1931-1940, preotul Ion M. Panait, sprijinit de enoriaşi, a ridicat o biserică, o şcoală şi o casă parohială. Aici şi-a început Panait I. Panait şcoala elementară, sub îndrumarea familiei de învăţători Georgescu, colonişti şi ei pe această extremă a ţării, unde convieţuiau într-un mozaic etnic complet, români, turci, bulgari şi aromâni.

Refugiat la Jegălia

La numai 9 ani, Panait avea să cunoască convulsiile provocate de cedarea Cadrilaterului, fiind martor al nenorocirilor provocate de bandele de comitagii şi al eforturilor părinţilor săi de a oferi ajutor localnicilor dar şi de a îşi salva propria familie. Refugiul familiei Panait s-a făcut în comuna Jegălia, aflată la circa 5 km de Pietroiu. Clasele a III-a şi a IV-a le-a urmat aici, apoi şi a V-a, în urma respingerii de la Liceul Militar din Timişoara. Drumul spre Banat a fost de altfel, momentul primei întâlniri cu Bucureştiul.

A urmat apoi, cursurile Liceului de băieţi „Ştirbei Vodă" din Călăraşi, care se impunea prin vechimea lui şi a cărui clădire este astăzi monument istoric.

Interesant este faptul că cea care l-a adus pe Panait I. Panait pe drumul istoriei, un drum atât de potrivit domniei sale, a fost întâmplarea. La finele celor 12 clase, în 1951, deşi cocheta cu ideea de a urma Geologia, a susţinut admiterea la Facultatea de Medicină Veterinară, examen pe care l-a promovat cu nota 8, dar fără loc.

După numai două zile de supărare, a văzut în ziar anunţul organizării unui nou concurs de admitere la câteva facultăţi bucureştene, printre care şi la Facultatea de Istorie a Universităţii „C. I. Parhon". A fost cu siguranţă voia sorţii, întrucât de aici avea să-şi găsească împlinirea profesională dar şi pe cea personală, în 1959 unindu-şi destinul cu colega sa de facultate şi mai târziu şi de serviciu (la Muzeul de Istorie a oraşului Bucureşti), Ioana Cristache-Panait.

În urma rezultatelor foarte bune obţinute încă din primul semestru de facultate. Decanatul i-a propus ca în vacanţa de vară să lucreze, cu indemnizaţia cuvenită, pe un şantier arheologic. A fost repartizat, împreună cu Radu Popa, la Şantierul Suceava unde a lucrat la Cetatea de Vest-Scheia atribuită lui Petru Muşat, la Curtea Domnească şi în centrul oraşului.

Examenul de licenţă l-a susţinut în vara anului 1956, primind diploma de „Diplomat universitar Istorie” al Universităţii „C. I. Parhon". De-acum urma provocarea găsirii unui loc de muncă. Şansa i-a surâs însă prin sprijinul dat eminentului student de către cotf. univ. dr. Barbu T. Câmpina şi conf. univ. dr. Vasile Maciu. Astfel, la 1 august 1956, Panait I. Panait era angajat ca secretar la Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice, post pe care l-a ocupat până în luna decembrie, când, în Ajun de Crăciun, a primit transferul la Muzeul de Istorie Bucureşti.

Muzeul se afla în febra redeschiderii şi căuta tineri specialişti în varii domenii, iar pentru postul de arheolog medievist fusese recomandat de Barbu Câmpina, fost şef adjunct al Şantierului Arheologic Suceava. De prof. univ. dr. doc. Ion Ionaşcu a fost legat în mod special fiindu-i primul director şi, mai apoi, conducător al tezei de doctorat.

A descoperit mai multe aşezări

Începând din primăvara lui 1957, Panait I, Panait a urmat malurile Dâmboviţei şi Colentinei descoperind aşezările de la Roşu, Câmpul Boja, Străulcşti-Lunca, Străuleşti-Alba, Băneasa-sat, Panielimon, Fundeni, şi lucrând în acelaşi timp şi la şantierul de restaurare de la Palatul Şuţu. în calitate de arheolog medievist, majoritatea descoperirilor făcute de profesorul Panait se încadrează în perioada secolelor IX-XIX, iar ele provin de la vetre de aşezări rurale, necropole, biserici şi mănăstiri, construcţii civile orăşeneşti, dotări edilitar-urbanistice, fortificaţii cum au fost Cetăţile Bucureştilor, Curţi Domneşti - Curtea Veche, Curtea Nouă - ş.a.

Citește continuarea articolului pe adevarul.ro

""