Autor 11672 vizualizări


Centrul istoric este destinaţia iniţială pentru orice turist care vizitează Capitala – nu numai că păstrează prin străzile şi monumentele sale o istorie de câteva secole, ci şi pentru că aici se intersectează principalele bulevarde ale Bucureştiului, în special Calea Victoriei, ofertantă pentru orice iubitor de cultură. Centrul istoric este alcătuit din trei intrări, trei pasaje şi cinci pieţe, dar mai ales din 48 de străduţe care mai de care mai cochete, ce mustesc a istorie.  

Cu toate că Lipscani sau Smârdan sunt poate mai sonore pentru cei ce vizitează Capitala, strada Stavropoleos este una cu adevărat minunată, care poate, preţ de 200 de metri cât îi este lungimea, oferă odihnă sufletului şi trupului prin edificiile sale principale: biserica Stavropoleos şi Caru’ cu Bere.

Biserica Stavropoleos, „ pitită, e ca o bijuterie în teaca ei”

Numele străzii care dă din Calea Victoriei în centrul istoric se traduce prin „orașul crucii”. Nici că se putea un nume mai potrivit, căci aici găsim micul tezaur brâncoveneasc al Bucureștiului – biserica Stavropoleos. „Dacă luăm în sus strada Poştei, care taie de-a-curmezişul vechiul loc bălăcenesc, ajungem în faţa bisericii Stavropoleos. Pitită, ca la adăpostul zidurilor înalte a caselor ce o umbresc, e ca o bijuterie în teaca ei. Şi îi mulţumeşti, în gând, grecului Ioanichie care a făcut-o atât de frumoasă”, așa o localizează pe harta vechiului București Gheorghe Crutzescu.

Istoria frumoasei biserici datează tocmai din perioada fanariotă, mai exact din timpul lui Nicolae Mavrocordat. Se spune că un călugăr pe nume Ioanichie, care după ce a plecat din Grecia, țara de baștină și a colindat lumea în lung și-n lat, a poposit în București. A găsit adăpost la biserica Sf. Ioan, lăcaș cunoscut și drept Biserica de la Hanul Grecilor, ridicat de Ghiorma Banul în 1564, pe locul de astăzi al CEC-ului. Aici, în scurt timp, fiind un om inteligent, dar și un călugăr cu har, Ioanichie devine arhimandrit.

 În 1722, după ce a strâns ceva bani, el cumpără de la jupâneasa Despa un teren viran învecinat, scos la vânzare de către Mitropolie. Ioanichie, ca un adevărat om de afaceri, construi prima data un han, o cârciumă, apoi își ridică o casă. Trebuie menționat faptul că la acea vreme nu era neobișnuită prezența împreună a unui han și a unei biserici, în aceeași situație fiind, spre exemplu, și biserica Sărindari, Zlătari, Colțea sau Sf. Spiridon. Când în sfârșit consideră că este momentul pentru a ridica și o biserică, arhimandritul observă că nu i-a mai rămas suficient loc. Din acest motiv, el este nevoit să cumpere de la vecin, serdarul Grecianu, încă un stânjen (aprox. doi metri) de pământ pentru a avea loc de… altar. Așadar, la 30 octombrie 1724, biserica este ridicată. Între timp, curtea bisericii se mărește și mai apar un azil și o școală, toate trei instituțiile fiind întreținute din încasările hanului.

Cutremurele dese de la finalul secolului al XVIII-lea, dar mai ales cel din 1838 provoacă mari pagube bisericii – în 1841, turla bisericii a fost dărâmată deoarece reprezenta un pericol. Restaurarea era necesară, dar avea să fie hotărâtă oficial abia în 1897, când Ministerul Instrucţiunii şi al Cultelor i-a oferit această sarcină marelui arhitect Ion Mincu. Acesta începe procesul în 1904, întrerupt de Marele Război și ocupația germană a Bucureștiului, dar și de moartea artistului în 1912. Restaurarea este dusă la bun sfârșit de către arhitectul Al. Zagorit, ucenicul lui Mincu, iar pictura este refăcută de către pictorul V. Damian. Tot în 1904, la inițiativa lui Ion Mincu, a fost construită, în stilul său specific neoromânesc, o clădire care adăpostește astăzi o adevărată comoară: volume de teologie, istorie și artă, manuscrise și alte obiecte de cult cu valoare inestimabilă, inclusiv fragmente din frescele bisericilor dărâmate în timpul comunismului.

Astăzi, biserica Stavropoleos reprezintă nu numai o bijuterie arhitecturală și o mărturie a timpurilor străvechi (în incinta lăcașului de cult se află scaunul original al domnitorului fanariot Nicolae Mavrocordat), ci și o oază de liniște, unde divinitatea devine tangibilă în haosul citadin.

Caru’ cu bere – stând la masă cu istoria

Înaintăm către Calea Victoriei și pe strada Stavropoleos, la numărul 5, găsim una dintre cele mai vechi și mai elegante berării din România: Caru’ cu Bere. Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, viața socială și culturală se anima în București, iar din acest motiv micii întreprinzători apăreau care cum puteau cu câte un han, o cofetărie, o terasă, o berărie. Așadar, prin 1879, Ion Căbănașu și doi nepoți de ai săi, veniți tocmai din Transilvania austro-ungară, au pus bazele celei de-a doua berării din Capitala României moderne. Și i-au spus La Caru’ cu Bere, inspirați fiind pare-se de carele cu butoaie de bere, care veneau de la nou-înființata fabrică de bere a lui Dumitru Marinescu Bragadiru.


Mai târziu, în 1888, berăria este preluată de către Nicoale Mircea, nepotul lui Căbănașu, și gândită ca un proiect măreț. Vechea clădire este dărâmată, iar în locul ei, în decurs de un an, este ridicată minunăția arhitecturală de inspirație gotică, după planurile arhitectului polonez Siegfried Kofsinski, cel care a lucrat și la realizarea Castelului Peleș. Inaugurată în iunie 1899, noua clădire era compartimentată astfel: subsol – cu pivniţe pentru depozitarea butoaielor de bere şi vin; parter fiind restaurantul; două etaje destinate proprietarului și angajaţilor, precum și o mansardă generoasă.

Dacă exteriorul este impresionant și prin elementele sale ce se încadrează romantismului de școală germană, interiorul este un superb art-nouveau – mobilier, picturi murale și decorațiuni din lemn sunt gândite de către Kofsinski şi executate de pictorii-zugravi Wilhelm & Friederich Hugo. Întreg peisajul care uimește pe orice care trece pragul restaurantului este completat de către friza cu cele trei vitralii, care oferă o luminozitate aparte localului.


După cel de-al Doilea Război Mondial, Caru’ cu Bere a intrat în proprietatea statului, ca abia în 1999 moștenitorii lui Nicolae Mircea să îl redobândească și să îi aducă farmecul de odinioară. Localul este până astăzi un loc unde orice vizitator și orice bucureștean trebuie să ia masa măcar o dată – pentru atmosfera de basm, dar și pentru vechea rețetă de mici, celebră la 1920.

Așadar, venind dinspre centrul istoric al Bucureștiului și pornind pe strada Stavropoleos, turistul este înconjurat de artă și istorie. De-o parte și de alta sunt multe alte clădiri minunate – care și-au adus contribuția de denumirea de Micul Paris – , iar drept în față, aproape că nici nu realizezi că ai ajuns pe vechiul Pod al Mogoșoaiei, căci rămâi fascinat de Palatul CEC, aflat peste drum.


""