⬆

Pe urmele lui Dracula la Dublin

Autor: Mihai Sorin Radulescu

Am tot ezitat să aștern pe hârtie aceste note de voiaj, pentru că despre Dracula s-a scris și se scrie atât de mult încât există poate uneori o senzație de sațietate. S-au pronunțat istorici consacrați, jurnaliști de toate felurile și, în general, a intrat de mult în conștiința publică nu numai a celor două țări de care este legat – Irlanda și România –, ci a lumii întregi.

Ceea ce mă îndeamnă acum este însă contactul direct cu locurile de naștere ale mitului modern al lui Dracula, impresii pe care le-am acumulat în decursul unei călătorii făcute la Dublin în vara anului 2008.

Bram Stoker în muzeele irlandeze

Printre alte multe muzee pe care le adăpostește acest oraș, cândva cel de-al doilea ca însemnătate al Imperiului Britanic, există și o instituție cvasi-memorială, deschisă relativ recent, în 2003, dedicată scriitorului Bram Stoker (1847 – 1912) și eroului care l-a consacrat. Curiozitatea mea era așadar legitimă, cred, având în vedere faptul că pe plan mondial, românitatea este cunoscută în primul rând prin două personaje: Dracula și Ceaușescu. Desigur, contele Dracula este un personaj al Transilvaniei: în anul 1897, când a fost publicat celebrul roman “neogotic” al prozatorului irlandez, România nu exista încă în hotarele actuale.

Totuși modelul personajului – model recunoscut la un moment dat de către Bram Stoker – îl reprezintă Vlad Țepeș, voievodul muntean care are desigur pentru români și chiar pentru istoria sud-est europeană în general, o însemnătate deosebită. Aceasta face ca într-un fel de chipul lui Dracula să fie legată însăși imaginea României, cu tot ceea ce implică această noțiune despre care se vorbește mult și se face puțin. Înainte de a intra în muzeul – deși nu e sigur că acesta ar fi termenul potrivit - dedicat lui Bram Stoker și lui Dracula, fie menționat că scriitorul irlandez este considerat astăzi ca unul dintre autorii importanți ai literaturii irlandeze și, în general, anglofone. O demonstrează vitrina ce îi este consacrată, alături de clasici – precum Jonathan Swift, Oscar Wilde, William Butler Yeats, James Joyce, George Bernard Shaw – în Muzeul Scriitorilor Irlandezi din Dublin.

De asemenea, în plimbarea-standard pe care o faci cu autobuzul prin oraș pentru a-i vedea principalele atracții, ți se atrage atenția asupra faptului că pe Dawson Street – una dintre străzile din centrul orașului, pe care se află sediul Academiei Irlandeze și locuința oficială a primarului – există biserica St. Ann, în care s-a căsătorit Bram Stoker. Fie amintit faptul, binecunoscut dealtfel, că Florence Balcombe, soția scriitorului, fusese înainte iubita lui Oscar Wilde. Din plin centrul Dublinului, de pe O’Connell Street, pleacă și un “ghostbus” care spre deosebire de tururile obișnuite în toate marile orașe ale lumii, se axează, după cum îi spune și numele, pe Dublinul fantomelor. Ceea ce este cu totul explicabil în orașul de obârșie al autorului lui Dracula.

Memoria marilor scriitori

Marii oameni de litere irlandezi au la Dublin case sau așezăminte memoriale, deși și aici ar fi de observat că un scriitor de talia lui Jonathan Swift nu posedă o casă memorială. Cea consacrată lui James Joyce și care cuprinde doar două încăperi, se găsește tocmai într-o suburbie – frumoasă, ce-i drept, fiind situată pe malul mării -, în ceea ce este numit Sandycove Tower, loc legendar datorită faptului că apare în romanul Ulysses. Centrul Cultural Joyce din cartierul georgian de nord al Dublinului are un caracter memorial, dar nu poate fi considerat drept un muzeu potrivit taliei marelui scriitor căruia îi este consacrat.

De asemenea, nici Oscar Wilde nici William Butler Yeats nu au case memoriale. În cea care ar fi putut-o găzdui pe cea a lui Oscar Wilde, situată într-un cartier rezidențial chic al orașului – Merrion Square -, în apropierea sediului guvernului, se află American College. O placă comemorativă amintește că acolo și-a petrecut scriitorul copilăria. Singurul care beneficiază de un “tratament” mai bun este George Bernard Shaw, în a cărui casă a copilăriei, situată într-o zonă altădată periferică a orașului, este amenajat un sugestiv și reușit memorial. De menționat este și faptul că Shaw și-a donat o bună parte din moștenire Galeriei Naționale de pictură și poate ca aceasta să fi avut o anumită importanță în conservarea memoriei sale.

Oare cauza acestor curioase absențe constă în faptul că majoritatea marilor scriitori irlandezi și-au părăsit țara de origine, pentru a se realiza la Londra sau la Paris, cum a fost cazul lui Oscar Wilde, al lui James Joyce și al lui Samuel Beckett? Să fie oare și motive ideologice social-politice la mijloc, având în vedere că în Republica Irlanda de astăzi, funcționează, într-o anumită măsură, am impresia, criteriul „originii nesănătoase”, origine de care sufereau majoritatea scriitorilor clasici irlandezi ? Sau poate că apropierea de vecinul de peste Ocean face ca memoria istorico-culturală a Irlandei să fie uneori încețoșată și prea selectivă?

Este poate în general prea puțin conștientizat faptul că această țară insulară aduce în contemporaneitate, ca ideologie oficială a statului și a națiunii, identitatea celtică ce vine, evident, din antichitate. Ori, cu toate că atât de mulți șefi ai statului american provin din familii de obârșie irlandeză – mai recent, Ronald Reagan și Bill Clinton -, diferența dintre vechimea celor două istorii este frapantă: pentru irlandezi, bătălia de la Clontarf din 1014, dintre regele celtic Brian Ború și cel viking danez este atât de des amintită peste tot încât pare aproape un eveniment contemporan. Aceasta, în vreme ce istoria Statelor Unite măsoară abia două secole și ceva, ceea ce creează cu certitudine un complex care trebuie depășit.

Prezența românească

O altă chestiune care merită toată atenția este legată de prezența românească la Dublin. Aici se află probabil cea mai impunătoare biserică ortodoxă românească din întregul Occident, deși emigrația românească nu este dintre cele mai numeroase, mult mai redusă decât cea poloneză, de exemplu. Situată pe South Leeson Street, nici prea departe și nici prea aproape de centrul orașului, Christ Church – care poartă așadar același nume cu una dintre catedralele istorice ale Dublinului – este o fostă biserică presbiteriană, având alături o casă de cult metodistă. În curte poate fi văzută o cruce care comemorează Primul Război Mondial, trimitere desigur la faptul că între Irlanda și România există și această legătură.

Fie amintit totuși faptul că în vreme ce state românești existau încă din veacul al XIV-lea, Irlanda și-a constituit un stat propriu abia în 1921, iar în perioada interbelică avea încă un statut de dominion al Marii Britanii. Biserica ortodoxă românească din Dublin este însă impresionantă prin dimensiuni și arhitectură, ceea ce surprinde având în vedere că surorile ei din Franța și Germania sunt cu mult mai modeste. Dacă nu ar părea o glumă discutabilă, aș pune întrebarea: să fi jucat oare contele Dracula vreun rol în alegerea acestei biserici grandioase ca lăcaș românesc?

Muzeul lui Bram Stoker

În orice caz Dracula este o prezență vie în librăriile orașului. Într-o mare librărie de pe principala stradă comercială a Dublinului, Grafton Street, existau vreo cinci DVD-uri cu filme consacrate personajului. Am optat pentru filmul recent al lui Francis Ford Coppola care în ciuda unor posibile critici, mi se pare o reușită cinematografică, în care dealtfel dimensiunea românească – concretizată în folosirea deseori a limbii române și în referințe numeroase la istoria românească – nu este ocultată. Animat de curiozitate am luat într-o zi trenul „DART” (oare de ce poartă acest nume care trimite cu gândul la cuvântul “dirt”, având în vedere că este foarte curat?) – echivalentul RER-ului de la Paris – și am coborât la stația “Clontarf”.

Bram Stoker în muzeul care îi poartă numele

În primul rând ar fi de menționat că în apropiere, la câțiva kilometri, se află – à propos de ideea castelului “draculian” din Ardeal – un evocator castel romantic, înconjurat de un parc în stil englezesc, care a aparținut familiei nobile irlandeze Talbot of Malahide: Malahide Castle. Este vorba de un venerabil monument medieval care duce cu gândul la castelele scoțiene bântuite de fantome. Satul cu acest nume, aflat pe malul nordic al Dublin Bay, a fost inițial un sat de pescari, devenind o stațiune cuminte ce amintește destul de bine de localitățile balneare din înrudita Bretanie franceză.

În apropiere, așadar, de aceste locuri, la Clontarf, pe ceea ce se numește Crescent, stradă aflată în imediata apropiere a mării, s-a născut, în 1847, Abraham (Bram) Stoker despre care aveam să aflu din memorialul ce îi este consacrat, că nu a vizitat de fapt niciodată Transilvania. A fost însă în Statele Unite și se pare că acea călătorie l-ar fi inspirat și pentru faimosul său roman. Dealtfel și în cazul acesta există o operă precedentă, din care scriitorul s-a inspirat: nuvela Carmilla a prozatorului din secolul XIX Joseph Sheridan le Fanu [sic], o rudă a cunoscutului dramaturg Richard Brinsley Sheridan.

Deși este mult mai puțin cunoscut decât Bram Stoker, Joseph Sheridan le Fanu e un autor publicat astăzi în ediții de mare tiraj. “Muzeul” – și ghilimelele nu sunt întâmplătoare – consacrat lui Bram Stoker și lui Dracula este găzduit de ... un imens complex sportiv, pe Clontarf Road, numit Westwood Club, în care există piscine de înot, jocuri de biliard, bufete și baruri de tot felul. Am sesizat dealtfel și o prezență feminină românească – cu pronunție ardelenească – la unul dintre aceste bufete, dincolo de tejghea. Mi-am spus: românii sunt cu adevărat peste tot, pentru că nu alta experiența când am vizitat în vara anului 2007 palatul regilor normanzi de la Palermo, unde era o situație asemănătoare: la bufetul de lângă castel te servea o domnișoară originară din partea intracarpatică a țării lui Dracula...

“Dracula Experience”

În complexul amintit se află așadar “Dracula Experience”, cum este numit memorialul, o combinație inedită de expunere istorico-literară și de...muzeu al groazei. Căci cu adevărat, atmosfera, cu un fundal muzical pe măsură, este frisonantă. Panouri luminate, aflate într-o lungă galerie întunecată, prezintă documentat familia lui Bram Stoker, viața și scrierile sale. Referința la modelul românesc este însă aproape inexistentă, chiar și istoricul american de origine română Radu Florescu, autorul multor lucrări cu subiect “draculian” fiind amintit o singură dată, cu timiditate.

Partea serioasă și cea de joacă sunt despărțite de “tunelul timpului din Transilvania”, o încăpere pe ai cărei pereți sunt proiectate luminițe ce se învârt repede la 360 de grade, ceea ce creează firește o senzație puternică de amețeală. După cum se întâmplă adesea în Occident, numele României nu apare nicăieri. Într-un film documentar proiectat la un aparat video în incinta memorialului, la un moment dat, un profesor londonez amintește pe Vlad Țepeș, voievodul Țării Românești, ca prototip al lui Dracula și aceasta mă întreb dacă nu se datorează de fapt îndepărtatei ascendențe basarabe, pe linie feminină, a familiei regale britanice.

Dimensiunea românească lipsește așadar aproape cu desăvârșire din acest memorial, deși dacă nu era Dracula, cu siguranță Bram Stoker, autor și al altor scrieri, căzute în uitare și umbrite de acest roman, ar fi rămas un cvasi-necunoscut. Dracula și-a lansat de fapt autorul și în acest context, surdina aproape totală pusă pe substratul românesc al poveștii mi se pare nedreaptă. Pe de altă parte scenografia groazei este remarcabilă: a fost investită știință muzeografică de către specialiști în amenajarea camerei cu aer alchimic a doctorului Abraham Van Helsing, în încăperile cu lilieci, stafii, morți vii și alte arătări care mai de care mai apropiate de înfățișarea lor verosimilă. Iluminația, mișcările neprevăzute ale multor figurine, fondul muzical, totul este regizat cu mult profesionalism și e imposibil să nu ți se facă frică.

Rămâi însă uimit cum s-au cheltuit atât de multă energie și bani pentru o miză de “entertaining”, nefiind însă vorba de un muzeu în adevăratul înțeles. Amintește în bună măsură de acele tuneluri ale groazei care se amenajează pentru copii și nu numai, la Oktoberfest-ul din München sau în alte asemenea împrejurări. Aici însă punerea în scenă a poveștii lui Dracula este de o anvergură deosebită și ar putea fi chiar considerată, într-o anumită măsură, ca o operă arhitectonică de interior. Aceasta, dacă o asemenea afirmație nu ar suna ironic.

Dracula și interferența culturală

Oricum, la întrebarea simplă dacă mi-a plăcut, aș răspunde că “da”, deși eludarea substratului românesc rămâne nemulțumitoare. Problema este însă de ordin mai general: de ce totul în Irlanda trebuie să fie neapărat irlandez sau totul în Portugalia să fie neapărat portughez? Paradigma se aplică astăzi și în domeniul geografiei unde s-a convenit pe plan internațional ca de pildă țările să fie denumite cu numele din limba de origine și capitalele lor la fel. Oare nu se confundă – în mod intenționat – aspirația legitimă spre o anumită identitate, națională și/sau culturală cu un fel de “babelizare” a lumii, în care popoarele/etniile/națiunile să se înțeleagă cu greutate între ele, afirmându-și cu tărie propria limbă și identitate și acceptând dificil că au primit de la alții influențe și idei?

Procesul este paradoxal și în fond pervers: prin delimitare lingvistică se slujește de fapt ștergerea pe nesimțite a sentimentului identitar. Nu, cu siguranță nu tot ce e în Irlanda este creație celto-irlandeză și a înțelege și a pune în evidență acest fapt constituie un merit. Termenul de “naționalism” – care funcționează ca o ștampilă - ar trebui poate evitat, din pricina polisemantismului și pentru că duce la interpretări simplificatoare, adesea nedorite. Cazul Dracula este un bun exemplu de interferență între mai multe culturi și ar trebui poate privit ca atare.

Acestea fiind zise, Dublinul este una dintre capitalele foarte atrăgătoare ale Europei, mai puțin cunoscută și mediatizată decât altele. Dincolo de simpla destinație turistică, reprezintă o lecție complexă de cultură – atât în sfera arhitecturii cât și a literaturii - care amintește, la o scară firește mai mică, de Londra și de Paris marile sale modele. Arhitectura în stil georgian duce cu gândul la Edinburgh cu care desigur că Irlanda împărtășește afinitățile celtice. A căuta urmele românești în orașul lui James Joyce – pe care acesta l-a părăsit dealtfel la vârsta de 22 de ani – nu este însă deloc lipsit de rost, cum s-ar putea crede având în vedere distanța geografică apreciabilă dintre Dublin și București.

Celții au trăit, după cum bine se știe, și în Transilvania și de la ei au rămas urme ancestrale, vizibile în arta populară românească, urme studiate de Virginia Cartianu. Oare interesul lui Bram Stoker pentru Ardeal are în el și această motivație? În orice caz este vorba de fascinația unei regiuni îndepărtate și misterioase din fostul Imperiu Austro-Ungar, al cărui model politic dualist i-a preocupat pe unii oameni politici irlandezi ai epocii.

Sistemul bicefal Viena-Budapesta se voia transpus într-un posibil dublet Londra-Dublin. Pe de altă parte, Viena – locul principal al puterii imperiale - a constituit datorită catolicismului și însemnătății internaționale, un punct de interes deosebit pentru irlandezii de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor. Am putut constata acest fapt și de visu, în piesa The Ideal Husband de Oscar Wilde, care se joacă cu mult succes la Abbey Theatre din Dublin, echivalentul Teatrului Național din București.