Fabulosul destin al metroului din Paris

Autor 7396 vizualizări


Unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le poate face orice parizian pentru a-şi cunoaşte oraşul e să utilizeze linia 6 a metroului. Poate părea banal, desigur – dar această linie care leagă Parisul de la est la vest, prin partea sudică, e cea care are cea mai mare parte la suprafaţă. Aşadar, în drum spre serviciu sau în diferite alte împrejurări, mulţi parizieni trec peste Sena într-un mod cât se poate de firesc. În romanul său autobiografic, Hemingway nota entuziast: „Paris est une fête” (Parisul e o sărbătoare) – căci cine n-ar vrea să trăiască într-un oraş încărcat de istorie, de cafenele la tot pasul, de universități de renume care-au construit împreună ideea de „la vie en rose”... Hemingway în mod sigur şi-a dorit, căci s-a mutat aici alături de soţie în prima parte a secolului trecut.


Fabulosul destin al metroului din Paris.

Rețeaua pariziană de metrou are peste 100 de ani de existență, căci prima linie a fost inaugurată la puțin timp după Expoziția Mondială ce a avut loc în 1900, pentru a lega Porte de Vincennes de Porte Maillot.  Cu o dezvoltare fără precedent timp de un secol, rețeaua de transport în comun a Parisului e una foarte bine pusă la punct. În prezent, cele 14 linii de metrou, însumând peste 300 de stații, sunt utilizate zilnic de peste 5 milioane de persoane. Vorbim despre cel mai important metrou al Europei continentale, pentru că cei 219 km de linie ferată ai rețelei de metrou acoperă foarte bine tot ce înseamnă „Paris intra muros”. Şi, asemenea suratelor din Madrid sau Londra, nici metroul din Paris nu circulă non-stop, ci doar până la ora 1:00. 

Părțile de suprafață ale Parisului, fie că vorbim de cele de pe linia 6 sau de pe liniile 1, 2 și 5 îți oferă o altă perspectivă asupra Orașului Luminilor. De aceea, nu e de mirare că a fost scrisă o carte despre istoria metroului parizian: Paris Métro, histoire et design (Editions Massin, 2014). Iar unele scene din filmul „Le Fabuleux destin d’Amélie Poulain” sunt filmate în gări sau în stații de metrou pariziene.


 Cour Saint-Émilion.

Una din staţiile mai puţin vizitate de turişti – dar foarte apreciate de cunoscători – e Cour Saint-Émilion, pe linia 14, care trimite la ceea ce era cândva un sat învechinat Parisului, Bercy. Concret, din secolul al XVIII-lea, depozitele de vin erau situate de-a lungul Senei, în satul Bercy, pentru a nu fi supuse impozitării – iar această localitate anume era una dintre cele mai populate din apropierea Parisului.  


Intrând parțial în componența Parisului, în 1859, parcul castelului Bercy s-a lăsat treptat ocupat de depozitele de vin, în timp de castelul a fost dărâmat (în 1861). Includerea părții din Bercy în Paris a fost cea care a determinat autoritățile publice să extindă depozitele având în vedere creșterea constantă a consumului de alcool. Două depozite, le Petit Bercy și Grand Bercy, au fost construite de arhitectul Viollet-le-Duc începând cu 1869. Depozitele s-au extins treptat, ajungând să ocupe 42 de hectare. Pe locul acestora se află astăzi centrul comercial Bercy Village, în vreme ce „satul” Saint Émilion e, la propriu, o călătorie în trecut: casele de piatră din această zonă amintesc că în urmă cu aproape 100 de ani ele au fost construite cu multe deschideri pentru a facilita trecerea butoaielor și implicit activitatea comercială. De renovarea acestora s-au ocupat arhitecții Denis Valode și Jean Pistre în perioada 1995-2000.


La bal.

Le Blute-Fin și Le Radet constituie împreună Moulin de la Galette, în cartierul Montmartre (staţia Lamarck-Caulaincourt, linia 12). Aceste mori au fost folosite pentru a pisa grâul şi, în general, recolta. Le Blute-Fin devine Le Moulin de la Galette în 1860, denumire ce a dat naștere și unui dans popular. Aici e locul unde Renoir a pictat cunoscutul tablou „Bal du Moulin de la Galette“, ce poate fi admirat la Musée d’Orsay. Starea de exuberanță a oamenilor reprezentanți în tablou e una care descrie perfect Parisului acelor vremuri. Transformat succesiv în sala de concerte, studio de televiziune și, ulterior, restaurant, Le Moulin de la Galette n-a încetat să atragă în mod constant artiști din toate mediile. În prezent este integrată în cadrul unui domeniu privat unde publicul larg nu are acces – dar cel cu dare de mână are acces la restaurant, a cărui intrare e străjuită de vechea elice a morii de vânt Radet. 


Muzeul din fosta gară.

Și pentru că am amintit de Musée d’Orsay (staţia Solférino, linia 12), situat în apropierea Senei, pe cheiul Anatole-France, acesta a fost inițial un palat construit la ordinul lui Napoleon cu destinația de a fi sediul Ministerului pentru Afacerile Externe. Cu toate că a găzduit temporar Consiliul de Stat, clădirea a fost incendiată în 1871. Destinația ei ulterioară poate părea multora surprinzătoare, căci compania Paris-Orléans a preluat acest imobil cu dorința de a-l transforma în noul punct terminus al rutei feroviare Paris-Orléans. Fiind inaugurată tot în 1900, cu prilejul Expoziției Universale, clădirea gării nu s-a bucurat de succes deoarece bogatele sale decoruri interioare – bolțile mai ales – nu au permis ca trenurile cu tracțiune electrică să intre în gară. De aceea, în decursul timpului, ea a servit în alte scopuri, chiar spaţiu pentru diverse piese de teatru, până când președintele Valéry Giscard d’Estaing i-a atribuit un rol cu care va intra în istorie: cel de muzeu. Rivalizând direct cu Muzeul Louvre în ce privește colecțiile de artă, Musée d’Orsay este el însuşi o piesă de muzeu – unicitatea spaţiului o dovedeşte cu prisosinţă.  


""