Autor 8602 vizualizări


Orașul andaluz Córdoba este, după standarde moderne, un oraș mic. A fost o vreme însă – demult, cu mai bine de 1000 de ani în urmă – când era nu doar cel mai mare oraș din Europa, dar și un centru cultural deosebit. Córdoba, pe-atunci capitală de califat și cel mai splendid oraș maur din peninsula iberică, ajungea la jumătate de milion de locuitori (astăzi are puțin peste 300.000) și atrăgea oameni din toate colțurile Europei și mai departe, veniți pe malurile râului Guadalquivir să admire un oraș ce rivaliza în măreție cu marile orașe orientale. Iar în inima acestui oraș de aur al maurilor, se afla o moschee neegalată pe-atunci în lumea islamică nici în mărime, nici în frumusețe. 

Istoricii estimează în secolul al X-lea, Córdoba era cel mai mare oraș din lume:estimările pleacă de la 400.000 de locuitori și ajung în unele cărți și la un milion (prin comparație, să ne gândim că Londra a ajuns la cifra asta pe la 1800!). Córdoba era din anul 711 un oraș maur, devenit în 766 capitala emiratului al-Andalus (tranformat ulterior în califat). În perioada de apogeu a acestui califat, Córdoba era cel mai avansat oraș din Europa, atât demografic, cât și economic și cultural. Se știe, desigur, că în acele vremuri arabii erau mult mai cultivați decât europenii, dovadă vastele biblioteci din orașele orientale și numărul mare de învățați arabi (cărora le datorăm, apropo, salvarea scrierilor antice). În atare condiții, nu e de mirare că la Córdoba se afla cea mai bogată bibliotecă din lume, care găzduia sute de mii de volume (între 400.000 și un milion). 

În această epocă de aur a Córdobei, în oraș existau nenumărate palate, 300 de băi publice, biblioteca deja menționată și 3000 de moschei. Între ele, și Mezquita:cea mai mare moschee din oraș, din califat, din peninsulă și, de fapt, din aproape întreaga lume islamică, căci era întrecută atunci doar de moscheea de la Mecca. 

Povestea moscheii din Córdoba începe pe locul unei biserici ridicate de vizigoți în onoarea Sf. Vincențiu. După cucerirea peninsulei iberice, spațiul de rugăciune a fost împărțit, o perioadă, între creștini și musulmani, până când califul Abd al-Rahman a cumpărat jumătatea de biserică ce revenea comunității creștine și a început lucrările pentru o nouă moschee. Califul dorea să ridice la Córdoba un loc de rugăciune care să se poată compara cu marile temple din Orient. A reușit. 

Maurii nu s-au zgârcit deloc când a venit vorba de acest edificiu, fapt ce explică splendoarea construcției. Mii de muncitori, sculptori și tâmplari au muncit la ridicarea și decorarea moscheii, al cărui plan a fost opera unui arhitect de origine siriană. Însuși califul s-a mutat de la reședința sa din afara orașului chiar în apropierea șantierului pentru a supraveghea personal evoluția construcției. De-a lungul timpului moscheea a trecut mai multe modificări, inclusiv o extindere semnificativă, iar clădirea așa cum o vedem noi astăzi, sub forma sa finală, datează din anul 987.  

Intrarea se face printr-o curte interioară, element tradițional în arhitectura moscheilor și frecvent întâlnit în Andaluzia. La Mezquita, această curte este cunoscută drept Patio de los Naranjos datorită portocalilor plantați aici, copaci care oferă vizitatorilor un adăpost la umbră pe timpul canicularelor veri andaluze.

Mezquita este faimoasă pentru arhitectura sa interioară, dominată de cele 856 de coloane realizate din granit, marmură, jasp sau onix. Spațiul interior este dominat de această pădure de coloane și arcade aparent nesfârșite, o inovație arhitectonică a celor care au construit moscheea, adoptată ulterior și în alte zone ale Islamului, când faima Mezquitei s-a răspândit dincolo de granițele Europei.

La fel de impresionant este Mihrabul, acea nișă semicirculară din peretele qibla al oricărei moschei. În mod tradițional, acest perete ar trebui să fie îndreptat către Mecca, deci către sud-est. Mezquita este însă o excepție:aici, mihrabul, splendid decorat, este îndreptat către sud. 


Mezquita a scăpat de distrugerile din timpul Reconquistei, când multe alte moschei au fost dărâmate. A salvat-o, poate, tocmai frumusețea ei, căreia nu i-au rezistat nici creștinii. Moscheea a fost însă transformată în biserică:în interior a fost construită o capelă, iar minaretul a devenit cloptniță. Apoi, în secolul XVI, construcția a suferit modificări mai severe:în mijlocul fostei moschei a fost ridicată o navă de catedrală în stil renascentist. 

Se pare că Regele Carol Quintul, care aprobase anterior modificările aduse edificiului, a fost nemulțumit de rezultat;el ar fi spus că a fost distrus ceva unic în lume pentru a construi ceva ce poți găsi în orice oraș. Regele avea dreptatea lui:și astăzi, pentru mulți trecerea bruscă de la arhitectura moscheii la spațiul catedralei este deranjantă. Însă chiar dacă ne place sau nu, transformarea moscheii în catedrală a fost un moment definitoriu în istoria monumentului și surprinde poate cel mai bine transformările culturale prin care a trecut Andaluzia atunci când cultura creștină a înlocuit-o pe cea maură. 

GALERIE FOTO

""