Autor 4911 vizualizări


„S-a stins viaţa falnicei Veneţii,
N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;
Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,
Pătrunde luna, înălbind păreţii“
(„Veneţia“, Mihai Eminescu)
 

Ştiute pe de rost de iubitorii de poezie şi întrezărite de bacalaureaţi, aceste versuri au fost publicate de Mihai Eminescu în volumul Poesii din 1883. Sonetul „Veneţia“, din care au fost ele desprinse, e abordat de eminescologi ca o imitaţie sau, mai bine zis, ca o prelucrare după o poezie a unui străin. Rămâne istoricilor literari să stabilească adevărul, deşi, judecând după dispoziţia intelectualilor de a nu fi de acord unul cu celălalt, o asemenea minune riscă să nu se realizeze în Veci. Îmi permit însă – îndreptăţit şi de dovezile puse la dispoziţie de colecţiile publicaţiilor pe care le-am condus de-a lungul timpului – să mă apropii de versurile eminesciene în postura de gazetar. Gazetar al Istoriei şi gazetar al Actualităţii. Ca gazetar al Istoriei, nu pot să nu observ că marele poet se referă la un adevăr acceptat de toţi cercetătorii. Trecutul Veneţiei surprinde prin eterna sărbătoare la care se dedau atât cetăţenii, cât şi autorităţile. Nu există mărturie de călător la Veneţia între secolele XIV-XVI care să nu surprindă, cu sentimente amestecate – de la uimire până la revoltă şi trecând prin invidie – ameţitorul carusel de petreceri care defineşte Oraşul Lagună.

Click aici pentru mai multe fotografii din Veneţia

Îndrituiţi de aceste mărturii, dar şi de documente, istoricii se întrec în a descrie cu lux de amănunte osârdia depusă de cetăţeni şi autorităţi pentru a face din Oraş un continuu bal. Dintre paginile dedicate eternei serbări veneţiene m-aş opri – pentru talentul de scriitor ghicit în ele – la cele din eseul lui Charles Diehl, Une république patricienne, Venise, apărută în Franţa, în 1913 şi tradus la noi între cele două războaie, la Editura Naţionala Gh. Mecu sub titlul Veneţia – o republică patriciană.

Chiar şi pâinea era aurită

Capitolul sugestiv intitulat „Viaţa şi distracţiile“ debutează astfel:„În descrierile Veneţiei care ne-au rămas din secolul al XVI-lea nu e vorba decât de serbări splendide, de ospăţuri bogate, de baluri miraculoase“.
Omul de azi, cu o viaţă orânduită strict de exigenţele lumii moderne, mâncând sandvişuri între casă şi serviciu, obsedat de obezitate, rămâne stupefiat în faţa tablourilor întruchipate, de exemplu, de ospeţele care aveau loc în oraşul Sfântului Marcu:„Pe mesele acoperite cu feţe delicat lucrate, candelabrele de argint şi aur luceau alături de cupele smălţuite, de potirele şi tăvile de argint încărcate cu bunătăţi, sau umplute cu plante miresmate. Pe poliţele aranjate în jurul sălii erau expuse vasele rare de majolică, vesela pitorească şi paharele, de un format delicios de complicat. Şervetele erau aşezate în formă de turban sau de mitră, de coroană sau de piramidă. Parfumuri răspândite în sală, flori aşezate în dreptul fiecăruia adăugau acestui lux o graţie armonioasă. însă, adevărata minune o formau bucatele:stridii şi trufe, salate şi feluri de ciorbe, morun de Ferrara, mreană de Binasco, cârnat de Modena, măruntaie de Treviza, sturzi de Peruza, prepeliţe de Lombardia, raţe de România, paste de Genova, prăjituri şi fructe de toate felurile, se perindau fără încetare şi adesea erau ciudat preparate.

Fără să vorbim de aromate, care se întrebuinţau în abundenţă, se punea zahăr la fripturi şi peşte şi de multe ori ape parfumate în sosuri. Cele mai diferite vinuri completau acest lux gastronomic:tămâios de Candia, vin grecesc de Cipru, vinuri de Ungaria, Mosela şi Rin. Toate erau prezentate într-un mod ingenios şi amuzant. Salatele, în relief, reprezentau animale sau litere;fortăreţe cu pereţii de lămâie erau împodobite cu felii subţiri de şuncă, de capere şi măsline, de sardele şi de icre. Se mai servea, zice un contemporan, plăcinte de vânat, în formă de lei auriţi;plăcinte de vulturi negri, în picioare;de fazani, care păreau vii;de păuni albi, înconjuraţi de roata cozii lor şi garnisiţi cu funde de aur şi de mătase multicoloră;zaharicale aurite, asemănătoare cu capetele de metal ale unui şiret, atârnau împrejurul acestor păuni care stăteau în picioare, parcă ar fi fost în viaţă, având parfumuri în cioc, şi o deviză de dragoste între labe. Se vedeau şi statui mari de marzapan;una reprezenta calul Capitolului, alta pe Hercule cu leul şi cealaltă un inorog (unicorn), înfigându-şi cornul în botul zmeului. La fel de minunat erau rânduite şi fructele;chiar pâinea, câteodată, era aurită. Şi invitaţii se bucurau grozav admirând aceste compoziţii, neprevăzute câteodată şi care te buimăceau – ca atunci, când Enric al III-lea văzu fărâmându-i-se în mâini, şervetul, pe care îl credea de pânză şi care era de zahăr – dar a căror înfăţişare pitorească şi încântătoare dădea meselor un farmec unic.“

De observat din această descriere că masa era nu numai un prilej de crăpelniţă halucinantă, făcându-te să te întrebi în ce burdihane încăpeau atâtea cantităţi de haleală, dar şi unul de lux, împins până la proporţii fantasmagorice prin minuţie, rafinament şi risipă. Fiecare patrician se dădea peste cap să şocheze prin bogăţia palatului ridicat pe Canale Grande (cu o faţadă ce trebuia să strige celor ce se plimbau încolo şi încoace pe Bulevardul de apă că proprietarul e putred de bogat), prin luxul veşmintelor, dar, mai ales, prin serbările puse la cale.

Păsărele zburau din plăcintele desfăcute

Charles Diehl se opreşte cu titlu de exemplu la recepţia dată de cardinalul Grimani, în onoarea lui Ramuccio Farnese, în ziua de 1 august 1552:„În palatul Giudeca, saloanele, acoperite cu stofe bogate, ornamentate cu picturi şi tapiserii, ofereau, în sclipirea luminilor, un spectacol încântător. În ­curtea în care se adunaseră peste trei mii de persoane, un scamator turc şi nişte acrobaţi distrau lumea, prin forţa şi îndemânarea lor. Pe canal, se înghesuiau peste trei mii de gondole, pline cu doamne şi patriciene, în costume strălucitoare. În zgomotul artificiilor şi instrumentelor de muzică, invitaţii coborâră din bărcile împodobite cu catifea şi aur, iar scânteierea costumelor în culori vii şi luxul podoabelor erau minunate. Masa, la care au luat parte peste o sută de musafiri, a ţinut patru ore, în care timp s-au servit nouăzeci de feluri de bucate. Bufonii o înveseliră cu caraghioslâcurile lor;măşti împărţiră doamnelor amintiri elegante, iar păsărelele, zburând din plăcintele desfăcute, încântară sala cu zgomotul aripilor lor. Urmară apoi dansuri până târziu noaptea, iar invitaţii cari se retrăgeau, fură întovărăşiţi până la gondolele lor, de un număr nesfârşit de torţe“.

Dacă adăugăm acestora descrierile de costume complicate, de interioare şi exterioare de palate, deşucherea moravurilor, avem imaginea unor oameni plonjaţi în plăcere ca într-un hău al sinuciderii.
Permanenta sărbătoare defineşte nu numai viaţa individuală, dar şi cea publică. Niciun prilej nu e trecut cu vederea de Autorităţi pentru a organiza ceremonii, recepţii, cortegii, procesiuni. Încoronarea Dogelui, încoronarea nevestei Dogelui, serbarea aşa-zisei căsătorii a Dogelui cu marea, ieşirea Dogelui pe străzi se transformau în tot atâtea momente de etalare a unui fast nebun.

Ambasadorii şi vizitatorii de seamă erau primiţi la Veneţia în cadrul unor ceremonii menite a-i lăsa cu gura căscată chiar şi pe regi şi împăraţi. Va rămâne în istoria ceremoniilor pompoase primirea făcută de Serenissime regelui Franţei, Henric al III-lea, în 1574:„Când sosi la Murano, regele fu primit de către şaizeci de senatori urcaţi în şaizeci de gondole;i se puse la dispoziţie o gondolă magnifică, tapisată cu stofă de aur;pe lângă el, patruzeci de tineri patricieni îmbrăcaţi în mătase şi aur făceau serviciul de onoare. A doua zi, Dogele veni să-i ia, urcat pe Bucentaur;regele fu condus pe o galeră manevrată de patru sute de vâslaşi, pe a cărui pupă era ridicat un tron, şi în salvele artileriei, cortegiul, care număra peste două sute de corăbii, se îndreptă spre Veneţia. La Lido, unde făcură primul popas, se ridicase un arc de triumf, operă a lui Palladio şi împodobit cu picturi de Tintoretto şi Veronese. De acolo, cortegiul ajunse în oraş şi regele fu condus cu mare pompă la palatul Foscari, unde urma să fie găzduit. Atât de mare a fost frumuseţea serbării încât regele exclamă:«Ce păcat că regina, mama mea, nu este aici, spre a privi şi ea acest spectacol!» Zilele următoare avură loc regate, focuri de artificii, o vizită la arsenal, lupta celebră a lui Castellani şi Nicolotti;afară de asta avu loc la Palatul ducal un banchet de trei mii de tacâmuri în sala marelui Consiliu şi un bal grandios, la care cele mai elegante patriciene, îmbrăcate în mătase albă, împodobite cu diamante şi perle, stârniră admiraţia tânărului şi elegantului suveran. Când dansurile încetară, invitaţii luară loc în jurul unei mese magnifice, la care cele mai frumoase patriciene căpătară spre amintire figurile alegorice, sculptate în zahăr, care înfrumuseţară mesele ospăţului“.

Să-ţi arunci în obraz ouă umplute cu parfum

Petrecerea se extinde, într-o demenţă inexplicabilă, la nivelul întregului oraş, cu ocazia Carnavalului, care dura câteva săptămâni. Punând la lucru virtutea de scriitor, Charles Diehl ne oferă o imagine de necrezut a acestei petreceri la care participă nu numai oamenii, dar şi edificiile:„Dar cea mai mare animaţie domnea în oraşul Sfântului Marcu, în timpul carnavalului. Începând de la Sfântul Ştefan, până la începutul postului, Veneţia o ducea într-o petrecere. În timpul acestor câteva săptămâni, Veneţienii nu mai ieşeau decât cu mască şi deghizaţi. În fiecare seară mulţimea se îngrămădea în pieţe, fie spre a vedea defilând marile cortegii pompoase de măşti, fie spre a se înveseli de giumbuşlucurile lui Mattacine, îmbrăcat în alb, cu pantofi şi jartiere roşii, purtând pe cap o pălărie cu pană;ale lui Pantalon, cu haina roşie şi anteriu lung negru;ale lui Zanni, cu pantaloni largi albi, brodaţi cu verde;ale lui Arlechin cu costumul bălţat;sau ale Doctorului, cu robă lungă, gravă;ale tuturor acestor figuri, devenite clasice, prin care verva veneţiană îşi lăsa frâu liber. Să aţâţi curiozitatea sub mască, să-ţi arunci în obraz ouă umplute cu parfum, să te opreşti la taraba marionetelor, să faci arc împrejurul muzicanţilor în plin aer, să mănânci, să te joci, să râzi… se pare că aceasta era unica grijă a Veneţienilor, în acele zile de bucurie. Întreg oraşul părea cuprins de o febră de petreceri şi toţi:patricieni, plebei, curtezani, străini veniţi de pretutindeni, erau fericiţi să uite grijile de toate zilele“.

Charles Diehl e un descriptiv de geniu

Din nefericire, doar un descriptiv. Dacă ar fi şi un gânditor cât de cât, el ar încerca să ne dezvăluie şi cauzele din adâncimi ale acestei Duminici infinite. Numai decadenţa – invocată de el mai peste tot – nu explică această aberaţie, căci o astfel de ardoare în deşănţarea cărnii e o abatere de la firescul omenesc.
Republica avea instanţe de conducere politică – de la Marele Consiliu până la Consiliul celor Zece. Lesne de priceput că aceste instanţe nu numai că erau de acord cu această cheltuire a energiilor şi banilor în trăirea deşănţată a clipei, dar mai mult, o încurajau şi, în multe cazuri, o organizau. Nebuniei colective i s-au căutat de-a lungul timpului explicaţii cât de cât adecvate. Poeţii şi filosofii au văzut în ea semnele în afară ale unei disperări din ­adâncuri. Veneţienii ştiu că se apropie sfârşitul inevitabil al puterii, gloriei şi bogăţiei Oraşului-cetate. Şi această conştiinţă obscură, desigur, naşte o disperare stranie, care se traduce printr-un exces de petrecere.

Istoricii, mai ales cei înzestraţi cu ascuţime rece, analitică, văd dincolo de ceremoniile puse la cale de Autorităţi calculul pragmatic, tipic inteligenţei viclene a veneţienilor. Acel calcul care făcea ca Serenissima să negocieze pe ascuns cu Turcii, în timp ce trimitea unor principi precum Ştefan cel Mare felicitări de prisos pentru vitejia cu care apărau Creştinătatea.

Un rai în care se cheltuie nebuneşte

Adăugată instituţiei curtezanelor, încurajată pe şest de Autorităţi (în secolul al XVI-lea erau 11.000 de prostituate de lux la o populaţie de 130.000), petrecerea fără sfârşit avea menirea de a atrage la Veneţia oameni cu bani din întreaga Europă.

Într-un volum anterior de note de călătorie, scriam, după un popas la Las Vegas, despre localurile care stau tot timpul cu perdelele din pluş grele trase. Luminate feeric, dar artificial, localurile de la Las Vegas întreţin clientului iluzia ruperii depline de lumea exterioară. Un anunţ de la restaurantul unui cazinou suna astfel:„Servim micul dejun la orice oră din zi şi din noapte!“ Las Vegasul însuşi e astfel alcătuit, încât cel venit din restul Americii şi al lumii să arunce banii fără a se mai gândi că, la un moment dat, va trebui să revină în lumea reală.

Pentru Europa secolelor XIV-XVI, Veneţia e un Las Vegas. Veniţi dintr-o lume cât de cât severă în materie de petreceri, călătorii trebuie să uite de ei, de grijile de acasă şi, nutrind iluzia unui Rai etern, să cheltuiască într-o continuă petrecere.

O altă explicaţie a luxului afişat ne-o dă chiar sintagma eminesciană:„falnicei Veneţii“. Veneţia e o mare putere colonială, precursoare a Imperiului britanic. Stăpânirea acestui imperiu, dar şi păstrarea Veneţiei se fac cu sabia într-o mână şi cu banii, în cealaltă. Un instrument politic folosit de Veneţia e însă impresia imaginii de putere, de bogăţie, de lux sau, cum ar spune Mihai Eminescu:de fală. Oaspetele, obişnuit sau oficial, trebuie să fie dat gata de bogăţia afişată ostentativ de Oraşul Lagună. Şi să se întoarcă acasă convins că nu te poţi pune cu o asemenea Putere.

Cântată de mulţi istorici şi călători drept o cetate a democraţiei, Republica e, în realitate, o dictatură a câtorva familii. Un număr de aproape o mie de oameni conduc treburile publice, restul locuitorilor, peste 150.000, fiind excluşi prin Lege de la diriguire. Celor mulţi trebuie să le dai o ocupaţie aproape zilnică prin circul ceremoniilor, procesiunilor, cortegiilor organizate de Autorităţi. Acestor explicaţii eu le-aş adăuga una, găsită din iscodirea României postdecembriste. Bogăţia n-are niciun rost dacă nu e ştiută de ceilalţi! Asta explică, în România postdecembristă, dar şi în tot spaţiul postcomunist, graba cu care îmbogăţiţii peste noapte şi-au ridicat vile şi palate păzite de dorobanţi înarmaţi, şi-au cumpărat yahturi şi maşini de lux, s-au dat în stambă în vânători, baluri şi recepţii, publicitate la televizor. Faţadele luxoase ale Palatelor veneţiene aşezate de o parte şi de alta a Canale Grande, costumele patricienilor, recepţiile, mesele, ceremoniile sunt o modalitate de a comunica lumii bogăţia.

Cum se scoate bani din viaţa stinsă

Dacă ar fi să mă pronunţ ca gazetar al Actualităţii la Veneţia asupra sonetului „Veneţia“, aş spune că Mihai Eminescu s-a inspirat doar din tabloul Veneţiei din a doua parte a secolului al XIX-lea.
Imaginea falnicei Cetăţi lipsite de viaţă a fost pusă la lucru pentru o teză dragă filosofului melancolic Mihai Eminescu. Formula concisă a acestei teze poate fi întâlnită în ultimul vers al sonetului:„«Nu-nvie morţii»/e-n zadar, copile!“.

Plecând de la imaginea unei Veneţii în care viaţa de odinioară s-a stins, marele nostru poet ne-ar îndemna să bocim mândra cetate de cândva. Mihai Eminescu n-a văzut Veneţia în viaţa lui. Poezia a fost scrisă şi tipărită în 1883.

Spre deosebire de cel pe care profesorii de literatură îl numesc Poetul nostru naţional, eu am văzut Veneţia. Şi nu în 1883, ci peste un secol mai târziu, la finele lui 2010. Faţă de Mihai Eminescu am astfel un dublu avantaj. Triplu, dacă adăugăm faptul că eu nu sunt nici melancolic, nici poet, ci optimist şi prozator satiric. Beneficiar al acestor avantaje îmi permit să-l contrazic categoric pe Mihai Eminescu. Da, „s-a stins viaţa falnicei Veneţii“. Da, „n-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri“. Asta nu înseamnă că Veneţia nu trăieşte.

Trăieşte. Şi încă foarte bine

Pentru că viaţa falnicei Veneţii a fost înlocuită cu viaţa Veneţiei turistice.
În locul cântărilor de odinioară, auzi zdrăngănitul tacâmurilor din numeroasele restaurante, birturi, baruri şi pizzerii, propunerile mecanice de tip „Gondola, gondola!“, zuruitul valizelor pe rotile, portavocile folosite de ghizi şi strigătele vesele ale ruşilor îmbogăţiţi de postcomunism, care iau cu asalt gondolele, încă de dimineaţă, pentru a se putea fotografia bând şampanie din pahare cu picior.

Nu vezi lumini de baluri. Da, dar vezi lumini de magazine cu suveniruri, 450 de magazine cu suveniruri, aşezate unul lângă altul, de te întrebi cum de nu dau faliment. Da, s-a stins viaţa falnicei Veneţii. Dar tocmai din această viaţă stinsă, Veneţia de azi scoate bani. Şi încă ce bani! Potrivit estimărilor, Veneţia e vizitată anual de 14 milioane de turişti. Pentru aceşti cetăţeni lucrează peste 50% din forţa de muncă activă. Cei mai mulţi dintre angajaţi nu stau în Veneţia (a cărei populaţie, îmbătrânită, numără 60.000 de locuitori, în timp ce în secolul XVI, era de 200.000), ci în Trevisto, Mestre (oraşul-dormitor). 14 milioane de cetăţeni ai Planetei care dau buzna în Oraşul de pe lagună pentru a vedea un mort strălucitor. Cei 14 milioane sunt pur şi simplu jefuiţi. De la vaporetto până la gondolă, de la hotel până la pizzerie, Veneţia e un uriaş combinat, un fel de Krivoi Rog al exploatării sângeroase a tembelismului turistic.

""