Călătorii în timp: Alba Iulia - un puzzle de obiective turistice

Autor 8328 vizualizări


În Alba Iulia timpul nici nu a stat în loc, dar nici nu a curs alene. S-a îngrămădit tot în cele peste 100 de hectare din centrul istoric al orașului. La fiecare colț de stradă din Cetatea Alba Carolina timpul mai face câte o buclă și învecinează un templu roman cu un palat medieval sau cu un edificiu contemporan, din vremea când România se făcea Mare.

Aici, în acest mic oraș transilvănean, s-a adunat laolaltă întreaga istorie a spațiului românesc – cu tristețile și bucuriile ei, cu momentele de glorie și episoadele ajunse mai aproape de legendă. Timpul a avut răbdare cu Alba Iulia, care a devenit astăzi un adevărat centru al turismului cultural, reprezentativ nu numai la nivel național, ci chiar continental. 

Nenumăratele războaie daco-romane

După cucerirea romană a Daciei, la Apulum – anume în zona cetății dacice de tip urban numită Apoulon – a fost construit unul dintre mai importante centre ale noii puteri colonizatoare de pe cuprinsul Daciei. Castrul roman Apulum, căci despre el este vorba, a devenit noua casă a Legiunii a XIII-a Gemina, al cărei rol era să străjuiască regiunea auriferă din Apuseni – noua comoară a Imperiului Roman – și drumul de transport al aurului către Roma. După anul 106, dacii și romanii nu s-au mai bătut. Ba chiar soldații romani și – au găsit soții dace, cu care și-au întemeiat familii – neoficiale, căci nu aveau voie să se căsătorească.

Așa a fost atunci, așa a înregistrat istoria. Dar, la Alba Iulia, războaiele daco-romane nu s-au încheiat. Atât numai că astăzi se desfășoară cu public. Audiență numeroasă, de toate felurile: copii, adolescenți, adulți – unii târâți de copii, alții implicați – turiști români și străini – din aceia entuziasmați, chiar fără să înțeleagă exact ce se petrece. Ce se întâmplă de fapt: de cum începe sezonul cald, în fiecare vineri, spre apusul soarelui, la ora 19.00, în fața Porții IV a Cetății Alba Carolina, are loc o lecție de istorie vie. Gărzile romane ale Legiunii a XIII-a Gemina se luptă cu războinicii daci, așa cum se întâmpla acum 1900 de ani. Până la moarte, până la victoria finală. Fiecare îmbrăcați și înarmați cum se cuvine, după rigorile din trecut – romanii cu platoșe și căști de fier și emblematicele scuturi roșii, dacii cu straie mai puțin sofisticate, dar cu arme ingenioase și curaj în strigătele de luptă.

1-1 pentru daci

Înainte de începerea luptelor propriu-zise, sunt prezentate familiile războinicilor daci, femei tinere și copii frumoși – unii de numai câteva luni – și „nimfele” romane îmbrăcate în rochii roșii lungi, cu priviri și zâmbete zglobii. Fiecare își susține luptătorii săi.

Apoi, se fac demonstrații de țintire cu arcul. Câte două trageri pentru daci, două pentru romani. Fiecare tabără își alege propriul reprezentant în care-și pune încrederea și onoarea. Până se pregătesc arcașii, un moderator în togă romană întreabă publicul cine-i susține pe romani. Nicio reacție. Încă o dată! „Cine ține cu romanii?” De data asta se ridică timid vreo două mâini și zeci de perechi de ochi îi sfredelesc pe nechibzuiții care au cutezat. Şi începe întrecerea. Trage romanul, apoi dacul. E egal, 1-1. Se vede că au mână războinicii, dar trasul cu arcul nu-i treabă ușoară, nu intră săgeata cu una cu două. Ca să nu intre audiența la bănuieli se face strigare, să vină cineva din public să încerce să țintească. Se oferă un tânăr, nici prea în formă, dar, după cât se pare, nici debutant. Din public, un român suspicios îi șoptește soției, „Ăsta-i de-al lor, mă!”. A nimerit civilul, una a intrat.


Legiunea a XIII-a Gemina în fața porții IV din Cetatea Alba Carolina (reconstituire)

Urmează turnirul. Fiecare tabără își alege câte un om și-l trimite în ring. Lupta începe când se strigă „pugnate!” [n.r. – luptă!], comandă murmurată de copii la unison, cu priviri fixe, încărcate de adrenalină, semn că sunt clienți fideli ai luptelor. Se procedează astfel de două ori: câștigă un roman, apoi un dac. Romanii mor tragic și sunt prompți la comanda publicului „resucita!” [n.r. – trezește-te!]; dacii, mai teatrali, se aruncă pe iarbă și se lasă rugați să învie -ori nu le convine că-i latina limba de circulație.

Spectacolul îi fascinează pe cei mici, sunt complet captivați de costume, de arme – între care vedetă e buzduganul unui dac – și de luptele dure, umăr la umăr. Pe unii părinți îi ține locului, dar tot la grijile cotidiene le e gândul. Nici când s-au înfruntat șeful legiunii cu un tarabostes – încăierare, nu glumă! – o mamă nu a putut să se abțină să nu privească ambianța cotidiană și să nu îi dea un cot, cu subînțeles, soțului: „Vai, ia uite ce Porsche are aia!”. Lupte vechi, doar vremurile-s altele. De altfel, nu sunt neglijate referirile la astfel de confruntări de rutină. Moderatorul comentează entuziasmul de luptă al dacilor și explică cum aceștia plecau la război râzând, dar glumește și că plângeau numai la căsătorie – cum mai plâng și azi. Părinții zâmbesc amar, copiii râd zgomotos. Fiecare cu ce știe.

Confruntarea se termină cu o luptă între gladiatori – un adevărat spectacol de forță, care reușește să îi prindă și pe cei mari în joc. Şi de data aceasta se termină cu egalitate, să nu plece nimeni cu inima grea. S-a lăsat amurgul și e rost de o cină ardelenească. Pentru un turist în Alba Iulia, acesta este abia începutul unui sfârșit de săptămână planificat la minut.

Alba Iulia, un puzzle de obiective turistice

Cei ce nu au timp de zăbovit în vacanță trebuie să se trezească de dimineață, căci au de ajuns departe. În Alba Iulia, nu ai cum să te pierzi în căutare de locuri devenite simboluri naționale. Sunt la fiecare pas. Şi cum altfel ar fi putut fi în orașul cu o istorie continuă de două milenii, în care s-au înfăptuit cele două uniri ale tuturor provinciilor istorice românești – la distanță de trei secole!

Întocmai pentru a ușura vizitarea cetății, cu atingerea tuturor obiectivelor importante, s-au întocmit două trasee turistice principale – Traseul celor trei fortificații și Traseul porților. Primul plimbă călătorul pe parcursul a două milenii, din castrul roman, în cetatea medievală și, în final, în cetatea bastionară. Cetatea din Alba Iulia este un adevărat festin pentru iubitorii de istorie! Cel de-al doilea, în schimb, traversează întreaga Cetate Alba Carolina, într-un drum ce unește Poarta I cu Poarta IV și pe lângă care se sudează, ca într-un puzzle, cele mai reprezentative edificii pentru oraș și pentru acest neam.

Spațiile sacre

Dacă itinerarul prin Cetatea Alba Carolina pornește de la Poarta IV – numită în trecut și Poarta Episcopului – atunci călătorul pătrunde în arealul destinat edificiilor de cult. Încă de la intrare se ivește turnul înalt al Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia, în curtea căreia se află unul dintre cele mai importante simboluri ale românilor – Catedrala Încoronării (foto jos). Expresie arhitecturală a împlinirii visului de veacuri al românilor – realizarea României Mari prin actul de la 1 decembrie 1918 – edificiul a fost ridicat între anii 1921-1922, după planurile arhitectului Victor Ştefănescu, fiind gazda ceremoniilor de încoronare a Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria, la 15 octombrie 1922.

Cu o compoziție arhitecturală de inspirație realistă (o revenire la formele tradiționale românești, care inserează numeroase elemente din emblematicul stil brâncovenesc) ce amintește de Biserica Domnească din Târgoviște, Catedrala stă mărturie veșnică a unității românilor din cele trei principate române. Semnificația istorică a momentului pentru care a fost ridicată este gravată și în perete: de o parte și de alta a ușii se înalță portretele suveranilor români sub care s-a întregit neamul.


Față-n față cu biserica ortodoxă, în oglindă – imagine cuminte pentru spațiul cultural transilvănean – este Catedrala Romano-Catolică „Sfântul Mihail”. A fost construită în secolul al XII-lea – mai ușor de reținut e că are aceeași vechime cu Catedrala Notre-Dame din Paris – dar originile sale datează dinaintea anului 1000 – dinaintea Cruciadelor! E veche, domnule!

După ce a fost distrusă complet de hoardele de tătari în prima jumătate a secolului XIII, a fost donată Bisericii Catolice care a și demarat procesul de reconstrucție. Arhitectural, clădirea îmbină într-o armonie unică elementele romanice cu cele gotice, renascentiste (adăugate la începutul secolului XVI) și baroce (adăugate în secolul al XVIII-lea, când a reintrat în administrația Bisericii Romano-Catolice).

În afară de lăcaș de cult, biserica este și loc de pelerinaj, căci adăpostește sarcofagele unor personaje istorice importante pentru regiune. Printre acestea se numără cele ale Reginei Isabella și Principelui Ioan Sigismund, dar și al lui Iancu de Hunedoara – acoperit de numeroase coroane de flori, veștejite de vreme, împodobite cu câte o panglică în roșu, alb și verde, aduse omagiu de către oameni care nu uită trecutul.

Pe drumul ce desparte cele două catedrale, arheologii au descoperit urmele a două temple vechi, romane. Unul era închinat zeiței Nemesis – care în mitologia romană îi ocrotea pe generali și pe gladiatori – celălalt, zeului Mithras, al cărui cult era dedicat exclusiv bărbaților. Astăzi, aici, deasupra acestor vestigii ale trecutului, au loc ciocnirile săptămânale dintre daci și romani.

Mihai Viteazul, „Babilon” și cazinoul

După ce părăsește spațiile sacre din punct de vedere religios, călătorul pătrunde în alt tărâm, sacru și el, dar din perspectivă istorică. Piața din Cetatea Alba Carolina este străjuită de o impunătoare statuie ecvestră a voievodului Mihai Viteazul. Veșnică amintire a primei unirii a principatelor române sub un sceptru valah. În spatele statuii se înalță Palatul Principilor – clădire care strălucea de lux și fețe nobile în a doua jumătate a secolului XVII. Dar înainte ca acesta să cunoască gloria amenajării ambientale, între 1599 și 1600, Mihai Viteazul a locuit în acest palat pe perioada șederii în Alba Iulia, timp de 11 luni. La Alba Iulia a redactat voievodul documentul de unire politică a Țării Românești, Transilvaniei și Moldovei, pe care îl semnează cu celebrele vorbe „Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Românești, al Ardealului și a tătă țara Moldovei. Pohta ce-am pohtit”. Mihai Viteazul nu și-a satisfăcut „pohta” pentru multă vreme, dar după el au fost mulți care au împrumutat gusturile voievodului și au căutat să împlinească obiectivul național al unirii.

În fața Palatului reședință a voievodului român stau două dintre clădirile simbol ale orașului Alba Iulia și ale țării: Muzeul Național al Unirii și Sala Unirii. Deși ambele aparțin de Muzeu, fiecare reprezintă un monument în sine. Muzeul de istorie al Albei Iulia – un spațiu muzeal cum puține există în România, cu expoziții permanente de colecții de arheologie preistorică, dacică, romană și medievală foarte bine organizate, cu exponate unice puse în valoare și cu metode interactive de prezentare – este găzduit de clădirea „Babilon”. Ridicată între 1851-1853, avea destinația de locuință pentru o parte dintre ofițerii garnizoanei din Alba Iulia. De altfel, oficial, era numită Pavilionul Ofițerilor. Dar cum aceștia veneau din toate colțurile unui imperiu multinațional, a început să fie numită „Babilon”, după legendara clădire biblică. Atât că acest Babilon nu a fost dărâmat, ci restaurat în 1968 și donat Muzeului Național al Unirii.


Statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul

Sala Unirii se găsește vis-a-vis de Muzeu, fiind însă construită la câțiva ani după. Inițial, aici funcționa un cazinou militar. Purta și clădirea aceasta istorii mici, nenumărate și, probabil, semnificative pentru cei ce o frecventau. Dar s-a înnobilat istoric cu adevărat la 1 decembrie 1918, când a fost aleasă pentru a găzdui ședința Marii Adunări Naționale care a hotărât unirea Transilvaniei cu România. În această cameră, suficient de mare cât să cuprindă 1228 de suflete, s-a înfăptuit cel mai de seamă vis românesc – când s-a scris noul certificat de naștere al României Mari, unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului cu România.

În Sala Unirii este păstrat și aparatul de fotografiat al lui Samoilă Mârza, omul care, neangajat de nimeni și fără să o știe, a realizat singurele fotografii de la Marea Unire. După momentul istoric de la 1 decembrie, Sala Unirii a fost reabilitată și decorată cu portrete ale marilor conducători ai neamului românesc și cu busturile și portretele cuplului regal Maria-Ferdinand. În timp, Sala Unirii a devenit un mic „Cotroceni” al Ardealului, locul unde au pășit toți regii României Mari și toți președinții republicii române.

Moștenirea romană

Călătoria prin Cetatea Alba Carolina continuă și nu poate să treacă cu vederea istoria romană a orașului. Învecinat cu Sala Unirii este Muzeul Principia, unde săpăturile arheologice au dezvăluit o serie de clădiri tipice pentru comandamentul legiunii romane. Arheologii consideră că aici se afla comandantul Legiunii a XIII-a Gemina, unde erau păstrate cele mai de preț bunuri, precum tezaurul și stindardele. În apropiere trecea Via Principalis, drumul roman care lega această clădire de Poarta de Sud a castrului. Situl de la Muzeul Principia cuprinde și o grădină romană, cu portic, coloane și capiteluri.

Cu ocazia diverselor sărbători ce au loc în oraș – care nu sunt puține, căci Alba Iulia este o urbe vie și plină de energie creatoare – în fața muzeului au loc reprezentații de dans și teatru interactiv oferite de voluntarii ce fac parte din „trupele romane”.

Dacă se urmărește Turul celor trei fortificații se pot vizita și porțile largi (de până la 10 metri) ale Castrului Apulum, cel mai mare dintre cele 160 de castre romane existente pe teritoriul României. Interesant de observat este și sistemul de încălzire centralizată cu aburi folosit de romani în clădiri.

Sfârșitul: la picioarele Victoriei Înaripate

Drumul către ieșirea din Cetatea Alba Carolina trece pe sub Poarta a III-a, care este simbolul orașului și cea mai impunătoare dintre toate. Poarta masivă, construită în stil de arc de triumf, este bogat ornamentată cu scene de inspirație politico-militară și cu statui și basoreliefuri. În partea superioară este așezată statuia ecvestră a împăratului Carol al VI -lea al Sfântului Imperiu Romano-German, fiul lui Leopold I din Casa de Habsburg. În soclul statuii se consideră că a fost închis Horea, în timpul Răscoalei de la 1784, însă în realitate el a fost întemnițat într-una din încăperile Porții a IV-a.

Un ultim popas înainte de ieșirea din labirintul Cetății trebuie făcut la Obelisc, de unde, dacă norocul e de partea călătorului, se poate admira panorama orașului de jos, de la poalele Cetății Alba Carolina, sub cel mai frumos apus de soare – pentru cei interesați de răgazuri cu nuanțe romantice. Obeliscul a fost ridicat în 1937, la inițiativa asociației „Astra”, cu banii strânși de la locuitori și reprezintă un omagiu adus conducătorilor Răscoalei de la 1784-85, Horea, Cloșca și Crișan. La bază se află o celulă simbolică, iar în față o Victorie Înaripată cu o cunună de lauri în mână.

Periplul prin Cetatea Alba Carolina se încheie cu ultimele două Porți – II și I. Şi apoi retur. Odată ce ai intrat este greu să renunți, să lași totul în urmă și mergi să îți vezi de alte treburi. Revii, treci în revistă tot ceea ce ai văzut, toate colțurile de veacuri prin care ți-ai plimbat mintea. Îți zici ca e bine, așa cum ar trebui să fie.

În Alba Iulia timpul nu stă în loc. A luat-o razna și hipnotizează. Când soarele ajunge la amiază, la ora 12.30 e bine să iei prânzul cel mic, mai ales dacă ești călător și cauți un scurt moment de respiro. Stai în piață, între ruinele romane și Sala Unirii, și mănânci un hot dog american. Prin fața ta defilează în cântec de tobe și trâmbițe o gardă în haine austriece. Și aceasta este o imagine firească pentru orașul etern din inima Transilvaniei.

""