Autor 4646 vizualizări


Întreabă pe oricine – localnic, fost şi actual vizitator – şi-o să-ţi spună că oraşul s-a schimbat fundamental în perioada care a urmat nominalizarii drept Capitală Europeană a Culturii. „Anul capital”, aşa se raportează marseillezii la 2013, şi nu-i de mirare că ghidul nostru, o pariziancă adoptată de Marsilia, alege să sublinieze tocmai asta: transformarea semnificativă a oraşului în pregătirea încoronării culturale din 2013.

Iar turul nostru are în centrul său zona Portului Vechi din oraş – exact partea care s-a bucurat cel mai mult de „îmbunătăţiri”. Înainte de „anul capital”, aici era un trafic nebun, zece benzi de circulaţie şi doar un drum subţire pe lângă apă – nici gând să-ţi priască o plimbare. Acum, tot Vieux-Port e o uriaşă promenadă – şi a apărut şi „L’Ombrière”, opera lui Norman Foster, menită să-i adăpostească pe pescari de arşiţa verii şi iubită peste măsură de turişti. Şi, mai departe, zona cuprinsă între Fortul Saint-Jean şi Cathédrale de la Major, în care acostau nenumărate vase de pasageri, călători şi imigranţi deopotrivă, e acum o generoasă esplanadă creată artificial, punctată de câteva muzee. A apărut astfel MuCEM, minunatul Muzeu al Civilizaţiilor Europei şi Mediteranei (iar noul e strâns legat de vechi la Marsilia – muzeul înglobează, printr-un pod pietonal, şi Fortul Saint-Jean, monument istoric de secol XVII, recondiţionat şi el cu prilejul acestei primeniri culturale). Şi-a apărut în peisajul oraşului şi Musée Regards de Provence, găzduit în fosta staţie sanitară a portului. Iar colegul nostru de grup, care-a vizitat ultima oară Marsilia în 1992, e categoric: „În zona asta, pe-atunci, nu intrai decât pe riscul tău”.


Aşa că, da, Vechiul Port al Marsiliei nu mai e sperietoarea turistică de altădată, iar Marsilia poate constitui, de una singură, punctul de plecare al unei vizite pe îndelete în regiune. Şi, cel mai bine, oraşul se descoperă jos, pe lângă apă, şi sus, de la înălţimea maiestuoasei biserici Notre-Dame de la Garde. Să purcedem.

Vechiul oraş întemeiat de greci, Massalia

Începem cum nu se poate mai potrivit: în port, la asfinţit. Urmăm firul apei, pe Quai de Rive Neuve, pe Quai du Port, şi ne bucurăm de soare pe feţele noastre, de faţadele portocalii ale hotelurilor, de mersul alene, cu un ochi la clădiri, altul la apă şi la bărci, altul la cerul care îşi schimbă culorile la fiecare jumătate de minut. Prea mulţi ochi? Ai nevoie de toţi în Marsilia când se lasă seara.

Şi ne întoarcem în port şi dimineaţa – şi nimerim, ce minunată întâmplare, direct în forfota pieţei de peşte, de pe Quai des Belges. În apropiere de bărcile lor, pescarii îşi laudă marfa, cu mâinile prin peşti (e o experienţă tactilă aceasta), arată că peştii sunt proaspeţi – şi nici nu trebuie să arate, se mişcă ei de capul lor – şi marseillezi de vârsta a doua şi a treia se plimbă pe lângă şirul de mese, strâmbă din nas, studiază, cer (cu ochii) dovezi de prospeţime, pe care le primesc rapid (pescarii îşi cunosc şi ei muşterii), ca să cumpere apoi un peşte sau doi, cel mai bun, cel mai frumos. Şi sunt peşti cu forme diverse, mai graşi, mai slabuţi, mai lungi, ca nişte şerpi – şi în spatele tarabelor, pescarii vorbesc tare şi mult. Şi grupul se îndepărtează, şi tu n-ai vrea deloc să pleci. Mai cu seamă că e acolo, în faţa tuturor, şi un acordeonist care cântă de zor şansonete. (Şi se poate să fie de-al nostru, dar cine stă să-l întrebe?) Eşti cucerit(ă): Marsilia în port, cu pescarii şi lumina dimineţii care sclipeşte în apă, e pur şi simplu irezistibilă.

Şi se cuvine să reţineţi: acesta e cel mai vechi oraş al Franţei – a fost întemeiat de greci în anul 600 î.Hr.; aşezarea se numea pe-atunci Massalia. Parte a Franţei e din 1481, când a devenit, desigur, unul dintre cele mai mari oraşe ale regatului şi întâiul între porturi. Aici, la Marsilia, a fost creată prima Cameră de Comerţ a Franţei, în 1599 – iar faţada Palatului Bursei mărturiseşte straturile bogate de istorie: în secolul al XIX-lea, graţie comerţului, Marsilia era unul dintre cele mai puternice zece oraşe ale lumii.

Iar noi trecem, pe repede-înainte, pe lângă Hôtel de Ville – clădirea impresionantă de secol XVII, în stil baroc, cu bustul lui Ludovic al XIV-lea pe faţadă, pe lângă La Maison Diamantée, una dintre cele mai vechi case ale Marsiliei, construită pentru un neguţător bogat, la 1570, cu pietrele faţadei şlefuite ca nişte pietre preţioase, pe lângă bustul exploratorului grec Pytheas, care trăia în Massalia în sec. IV î.Hr. Şi lăsăm apa în spate şi pătrundem în oraşul vechi; urcăm pe Montée des Accoules, o stradă îngustă, în trepte, oferind o minunată perspectivă către clopotniţa bisericii Notre-Dame des Accoules – şi, gata, suntem în Le Panier şi suntem fericiţi, atât de pitoresc e acest vechi cartier al Marsiliei.

Hotărât lucru, cu străduţele şi clădirile sale chic, cu obloanele colorate ale ferestrelor (ca să ţină albinele în afara locuinţelor), cu grafitti-urile sale ingenioase, Le Panier e una dintre marile şi frumoasele descoperiri ale acestui tur rapid în Marsilia. Şi nu ieşim din inima istorică a oraşului – cartierul e numit astfel după semnul, în chip de coş (panier), al unui han care funcţiona în zonă, „Le Logis du panier”, în secolul XVII – decât după o pauză de bucurie şi de linişte, cu pisici multe, în Place des Moulins. Odinioară se aflau aici nu mai puţin de patruzeci de mori de vânt – cele două-trei rămase au fost înglobate în clădirile de pe laturile pieţei.


Şi unul dintre cele mai potrivite locuri de-a te bucura de soare şi de aerul sărat e terasa MuCEM, să nu ziceţi că nu v-am spus. Şi drumul către terasa acestui muzeu nou construit e o experienţă în sine, căci scările te poartă pe exteriorul clădirii, între cubul din beton şi carcasa care îl înconjoară, ca o plasă pescărească sau ca un şal cu ochiuri largi, din mătase. Iar muzeul acesta, născut din „piatră, apă şi vânt”, rămâne una dintre frumoasele amintiri ale acestei călătorii provensale.

Următoarele două ore ni le petrecem la masă, ca nişte marseillezi adevăraţi. În sudul Franţei, masa e o instituţie, cu entrée, fel principal şi desert, cu vin şi multă lene. Iar localnicii se grăbesc să-şi termine treaba ca nu cumva să-şi strice plăcerea unei mese pe îndelete. Şi noi ca ei, ne desfătăm cu pastis şi bourride, un peşte care pluteşte într-un delicios sos aïoli, şi privim spre mare şi spre biserica impresionantă de pe dealul La Garde. Şi amintirile sunt, se vede, şi ele pofticioase. Căci aceasta e Provence, îţi plouă în gură numai când te gândeşti. (Şi în oraşul acesta, chiar şi facerea faimosului săpun de Marsilia e un proces aproape culinar: pasta verzuie se coace în timpul zilei în cazane uriaşe, se odihneşte în timpul nopţii – şi tot aşa, vreme de patru zile, înainte să fie gata de tăiat şi inscripţionat cu mărcile definitorii).  

De pe acoperişul catedralei

Oraşul văzut de sus, de la Notre-Dame de la Garde, e ameţitor. Şi nu ştii unde să te uiţi mai întâi. În stânga, unde străluceşte marea şi soarele apune lângă insulele care alcătuiesc Arhipelagul Frioul (între ele, insula If, cu faimosul – datorită lui Dumas – Château d’If)? În faţă, unde sunt Vechiul Port şi pitorescul cartier Le Panier? În dreapta, unde e o mare de clădiri din piatră alb-roz, cu acoperişuri portocalii? În spate, unde e şi pălăria stadionului lui Olympique Marseille? În sus, unde se înalţă către cer biserica şi, deasupra ei, Fecioara cu pruncul, în straie galbene, strălucitoare? Nu ştii unde – şi pescăruşul care stă fix în faţa ta, pe un ornament din piatră, aproape că-ţi face cu ochiul şi-ţi înţelege dilema.  


Şi dacă toate cele de mai sus nu sunt suficiente – cum să nu fie, dar ochiul e hulpav, vrea mai mult – intră în biserică şi admiră mozaicurile. Sunt aurii, detaliate, migălite, ca o înşiruire de ceruri galbene – şi, din loc în loc, sunt agăţate în sfori machete de bărci şi avioane; La Bonne Mère e protectoarea tuturor navigatorilor.

După o oprire scurtă la Vallons des Auffes, un mic sat pescăresc, plin de farmec, înglobat în marele oraş, ne despărţim cu regret de Marsilia şi mergem, cale de o oră şi mai bine, către Arles. Iar piesele de rezistenţă, când ajungem, sunt chiar în faţa noastră: amfiteatrul roman la doi paşi, teatrul roman la cinci paşi. Şi ştii deja că aceasta va fi o vizită istorică. Monumentală chiar.

Acest text este un fragment din articolul „Cinci zile în Provence”, publicat în numărul 207 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de difuzare a presei, în perioada 15 aprilie – 14 iunie 2019, și în format digital pe paydemic.com. 

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum
""