Autor 6411 vizualizări


Din antichitate şi până astăzi, puţine ţări au fost atât de mult supuse procesului de mitizare, aşa cum s-a întâmplat cu Libia. Conform vechilor greci, pe tărâm libian a avut loc victoria lui Hercule în faţa marelui Antaeus, fiul lui Poseidon şi al Geei şi în apropiere de oraşul libian Silene, Sf. George al Angliei a ucis balaurul şi a salvat tânăra domniţă. În secolul V î.Hr., Herodot povestea despre „creaturi cu feţe de câine şi creaturi fără capete, cu ochii în piept” care hoinăreau prin ţara pe care astăzi o numim Libia.

Leptis Magna, locul de joacă al istoriei

În 193, când Lucius Septimius Severus (145-211) a preluat controlul asupra Imperiului Roman, înlăturându-l pe Didius Iulianus, a devenit primul împărat african al Romei – şi ultimul lider născut în Libia care a condus peste pământul natal până la venirea lui Gaddafi, în 1969. Locul său de naştere, Leptis Magna, îi păstrează încă amintirea vie.

Mai precis, Leptis Magna, se află la 130 de kilometri la est de capitala modernă a Libiei, Tripoli. Cel mai probabil, aşezarea a fost înfiinţată în secolul VI î.Hr., funcţionând ca un punct comercial fenician şi a prosperat din cultura măslinilor. Expansiunea romană în Africa a început după înfrângerea Cartaginei în 146 î.Hr. şi s-a accentuat după victoria lui Cezar în faţa lui Pompei, o sută de ani mai târziu. Leptis a rămas un stat liber până în 110, când a devenit o colonie romană, sub conducerea lui Traian.

Leptis s-a bucurat de toate onorurile unui oraş înfloritor:un teatru  construit sub Augustus, un amfiteatru mare oferit de Nero, un circ datând din perioada lui Marcus Aurelius şi un complex de băi frumos ornamentat – una dintre cele mai importante atracţii ale Africii de nord romane – comandat de Hadrian. Cu cât steaua lui Spetimius se ridica spre zenit, cu atât elita africană bogată a început să ornamenteze oraşul Leptis cu statui ale lui Severus, „apărătorul lumii”, şi ale familiei sale. În timp, locuitorii oraşului se calificau ca fiind Septimiani, în onoarea fiului patriei ajuns pe tronul Romei.

Dar drumul spre măreţie al oraşului Leptis a luat o nouă turnură când Septimius s-a angajat în una dintre cele mai mari proiecte de construcţii din Antichitate. Până ce Caracalla, fiul lui Septimius şi succesorul său – a terminat grandioasa construcţie, fostul oraş fenician fusese complet transformat. În inima oraşului apăruseră câteva structuri colosale:un nou forum şi o bazilică, împreună cu un nimfeum splendid (o fântână monumentală), precum şi o stradă ornată din belşug cu coloane, ducând spre un port complet remodelat, unde se afla un far.

Deşi Leptis, ca şi Septimius, nu şi-a pierdut niciodată accentul punic, avea aspectul unui oraş imperial, bine planificat, extrem de urbanizat şi complet romanizat.

În zilele sale de glorie, oraşul avea o populaţie de aproximativ 80.000 de locuitori – în contrast, astăzi, este un paradis al liniştii. Poţi chiar să ai şansa să te plimbi pe via colonnata, cândva străjuită de 125 de coloane, în singurătate deplină. Înduioşătoare este şi priveliştea forumului devastat de vremuri. Măsurând 100 de metri lungime şi 60 lăţime, podeaua imensă este presărată cu bucăţi de zidărie căzute şi plăci mari de supra-structură:capiteluri de marumură din Grecia şi coloane de granit roşu din Egipt. Rămăşiţe ale arcadelor de calcar şi pavajul din marmură albă concurează pentru atenţia vizitatorilor, sub privirile reci ale unui gigant – teribila gorgonă Medusa, cu părul şerpi vii. Forumul este închis de coloane pe trei laturi şi de ruinele unui templu măreţ pe alta. În colţul din nord-est există un pasaj ce duce, trecând prin câteva taberne, spre bazilică – o construcţie cu naosuri lungi de 90m şi late de 30m, culoare largi şi colonade pe două etaje ce uimesc şi pe cel mai fin cunoscător.

Totuşi, Septimius nu a reuşit să vadă rezultatul grandiosului său proiect. Complexul a fost terminat în anul 216, cinci ani mai târziu după moartea sa. Într-adevăr, Septimius nu a stat în Africa în timpul domniei, fie aflându-se la Roma, fie în campanie în întinsul teritoriul al Imperiului Roman, ce se întindea de la Zidul lui Hadrian la limesul Tripolitanus. Singura sa vizită în oraşul natal, în calitate de împărat, a avut loc în anul 203, când a fost întâmpinat de aceeaşi structură monumentală care primeşte şi astăzi vizitatorii:un arc de triumf de marmură şi calcar, aflat la intersecţia celor două străzi principale. Coroanele şi pilaştrii în stil corintic, frizele complexe şi panourile sculptate ale arcului, toate atestă prestigiul unui adevărat conducător al lumii.

Unde se nasc legendele

În sudul oraşului Leptis Magna se află Fezzan, fostul domeniul al vechiului Garamant şi rezerva de creaturi legendare a lui Herodot. Chiar şi astăzi, o călătorie de pe litoralul mediteraneean spre pustietatea Saharei este o experienţă ameţitoare. Totuşi, cândva, romanii au pornit în marş peste acest pământ – iar un mozaic găsit în apropiere de Leptis relatează finalul brutal al acestui capitol.

Coborând şi mai la sud de Garamant, se găseşte Acacus, un teren dominat de dune ce parcă nu contenesc să crească şi formaţiuni de rocă colosale:defilee abrupte şi munţi robuşti. Acest pământ izolat, extrem de ostil, dar incredibil de frumos, pare să confirme faptul că Libia este un tărâm ce se află dincolo de mituri. Pe aici cutreieră tuaregii – popor nomad, descendenţi ai poporului din Garamant – şi aici se găsesc cele mai fabuloase mărturii ale ingeniozităţii omului:sute de sculpturi în piatră şi picturi murale datând de cel puţin 7.000 de ani.

Crocodili, elefanţi, girafe, bivoli şi alte animale mai mari, mai colorate, zburătoare şi patrupede deopotrivă, reuşesc să supravieţuiască eroic în acest mediu arid. Aici se vânează ca la începuturi, cu arcul şi săgeata, se călătoreşte cu carul cu cai, se mulg vacile şi femeile îşi spală părul afară, prin curţi, în văzul lumii.

Dacă Herodot ar fi explicat prezenţa tuturor acestora sugerând că, odată, în mijlocul pustietăţii exista un mare lac de apă dulce, l-am fi suspectat cu siguranţă că meditaţiile sale sunt mai degrabă o născocire mitică, şi nu istorică. Dar ar fi avut dreptate:au fost descoperite, în mijlocul deşertului, urmele existenţei în trecut a unui lac, botezat de specialişti „Lacul Megafezzan” – cu o vechime de 420.000 de ani şi o mărime comparabilă cu suprafaţa Angliei.

Dar ceea ce fascinează în Libia nu este un lac din pleistocen. Sunt triburile de tuaregi asunse printre dune şi oaze, în apropiere de graniţa cu Algeria şi Niger, sunt virtuţile tradiţionale ale libienilor – diyafaşi turath, adică ospitalitate şi patrimoniu şi muzica tradiţională africană care cheamă la înfrăţire şi voie bună. Toate acestea pot rivaliza – şi câştiga competiţia – cu oricare dintre legendele lui Herodot.

 


David Winter, History Today 2008