Autor 9457 vizualizări


În mai 1953, Edmund Hillary și Tenzing Norgay au reușit prima esccaladare a muntelui Everest. Expediția a împlinit un vis al întregii omeniri, căci, după cucerirea polului Nord și a celui Sud, cel mai înalt punct al planetei rămăsese ultimul mare obiectiv. Succesul lui Hillary a fost urmat de multe încercări, iar escaladarea muntelui a devenit un prilej pentru vânătorile de recorduri. 

13 tone de echpament 

Nepalul nu mai arătase niciodată așa cum a facut-o în martie 1953, când 350 de hamali cu un total de 13 tone de echipament au inceput ascensiunea spre munte. Din 1921, o duzină de expediții pe Everest eșuaseră, lăsând pe munte 13 morți.

La 22 aprilie 1953, la o altitudine de 5400 metri, 10 europeni și 39 de șerpași s-au adunat în cea mai joasă dintre cele nouă tabere presărate de-a lungul traseului spre vârf. O parte dintre colegii lor o luaseră deja înainte, ca să pregătească traseul. Unul dintre ei era Edmund Hillaryun un neozeelandez în vârstă de 33 de ani.

Liderul expediției, John Hunt adusese camere de presiune și tunele de vânt ale Royal Air Force și testase echipamentele în Elveția, în condiții de mare altitudine. Adusese chiar un lansator de grenade, pentru a trage asupra coastelor înzăpezite, declanșând avalanșe, înainte ca ele să fi putut cauza pierderi. Toate aceste eforturi au fost făcute pentru ca cea de-a noua încercare de escaladare a britanicilor să fie un succes și, totuși, a fost cât pe ce ca expediția să eșueze din cauza lipsei unui adaptor.

Un omagiu adus șerpașilor

Expedițiile de pe Everest ar fi fost imposibile fără șerpași, chiar dacă lor nu le-au fost acordate prea multe credite. șerpașii nici nu au știut că Everestul este cel ma înalt vârf al lumii, până când englezii au venit să recruteze hamali dintre locuitorii de la baza muntelui.

Tenzig Norgay lucrase ca și hamal pentru expedițiile din 1935, 1936 și 1938, care eșuaseră, dar voia să fie mai mult decât un cărător. Visul său era sa ajungă pe vârf și simțea că, la cei 40 de ani ai săi, aceasta era ultima lui șansă. Datorită experienței, el a fost numit conducătorul hamalilor și s-a ocupat de organizarea transportului echipamentului. La fel ca mulți alți șerpași, Tenzig nu își cunoștea ziua de naștere, iar după succesul din 1953, el a hotărât să și-o serbeze în data de 29 mai, ziua în care cucerise cel mai înalt vârf al lumii.


Primul pas pe vârf

Hillary și Tenzig nu erau cei care, conform planurilor echipei britanice, ar fi trebuit să fie primii oameni care să cucerească Everestul. Ei formau al doilea grup, care escalada muntele în urma echipei formate din alpiniștii englezi Bourdillon și Evans. Prima echipă a renunțat cu 100 de metri înainte de vârf, din cauză că rămăseseră fără oxigen.

Hillary și Norgay și-au continuat ascensiunea și au observat, în timpul ultimului popas, că le lipsea un adaptor pentru una din buteliile de oxigen, fiind cât pe ce să renunțe. Au hotărât, totuși, să continue ascensiunea și au reușit, în ciuda insuficienței oxigenului, să cucerească vârful. Tenzig își amintește de momentul în care l-a strâns în brațe pe prietenul său, bucurându-se să fie primul șerpaș care putea vedea în același timp cele două mari mânăstiri ale poporului său: în stănga mânăstirea Thengboche din Nepal, iar în dreapta mânăstirea Rongbuk din Tibet.

Hillary a luat aparatul de fotografiat și a făcut, printre altele, fotografia care a făcut înconjurul lumii, cea în care Tenzing ține în aer pioletul. Cei doi nici nu bănuiau că jos începuseră deja furorile naționale, despre cel care fusese, cu adevărat, primul om pe vârf. Vestea cucerii Everestului a ajuns repede și la urechile britanicilor, tocmai în ziua încoronării reginei Elizabeta, cea care i-a acopdat alpinistului titlul de Sir Edmund Hillary.

Goana după recorduri 

După succesul celor doi, cel mai retras loc al planetei, așa cum îl numea Tenzing, a devenit un adevărat furnicar. Alpiniști din întreaga lume au căutat să stabilească recorduri cât mai neobișnuite. Acestea sunt câteva diintre cele mai importante:

Primii europeni pe vârf au fost Jürg Marmet și Ernst Schmied din Elveția, la 23 mai 1956.

Prima femeie pe Everest: Junko Tabei (Japonia) în 16 mai 1975.

Prima ascensiune fără supliment de oxygen: Reinhold Messner (Italia) și Peter Habeler (Austria) în 8 mai 1978. Reinhold Messner deține și recordul pentru prima ascensiune solo (1980).

Prima escaladare pe timp de iarnă: Krzysztof Wielicki și Leszek Cichy (Polen) în 17 februarie 1980.

Cei mai mulți alpiniști care au ajuns e vârf într-o singură zi: 89 de alpiniști (2001).

Cel mai tânăr alpinist pe Everest a fost Malavath Purna din India, în vârstă de 13 ani.

Primul orb ajuns pe vârf a fost Erik Weihenmayer (SUA), la 25 mai 2001.

Omul care a urcat de cele mai multe ori pe vârf este Apa Sherpa, cu un total de 21 de ascensiuni.

În 2005 a aterizat primul elicopter pe vârful Everest.

Primul român pe Everest a fost Constantin Lăcătușu, care a ajuns în vârf la 17 mai 1995.

Comercializarea Everestului și reversul medaliei 

Din 1953 până în 2018, au avut loc peste 9000 de escaladări. Între anii 2000 și 2016, au murit anual aproximativ 7 oameni, în încercarea de a cuceri cel mai înalt punct al lumii. Cei mai mulți alpiniști mor după atingerea vârfului, rămânând fără oxigen pe drumul de întoarcere, sau suferind degerături.

În martie 1996 a avut loc una din cele mai mari tragedii de pe munte, care a implicat 8 morți. La eveniment a fost martor și jurnalistul Jon Krakauer, care fusese invitat să scrie un articol despre comercializarea Everestului. În urma experienței, Krakauer a publicat o carte în care își exprimă pe de-o parte admirația pentru mărețiile muntelui, iar pe de altă parte critica la adresa agențiilor care încurajează neprofesioniștii dornici să cucerească vârful, punând în joc vieți, pentru a obține un rezultat rentabil.

Totuși, numărul doritorilor crește în fiecare an, spre bucuria agențiilor care se ocupă cu escaladarea muntelui. Un număr mai mic de victime decât cel al concurenței, acesta este unul dintre criteriile cu care aceste agenții se recomandă, iar turiștii alpini sunt dispuși să plătească 11.000 de dolari americani pentru a fi conduși pe vârf. În goana după success, oamenii tind să uite ce lasă în urmă, pe munte, cadavrele celor care nu au reușit, echipamente și butelii de oxigen consumate.

""