Turda - 1000 de ani de bunăstare provenită din exploatarea sării

Cu un record de peste 2, 5 de milioane de vizitatori începând cu anul 2010, când a fost reintrodusă în circuitul turistic, Salina Turda a constituit sursa prosperității orașului pentru mai mult de un mileniu.

Începuturile exploatării sării la Turda

Situat în partea de nord-est a orașului Turda, zăcământul de sare cu o grosime medie de 250 de metri a fost exploatat sistematic, inițial prin lucrări de suprafață, iar mai târziu – în subteran. Se presupune că lucrările au debutat la Turda în perioada ocupației romane în Dacia, când orașul purta denumirea latină de Potaissa, cea mai bună dovadă în acest sens fiind existența unor galerii de exploatare piramidale, despărțite prin împletituri de nuiele, redescoperite în anul 1862. Începând cu Retragerea Aureliană din anul 271 și până în jurul anului 1000, sigura dovadă care ar putea atesta continuarea extracției de sare o reprezintă dezvoltarea unui cartier meșteșugăresc pe Dealul Zânelor, populația locală având cel mai probabil nevoie de aceste resurse în vederea consumului intern, dar și al unor posibile schimburi.

Exploatarea de sare pe parcursul Evului Mediu

Încă de la prima atestare documentară a orașului Turda, în anul 1075, istoria orașului a fost strâns legată de existența sării. În documentul emis de către cancelaria maghiară, este menționată prezența vămii ocnelor de sare „la cetatea ce se cheamă Turda, în locul ce se cheamă în ungurește Aranyas, iar în latinește Aureus”, „pe drumul Arieșului și al Mureșului”. De altfel, cetatea Turda ar fi putut avea în acea perioadă rolul de a apăra aceste resurse, considerate strategice. Existența certă a ocnei de la Turda este consemnată în izvoarele istorice abia la 1 mai 1271, urmând o perioadă a unui avânt deosebit al exploatărilor, ce durează până la jumătatea secolului al XVI-lea. Un raport din anul 1528 aparținând comisarului regal Hans Dernschwan prezenta Turda ca fiind „împrejmuită de ziduri[...]Minele de sare se exploatează în așa măsură, încât de aici acoperă nu numai lipsurile din Transilvania, dar luată Ungaria până la Buda, de aici este aprovizionată cu sare[...]. Negustorii turci, greci, persani vin pe Tisa până la Seghedin, de unde cumpără mari cantități de sare.”. Așadar, în urma inspecțiilor realizate la minele transilvănene, se constată faptul că ocna de la Turda era cea mai importantă din regiune. O serie de documente datând din secolele XIII-XVI descriu fidel amplasamentul ocnelor, în microdepresiunea Băile Sărate și pe versantul sud-estic al Văii Sărate, camerele de exploatare fiind situate pe actualele locații ale lacurilor sărate utilizate cu scop terapeutic.

Perioada de glorie a exploatărilor de la Turda

După o scurtă stagnare în dezvoltare, instaurarea puterii habsburgice, la începutul secolului al XVII-lea, determină o creștere a tuturor ramurilor industriei extractive, cărora le este acordată o importanță deosebită. La Turda, camerele de exploatare ce utilizau procedee rudimentare sunt abandonate treptat, deschizându-se noi zone de exploatare.

Actuala salină își are originile în jurul anului 1690, când sunt săpate puțurile din cupola camerei „Terezia” și, la scurt timp, cele ale minei „Sf. Anton”, perimetru în care activitatea de exploatare va continua pentru aproximativ 240 de ani. În anul 1867, mineralogul Johann Fridwaldsky afirma cu privire la exploatările de sare de la Turda că „aceste ocne sunt vrednice de cea mai mare admirație și curiozitate”, fiind ”atât de vestite încât aproape că nu au egal în întregul răsărit”. Același autor face o descriere detaliată a sistemului în care fusese construită ocna, a unei saline mult mai mari și mai vechi, aflată în conservare începând cu anul 1762 pentru a evita surparea, precum și a procedeelor utilizate în vederea exploatării:ferirea zăcământului de infiltrările de apă, extragerea sării cu ajutorul crivacului, acționat prin forța cailor, alături de situația locuitorilor din Turda, angrenați în activitățile de tăiere a sării.

J.E. Von Fichtel publică trei ani mai târziu, în anul 1870, „Planul minei transilvănene de sare de la Turda”, pe care apar cinci puțuri denumite Ocna de Sus, Iosif, Terezia, Anton, Ocna Cojocneană, denumiri păstrate până în prezent, alături de o serie de lacuri din arealul Durgău-Valea Sărată, inclus și el în circuitul turistic, acestea constituind vechi camere de exploatare surpate în urma dizolvării sării și alimentate apoi pluvial sau nival.

Profil prin mina de sare de la Turda, după J.E. Von Fichtel

Declinul activităților de exploatare a sării de la Turda

Salina de la Turda resimte, începând cu anul 1840, concurența puternică exercitată de către salina de la Ocna Mureș, ajungând să fie depășită de aceasta în importanță la nivelul Transilvaniei și devenind treptat o rezervă. În 1862, exploatarea sării în puțul Anton este sistată, iar transportul sării către suprafață devine din ce în ce mai dificil, din cauza pantei abrupte. Astfel, este construită galeria de transport denumită „Franz Josef”, cu o lungime de aproape un kilometru, ce conecta intrările puțurilor din Valea Sărată cu depozitele din zona Turda Nouă. Concomitent, s-au realizat modernizări și lărgiri, fiind adăugate două camere laterale:„Rudolf” și „Ghizela”, asupra cărora se concentrează extracția.

În ciuda acestor eforturi de revigorare a activităților de exploatare a sării, dotările învechite și tehnologia de extracție cu un randament scăzut, rămasă neschimbată față de secolele anterioare, alături de condițiile grele de muncă și salariile mici, ce impuneau dese mișcări de protest, și de creșterea în importanță a zăcămintelor de la Ocna Dej și Ocna Mureș, duc la punctul culminant, reprezentat prin închiderea minei în anul 1932.

Intrarea în Salina Turda în anul 1931, cu un an înainte de închiderea sa. Reproducere după o carte poștală

Treptat, salina este uitată de localnici, până în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când este utilizată drept adăpost. Ulterior, galeria Franz Josef va fi utilizată ca depozit de muniție, iar mai apoi – de brânzeturi.

Renașterea Salinei Turda

Deși accesul vizitatorilor a fost permis în anumite intevale din perioada comunistă, mina nu a fost utilizată la adevărata sa valoare. Renașterea sa are loc abia în anul 2008, când salina intră într-un amplu proces de reamenajare, fiind reintrodusă în circuitul turistic în ianuarie 2010, constituind, prin expunerea utilajelor folosite în trecut la exploatarea și transportul sării, un adevărat muzeu al mineritului în sare, dincolo de una dintre cele mai moderne baze turistice și de tratament din Transilvania. Proiectul de reamenajare a Salinei Turda a însemnat transformarea sa într-un parc subteran unic. Cele mai importante obiective din cadrul său sunt:

· Sala de Apel, locul de adunare a lucrătorilor înainte de coborârea în mină, ce are drept element central Scara Bogaților, calea de acces a nobililor ce dirijau lucrărilor de exploatare a sării.

· Sala Crivacului, ce adăpostește singurul utilaj de acest tip păstrat în interiorul salinelor românești și europene, scos din uz la începutul secolului XX, când forța de tracțiune a cailor a fost înlocuită de puterea electrică.

· Mina Rudolf, pe ai cărei pereți se observă urmele de tăiere manuală a sării cu ajutorul daltei, toporului sau târnăcopului, observabile din liftul panoramic modern, constituind o mărturie a condițiilor deosebit de grele în care munceau ocnașii;în cadrul său există spații de joacă, terenuri de sport, precum și un amfiteatru săpat în sare, destinat concertelor sau conferințelor.

· Mina Terezia, cea mai veche sală vizitabilă, în care se coboară din Mina Rudolf, deține o înălțime pe aproximativ 90 de metri și un diametru de 87 de metri, având ca elemente centrale lacul de agrement și insula de sare.

· Mina Iosif sau „Sala Ecourilor”, o altă cameră de exploatare de tip conic, vizitabilă doar prin intermediul balcoanelor săpate în sare, situate la nivelul galeriei de transport.