Călătorie în Insula Paștelui: Rapa-Nui - o istorie clădită numai pe legende

Autor 2958 vizualizări


Eram copil când am citit fantastica carte „Aku-Aku”, a lui Thor Heyerdahl. O lume de neimaginat mi se deschidea ca un miraj în fața ochilor, iar nostalgia ei m-a urmărit întreaga adolescență. Insula Paștelui, un loc pierdut în Oceanul Pacific, un tărâm al misterelor sutelor de statui uriașe, a căror existență a stârnit imaginația cercetătorilor din lumea întreagă, dar nimeni nu a reușit să le dezlege șarada. Și iată că, după zeci de ani, am ajuns să pun piciorul pe pământul insulei, care mi se părea atât de îndepărtată, atât de nereală, precum basmele și legendele de lumea realității.

Botezată de un olandez fără imaginație

După aproape cinci ore de zbor peste Oceanul Pacific, pentru a străbate distanța de 3.700 km, plecând din Santiago de Chile, am văzut insula ca un triunghi echilateral, o pată maron-verzuie profilată pe cenușiul întinderii de ape. Părea nelocuită, iar sutele de statui ce le credeam aliniate precum soldații la atac lipseau cu desăvârșire. Ne-am apropiat. O mică așezare de căsuțe modeste se profila prin hubloul avionului.

Pista de aterizare perfectă era parcă în contratimp cu insula ce părea pustie. Doar pentru puțin timp, atât cât a fost necesar pentru predarea documentelor vamale ce ni s-au dat să le completăm în avion. Trecând însă de vamă, am încercat un sentiment de bucurie intensă. Atmosfera era „colorată” de muzica teribil de exotică pentru urechile europene și de lungile șiraguri de flori naturale, cu care eram întâmpinați.

Un fel de „pâine și sare”, un „bun venit” mult mai romantic, tradițional pe insulele din Mările Sudului. În cele câteva ghișee ca niște vitrine aflate pe un perete întreg, peste 10 femei trupeșe, proprietare de pensiuni private cu două-trei camere, își expuneau dinții, într-un zâmbet larg, ireal de alb pe fondul ciocolatiu al feței, făcându-ți semne prietenoase să vii, să asculți oferta lor. O priveliște ce-ți amintește de tablourile lui Paul Gaugain.


Am aterizat pe lumina zilei, dar în intervalul de nici o jumătate de oră, până să ieșim din aeroport, afară s-a lăsat noaptea, brusc, abrupt, ca și când bunul Dumnezeu ar fi apăsat pe butonul comutatorului, întrerupând lumina. În întunericul cu miros greu de flori, de alge și de mare, am întrezărit cu greu fața negroidă a ghidei noastre, Claudia, care ne aștepta cu tabela pe care era scris numele nostru și un jeep, ca să ne ducă la hotel și să ne inițieze, timp de o săptămână, în misterele insulei. Dar cu mult patos patriotic de adevărată descendentă a vechiului neam al insularilor Rapa-nui, deși tatăl era chilian, iar bunica berlineză.

Doar culoarea de ciocolată cu lapte era autohtonă. Așadar, primele impresii, excesul de patriotism se poartă pe toate meridianele lumii. La fel și pasiunea pentru contrastul intens, negru-alb, pus în evidență de haine (probabil ca să poată să fie văzuți și pe întuneric), lucru universal valabil pentru toate persoanele „bronzate” de la natură. Și prima descoperire - evident, de mare valoare – suntem singurii turiști români care au ajuns pe Insula Paș- telui. Cel puțin așa ni s-a spus.

„În primul rând «insularii» nu au acceptat niciodată denumirea ce s-a dat pământului nostru - ne-a spus Claudia ca introducere. Asta a fost ideea lipsită de imaginație a unui olandez, căpitan de vapor, care a ajuns aici într-o zi de Paște și fiindcă nu știa de existența insulei s-a gândit că el a contribuit la „nașterea ei”, deci a botezat- o. Noi continuăm s-o numim „Rapa Nui” (Insula Mare), nume dat în 1863 de navigatorii din Tahiti. Strămoșii noștri au denumit-o „Te Pito te Henua” (Buricul Pământului) sau „ Mata-ki-terangi” (Ochii care vorbesc cu cerul - de fapt craterele celor trei vulcani).

Dar și acum părerea insularilor nu contează, ca și cum nu am exista ca națiune, ci doar ca simplu teritoriu anexat la Chile. Toate hotărârile se iau în Santiago de Chile sau în Valparaiso. Când s-a turnat, în 1993, filmul lui Kevin Kostner - Rapa-Nui - locuitorii au aflat doar când pe insulă au început filmările. În 1996, când s-a renovat aeroportul Mataveri, guvernul a găsit de cuviință să aducă mână de lucru de pe continent, deși aici posibilitățile de câștig sunt reduse. Cea mai mare parte din veniturile obținute din singura sursă de câștig – turismul – intră tot în buzunarul statului chilian. Dar, cred că este un lucru cunoscut peste tot, nu-i o noutate”.

Urâtul Moai-Kavakava – ocrotitorul caselor

Hotelul, ce în reclamă aspira nu numai la un număr de stele, ci la întreaga constelație a „Crucii Sudului”, fiind unul dintre cele mai luxoase ale insulei (din cele patru existente), era alcătuit din mici bungalowuri, pierdute într-o pădure de flori pe care le-am intuit noaptea mai mult după parfum, iar pe lumina zilei m-au copleșit cu splendoarea și vitalitatea lor policromă. Din loc în loc, copii minuscule ale vestitelor statui, precum și blocuri ovale, masive, din piatră cenușie, sculptate cu niște meandre ce se interferau lăsându- te să întrezărești în acest păienjeniș păsări ciudate, hârci de mort, șopârle gigante și broaște țestoase stilizate, ce te introduceau în atmosfera mitică a insulei șaradelor și misterelor.

Atârnate de ușa recepției, la loc de cinste, trei sculpturi realizate din crăci de lemn contorsionate, îngrozitor de hidoase, se holbau amenințător. Tematica era identică, un fel de schelet sau cel puțin prototipul unuia care a murit de inaniție, cu burta flască atârnată, adus bine de spate și coastele proeminente, capul mare cu ochii bulbucați făcuți din scoici aplicate, fălci și bărbie puternică, nas exagerat și urechi lungi, picioare scurte, brațe până sub genunchi, penis circumcizat și în erecție - reprezentarea insularilor despre frumusețea demonului, minus cornițele (acestea sunt de inspirație europeană).

Urâțenia lor perfectă le făcea chiar atrăgătoare și tare mi-am dorit să am și eu o asemenea amintire. Din curiozitate am întrebat dacă le pot cumpăra, iar hotelierul mi-a răspuns că nu-s de vânzare. Pe undeva am avut senzația că răspunsul a fost cam pripit, de parcă se și vedea deposedat de groteștile sculpturi. Zilele următoare, colindând capitala liliputană – de fapt singurul oraș al insulei – am văzut pe tarabele localnicilor, care vindeau obiecte artizanale de producție proprie, o mulțime de sculpturi similare de toate mărimile, care mai de care mai respingătoare și mai scumpe, de la multe zeci la multe sute de dolari.

M-am încăpățânat să cumpăr de la o localnică un monstru, încercând să mă târgui, să mai las din prețul piperat de 160 de dolari. Văzând că sunt interesată, instantaneu a apărut fiul ei care mi-a spus că de fapt mama nu cunoaște prețul real care ar fi fost de 350 de dolari, deci de aici ar trebui să înceapă târgul. Am renunțat și mi-am propus ca, în viitor, să mă orientez spre persoane singure, ca să nu mai existe supralicitări și, în cele din urmă, am reușit să intru în posesia unei pocitanii, urâte foc. Pe parcurs am înțeles că aceasta era forma de „colaborare” dintre străini și insulari. Evident, am întrebat-o pe Claudia ce-i cu monstrul, nu degeaba era plin târgul, precis că avea o semnificație anume.

- Este Moai Kavakava, ne-a spus ea foarte reținută, pot să spun chiar cu o mare doză de seriozitate sau poate de teamă. Moai înseamnă „Strămoșul preistoric”- de fapt este numele dat și coloșilor, iar Kavakava – „Costeliv”. În nici o casă nu lipsește, este reprezentarea spiritelor morților, cel care apăra casa de duhurile rele, de demoni. Se pune întotdeauna la uși, chiar la geamuri, atârnat cu o sfoară de urechi, așa că demonii știu că nu pot pătrunde, deoarece casa este păzită de spiritele strămoșilor.

- Ai și tu așa ceva, am întrebat-o curioasă.

- Bineînțeles, toți Rapanuii au în casă pe Moai Kavakava. Chiar dacă pare o superstiție, este tradiția noastră moștenită, iar noi suntem datori s-o ducem cu respect mai departe, altfel ne pierdem identitatea. Acesta este folclorul nostru, mitologia, legendele noastre, dar într-o vreme a fost credință.

Așa să fie oare? În definitiv de ce m-aș mira? Oare țăranii noștri nu au la uși și ferestre, ba chiar și în grajduri, funii de usturoi, împotriva vampirilor? Iar de când scriitorul irlandez Bram Stoker a reactualizat în 1897 mitul vampirilor existent în Evul Mediu în toate țările Europei, iar Dracula a devenit cel mai reprezentativ personaj din istoria României, obiceiul sau superstiția s-a extins și pe alte continente.

Există oare vreo diferență între cele două superstiții? Da, poate de spațiu geografic, dar esența este aceeași - teama de necunoscut. Legenda lui Moai Kavakava, relatată cu multă seriozitate de Claudia, este de o naivitate înduioșătoare. Pe scurt, se spune că un anume rege Tuku Ihu ar fi întâlnit într-o zi duhurile necurate Hiti Rau și Nuku te Mango, care dormeau dezbrăcate sub un pom.

Știind că dacă acestea vor prinde de veste că au fost văzute viața îi este în pericol, cum a ajuns acasă a sculptat din două crăci din lemn de Toromiro contorsionate, figurile lor îngrozitoare – trupul scheletiform, cocârjit și capul de diavol. Când a dus treaba la bun sfârșit, a atârnat sculpturile cu un șnur de urechi, apoi a pornit la drum spre culmea Tongoroua, unde i-a întâlnit prima oară pe demoni.

Așa cum a sperat, aceștia i-au ieșit din nou în cale, dar regele Tuku Ihu nu s-a speriat, ci scoțând sculpturile, le-a făcut să se miște ca două marionete. Văzând demonii propria lor imagine atârnată pe sfoară și săltând sub mâna unui om, s-au speriat și au fugit pentru totdeauna de pe insulă. Când s-au întâmplat toate acestea e greu de spus, legendele ca și poveștile nu au vârstă, dar figurinele denumite Moai Kavakava sunt cele mai reprezentative relicve ale vechii credințe, fiind nelipsite din casele insularilor, ca să-i apere de duhuri rele și demoni.

Cum se explică similitudinea tematicii „Zeului Casei”, existentă și la chinezi și sub o formă sau alta în întreaga Asie, este un nou câmp de investigare a etnografilor, cu un perimetru uriaș, din anul 4.000 înaintea erei noastre, când populația din nordul Chinei a început să migreze. Alături de Moai Kavakava, mai există reprezentările fostelor zeități, șopârle cu cap de om, burtoși cu două capete sau obiecte cu semnificație mitică, în trecut considerate sacre. Am aflat asta, nu le-am văzut însă decât pe tarabe, la vânzare.

Cu toată prietenia ocazională legată în cele câteva zile, prietenie consolidată de numeroase cadouri consistente, Claudia a ezitat să ne invite la ea acasă. Ne-a prezentat familia, ne-am fotografiat împreună, ne-a arătat casa de la depărtare, dar nu am pășit pragul ei și, în afara casoletelor cu mâncare cu care firma de turism ne asigura prânzul în lungile zile de investigație pe creste de vulcan, în peșterile insulei, în rezervația sfântă Orongo sau cercetând petroglifele, altarele Ahu, Moai (cum sunt denumiți coloșii), nu ne-a oferit nici o banană din bananierii sădiți în curtea ei. Probabil că pe undeva amintirile „civilizatorilor” s-au transmis din generație în generație, un fel de „să nu uiți Darie” transpus pe pământul insulei, căruia nu i s-a dat nici cel puțin dreptul să-și poarte numele dat de strămoși.

O istorie clădită numai pe legende

De fapt, singurele care s-au păstrat, aducând o palidă lumină asupra trecutului, sunt legendele transmise oral din generație în generație și dintre acestea cele mai multe salvate datorită abnegației unui misionar, părintele capucin Sebastian Englert, care în 1935 a venit pe insulă, întemeind prima Misiune catolică. El a făcut o adevărată inventariere a statuilor și a alcătuit modestul muzeu de Etnografic, unde au fost depuse ultimele sculpturi originale, din lemn sau piatră, spre a le salva de a fi „cumpărate” pe prețuri simbolice și duse pe toate continentele, ca să nu spun jefuite. Evident, legendele sunt explicația naivă dată de un popor primitiv, pus în fața unor fapte de neexplicat.

În ce măsură ar putea exista în ele un sâmbure de adevăr este ipotetic, dar, pe undeva, se consideră că nașterea lor a fost legată de o anume întâmplare reală, în același timp, existența lor la popoare care geografic sunt foarte depărtate generează o serie întreagă de întrebări, rămase fără răspuns până acum. Cum ar fi aceea a continentului scufundat în Pacific, legendarul Mu, care ar fi fost o adevărată punte de legătură, emițându- se chiar ipoteza îndrăzneață că Insula Paștelui și toate insulele incluse în „Triunghiul Polinezian” – Noua Zeelandă- Hawaii- Rapa Nui - ar fi relicve ale acestuia.


Și despre această ipoteză există o altă legendă: Se spune că insula Rapa Nui era la început chiar mai mare decât continentul Americii. Din păcate, zeilor le-a plăcut să se joace cu ea. Astfel, Oroke - zeul distrugerii – când era prost dispus, căci morocănos cum era se certa mereu cu Oceanul, îi arăta acestuia că e mai puternic săltând insula și scufundând-o cu ajutorul unei pârghii făcute din axul pământului.

Era chiar amuzant și-l înveselea nespus să vadă cum se ridicau și se scufundau pământurile prin puterea lui; când era sus insula și sub apă continentul, când invers. Dar într-o zi pârghia mult prea folosită s-a rupt, și cum tocmai atunci, în acest joc de-a „huța-huța”, insula era sub apă și continentul deasupra ei, Oroke nu a mai putut s-o ridice doar cu puterea mâinilor. De atunci ea a rămas pentru totdeauna sub împărăția apelor, care s-au dovedit mai puternice. 

Cercetătoarea engleză Katherine Routledge, care a condus în 1914 prima expediție arheologică pe Insula Paștelui - catalogând și desenând terasele din piatră, altarele și peste 400 dintre sculpturile mamut, a făcut o remarcă:

„Aici se află cea mai mare pondere de mistere și taine din lume, raportat la suprafața infimă a insulei. Iar dezlegarea lor este o ecuație cu infinite necunoscute. Singurele explicații sunt prezumtive, pagini întregi din istoria dezvoltării omenirii au fost rupte și aruncate cu inocența criminală a nonculturii”.

A doua zi descoperim povestea „botezului” insulei, precum și câteva date din istoria ei dramatică, în timp ce hurducați fără milă de jeepul condus de Claudia pe drumurile înguste, neasfaltate, pline de bolovani și hârtoape, ne îndreptam spre „cariera de piatră” din craterul vulcanului Rano Raracu, ”maternitatea” unde s-au născut coloșii. Peisajul este arid, ierburi și tufișuri aproape uscate căci suntem la început de iarnă, tufe sălbatice de maracuia încărcate cu fructe mici ca niște mingi de ping-pong, dulci și parfumate și, la distanță, nenumărați cai sălbatici, care, paradoxal, găseau de mâncare și mai ales apă pe insula cu pământ roșu cărămiziu, unde nu există nici un singur pârâu, doar apele strânse în craterele celor trei vulcani stinși.

- Avem doar 18 km. de drum asfaltat, între capitala Hangaroa și golful Anakena. Restul este lăsat „natural”, ca să nu strice „autenticitatea” insulei. Noi suntem obișnuiți. Pentru turiști este mai plăcut să meargă călare – evident dacă se pricep – există însă pericolul să trăiască o aventură palpitantă, sunt mulți cai sălbatici pe insulă și dacă nu știi să-ți stăpânești exemplarul călărit, acesta o ia razna la chemarea unui eventual „partener” aflat în libertate, aruncându-te pur și simplu din șa.

Mulți exploratori, prea puțini au înțeles ce au descoperit

Așadar, începe să ne relateze Claudia, supozițiile făcute în 1590 de cartograful olandez – Mercator au dat frâu liber imaginației. Acesta fiind convins că trebuie să existe un echilibru perfect în natură, a presupus că dacă Asia, Europa și Africa în mare parte se află la nordul ecuatorului, trebuia să existe și în sudul acestuia un continent mare, care, împreună cu o parte din Asia, cu India și America, să mențină egală balanța Pământului.

Această teorie a dus la speculații și prezumții despre existența unui nou continent - Terra Australis, dar de-abia pe la începutul sec. al XVIII-lea spaniolii, portughezii, englezii și olandezii au început investigațiile pentru căutarea lui. Așa se face că amiralul olandez Jakob Rogeeveen, la solicitarea Societății Comerciale a Indiilor de Est – Davisland, a plecat pe 21 august 1721, cu trei corăbii și 270 de oameni să descopere continentul fantomatic.

Pe 6 aprilie 1722, a descoperit însă o insulă mică, necunoscută, necartografiată pe nici o hartă, pe a cărui țărm se vedea, de la mare distanță, o adevărată pădure de megaliți, și cum s-a întâmplat să fie tocmai duminica Paștelui, a numit-o Paasch Eyland – Insula Paștelui. Debarcând după câteva zile de observații, s-au apărat cu focuri de armă de „indienii sălbatici” - aproape goi și neînarmați - ucigând destui dintre ei.


Dar, în cele din urmă, sălbaticii s-au dovedit prietenoși, au adus oaspeților daruri – găini și banane și, asemenea maimuțelor, foarte curioși și mai ales foarte „iuți de mână”, s-au urcat pe vase și au furat la iuțeală tot ce au apucat dintre obiectele minunate, nemaivăzute până atunci. Îndemânarea asta fantastică a fost descrisă de toți navigatorii ajunși pe insulă, surprinși de marea dexteritate și „specializare” a insularilor în branșa respectivă.

Negăsind decât o insuliță liliputană, cu populație primitivă și statui gigantice care după părerea lui nu foloseau la nimic, amiralul dezamăgit a ridicat ancora pe 13 aprilie, fără să realizeze proporțiile descoperirii sale și faptul că numele său va fi înscris pentru totdeauna în istorie, tocmai datorită acestui petec de pământ căruia i-a fost naș de botez.  Contemporanii însă nu au apreciat descoperirea sa, considerând că insula nu merita nici efortul, nici timpul și mai ales nici banii investiți, neavând nimic comun cu necunoscutul și misteriosul continent Terra Australis, atât de căutat.

Prin 1768, vestitul căpitan Bougainville, trecând prin apropiere, a considerat și el că insula este complet neinteresantă și nu a debarcat – spre ghinionul Franței. În 1770, viceregele din Peru a organizat o expediție pentru anexarea insulei la coroana spaniolă, astfel, pe 15 octombrie 1770, ea a fost iarăși botezată, de data asta „San Carlos” – după numele regelui, primind - tipic Spaniei - trei cruci mari din lemn înfipte pe pământul ei, care să ateste că un nou pământ a fost cucerit pentru „credința catolică”. Doar că Don Felipe, conducătorul expediției, a fost mult mai curios decât predecesorul său și a vizitat insula, iar relatările sale ulterioare asupra populației și statuilor uriașe au stârnit imaginația multor navigatori.

Urmează în 1774 vizita căpitanului Cook, aflat la cea de-a doua călătorie în jurul lumii, vizită care nu rămâne fără urmări, golful unde a ancorat purtând și acum numele său. El a fost primul care a cunoscut cultura insularilor, înainte de impactul cu „civilizația”. Chiar dacă relatările sale nu au fost absolut exacte și nicidecum entuziaste - probabil din cauza faptului că s-a îmbolnăvit de scorbut - ele constituie cele mai vechi documente revelatoare, care mai târziu au declanșat, după principiul dominoului, o adevărată campanie de dezvăluire a nenumăratelor mistere de nepătruns.

Doisprezece ani mai târziu, contele La Pérouse a vizitat insula. „Indienii” (cum i-a considerat) bine hrăniți, veseli, fără de griji, prieteno și, cu femei care-și ofereau grațiile, în timp ce bărbații șterpeleau tot ce se putea, i-au fost mai mult decât simpatici, așa încât le-a făcut nenumărate cadouri, capre, oi și porci, precum și plante ca bumbacul, porumbul și arborele de pâine, care însă nu a supraviețuit climei. Relatările sale, precum și desenele făcute de însoțitorul său, Duché de Vancys, au stârnit și mai mult interesul asupra insulei. Din păcate nu numai cel științific.

Confruntarea dramatică cu lumea civilizată

Am ajuns la capătul așa-zisului drum carosabil. Urmează panta înclinată a vulcanului, inaccesibilă pentru jeep. Claudia a parcat mașina și a pornit-o voinicește, vorbind non-stop, o cascadă de informații „comprimate de cultură”, administrate într-un timp record. - Statuile insulei au stârnit curiozitatea lumii întregi, relata ea în timp ce urca sprintenă coasta bolovănoasă, iar noi o urmam gâfâind, sub soarele mușcător de început de iarnă, care se distra încingând pământul la peste 35° și pârjolindu- ne fără milă. Se presupune că uria șii megaliți au fost făcuți datorită cultului strămoșilor, de fapt credința primitivă a locuitorilor insulei.

Etnografi, geologi, antropologi, sociologi, geografi, istorici, chimiști, și nu numai, au în obiectiv de peste 200 de ani descoperirea misterelor insulei. Mai puțin semnificativă li s-a părut soarta insularilor. De fapt, ea a fost înscrisă pe aceleași coordonate pe care le-a urmat „civilizarea” tuturor popoarelor primitive din cele patru continente, de către reprezentanții bătrânei și „civilizatei” Europe. Despre asta se vorbește mult mai puțin, ar fi chiar monoton să repeți lucruri care într-un fel sau altul s-au întâmplat pe toate meridianele. Secolul al XIX-lea a fost tragic pentru insulari. Prima dramă s-a petrecut în 1805.

Vasul Nancy - sub drapel american – a venit în arhipelagul Juan Fernandez, să vâneze foci. Evident, aveau nevoie de mână de lucru, așa că s-au gândit că cel mai practic era să folosească “indienii sălbatici” din Insula Paștelui. Văzând vasul acostat în golful Anakena, insularii s-au grăbit să vină înot și, prieteno și, s-au urcat pe punte, așteptând cadourile cu care La Perouse a intrat în legenda insulei. Când a considerat că numărul celor urcați pe corabie corespunde necesităților, căpitanul a dat ordin de plecare.

O luptă dramatică s-a încins între răpiți și răpitori, o parte au reușit să scape, dar în final 12 bărbați și 10 femei au fost puși în lanțuri și aruncați în cala corabiei. După trei zile de navigat, bărbații au fost lăsați liberi pe punte, dar, imediat, s-au aruncat în ocean sperând să ajungă înot la insulă, lucru evident imposibil. Văzând aceasta, căpitanul s-a întors în golful Anakena și a lăsat femeile libere, dar cei 12 bărbați care au murit înecați nu au fost uitați. Locuitorii au înțeles că duhurile rele ale insulei erau infinit mai blânde decât “demonii civilizației”.

În 1811 Pindos - un alt vas american - a poposit în golf să-și facă provizii de alimente și femei. Au fost prinse, legate și îmbarcate atâtea femei câți marinari erau pe vas, iar după o noapte de orgie, “obiectele plăcerii“ au fost pur și simplu aruncate peste bord, să se întoarcă înot la insulă. Mai mult de atât, căpitanul, un anume Wader, a găsit că este chiar amuzant să-și încerce îndemânarea trăgând în țintele vii, spre bucuria întregului echipaj la fiecare “obiectiv atins și scufundat”. De pe țărm, familiile neputincioase asistau la «distracția macabră», fără să știe că, de fapt, puținele supraviețuitoare, vor aduce cu ele suferință și moarte pentru toată comunitatea. Americanii le-au dăruit nu numai gloanțe, ci și sifilisul.

Este firesc că după aceste experiențe, ospitalitatea localnicilor și curiozitatea față de “lumea civilizației” a cam lăsat de dorit, așa că, în 1843, când episcopul Rouchouze, împreună cu încă 20 de călugări și călugărițe, a debarcat pe insulă, hotărât să-i inițieze pe sălbaticii locuitori în tainele “iubirii față de aproapele tău”, a fost atât de bine primit încât nici până astăzi nu se știe sub ce formă au fost gătiți spre a fi mâncați, probabil copți între bolovanii încinși – după obiceiul locului.

Canibalismul era obișnuit, pe de o parte se datora creșterii populației, scăderii posibilităților de a obține hrana și imposibilității de a pleca să caute alte insule din cauza lipsei copacilor din care să construiască pirogi, iar pe de altă parte exista convingerea că dacă mâncai un dușman (din tribul vecin), mai ales creierul și inima lui, îi luai și puterea și forțele lui oculte. Astfel, în 1890 americanul V. S. Frank, care a făcut investigații pe cont propriu, a relatat că a fost martorul unui adevărat ritual executat în fața unui altar cu statui încă în picioare, iar în final au fost omorâți mai mulți prizonieri – marinari peruani și membri ai unui alt trib insular, apoi copți și mâncați.

Dar timpul vindecă și rănile cele mai adânci, Nancy și Pindos au devenit doar legendă și, încet, dușmănia vădită a insularilor față de străini s-a estompat, probabil că noua generație – ca întotdeauna refractară și cu dorință de emancipare - s-a plictisit să tot audă de la părinți sfaturi despre pericolul ce-l reprezenta “lumea albilor”.

Așa se face că pe 19 decembrie 1862, când căpitanul peruan Antonio Aiguire, cu vasul său Cora și încă cinci nave, a poposit în golful Anakena, insularii nu s-au mai ascuns în peșterile de nepătruns, ci au fost tentați de “jucăriile” strălucitoare, puse ca momeală pe stânci de către peruanii veniți să se aprovizioneze cu “marfă proaspătă” pentru piața negustorilor de sclavi. Ei s-au cățărat cu sutele pe corăbii.


Coliba unui șef de trib. Desen de Stephen Chauvet pentru cartea lui Pierre Loti „Misterele din Insula Paștelui“, Paris 1873

Curiozitatea a fost prea scump plătită, zeci de morți, peste o mie de localnici luați ca sclavi, printre care regele cu familia, preoții, învățații, cântăreții care “citeau cântând” vestitele table Rongo-Rongo ce constituie singurele “documente scrise” existente, care nici până în ziua de azi nu au fost descifrate. Întreaga elită a insulei a fost dusă în sclavie în Peru, pentru a strânge excrementele și cadavrele cormoranilor, fregatelor, pescărușilor și altor păsări marine, din care se făcea Guana – un îngrășământ foarte scump. O cultură de secole a fost distrusă într-o singură zi.

La protestele și apelurile episcopului din Tahiti, susținute de Guvernul Franței, apoi de englezi, americani și chilieni, statul peruan a hotărât ca locuitorii răpiți de pe Insula Paștelui să fie eliberați. Dar, decizia a sosit prea târziu. În mai puțin de un an, din cei o mie de sclavi au rămas mai puțin de o sută. Traiul inuman, foamea, munca în extrem, pedepsele și bolile i-au decimat. Supraviețuitorii slăbiți, bolnavi, înghesuiți mai rău decât vitele în cala corabiei, nu au rezistat drumului, așa că pe insulă au coborât în cele din urmă doar 15 persoane, și nu singure, ci însoțite de o boală cumplită – vărsatul negru - variola, care a reușit să încheie “apoteotic” opera distrugerii.

Creștinismul distruge singurele documente cu scriere originală

În 1864, pe insulă a poposit primul misionar european, fratele Eugene Eyraud, de profesie lăcătuș, dar care, fiind racolat de congregația catolică „Inima lui Iisus” din Capioco- Argentina, a devenit novice și, astfel, descoperindu-și valențele intelectuale, s-a gândit să popularizeze evanghelia creștină. Și cum Insula Paștelui era un subiect deosebit de controversat în acel timp, proaspătul misionar s-a hotărât să-i aducă pe calea cea dreaptă a credinței adevărate pe „ultimii sălbatici” supraviețuitori.

Povestea este lungă, cea mai mare realizare pe care a avut-o a fost să definitiveze procesul distrugerii ultimelor urme ale culturii străvechi. Cu pregătirea intelectuală de lăcătuș, dar cu exaltarea de „misionar ce-și sacrifică viața pentru propovăduirea credinței adevărate și salvarea sufletelor”, a îndemnat populația să ardă „semnele diavolului” - tablele din lemn Rongo- Rongo - precum și toate statuetele cu simbolică reprezentativă, de asemenea le-a interzis orice fel de ritual ce ținea de credința inițială. Dintre tablele respective, mai există la ora actuală 26 de exemplare, răspândite în muzeele celor 5 continente – pe Insula Paștelui se află doar copii.

- De fapt, ce reprezintă tablele Rongo- Rongo? Am văzut două autentice ce se află la Muzeul de Etnografie din Viena, dar explicația dată este irelevantă.

- Se știe că insula a cunoscut două perioade de colonizare. Se apreciază că prima ar fi fost în jurul secolului al IV-lea sau al V-lea al erei noastre și se bănuiește că populația ar fi venit din insulele Marchize.

Teoria lui Thor Heyerdahl care susținea că ar fi venit din Peru, și pentru argumentarea căruia a făcut acea călătorie fantastică descrisă în cartea „Kon-Tiki”, este acum contestată. Cea de-a doua colonizare a avut loc în secolul al XIV-lea și a fost făcută de regele Hotu Matua. Povestea aceasta am s-o spun mai târziu. Se spune că regele a adus cu el 67 de table Rongo-Rongo. Acestea sunt niște bucăți de lemn ca niște scânduri, cu grosime de până la 5 cm și lungime până la un metru.

Nu dimensiunile contează, ci semnele încrustate pe ele, asemănătoare cu hieroglifele, care în ansamblu constituie singura scriere ce s-a născut în zona Pacificului. Doar anumiți preoți și învățați puteau să le citească, ei erau numiți Tangata Rongo Rongo. În fiecare an, era un adevărat ritual sacru, ca pe plaja din golful Anakena, să se citească tablele Rongo Rongo, pentru a se reaminti felul în care Hotu Matua și poporul său au ajuns pe insulă.

Când, în 1862, cea mai mare parte a populației a fost dusă în sclavie, ultimul „cititor” a murit. De atunci, cercetători din lumea întreagă se chinuiesc să descifreze însemnele, doar că nu mai au norocul lui Champollion care, pe piatra Rosetta, a găsit și traducerea hieroglifelor în limba greacă, astfel, prin similitudine a găsit înțelesul exact, întemeind în 1822 știința Egiptologiei. Părerile sunt împărțite, e posibil ca Rongo Rongo să relateze istoria celui de-al doilea popor venit pe insulă și originea lui sau să cuprindă relatări despre constelațiile văzute din mările sudului, cunoașterea lor fiind necesară în navigație, vehiculându-se chiar teoria că ar avea înțeles pornografic, fiind explicată geneza prin 41 de copulații dintre păsări și pești, din care s-a născut în sfârșit soarele.

Se știe doar că polinezienii erau navigatori foarte iscusiți, care se orientau după constelații, după nori, după curenții marini, după zborul păsărilor, după drumul broaștelor țestoase, după vânt și după culoarea apei. Cert este că tablele Rongo Rongo au rămas de nedescifrat, s-au identificat semnele care ilustrează păsări, pești, oameni, simbolul falusului, broaște țestoase, dar asta nu rezolvă problema. Scrisul este asemănător cu hieroglifele, dar aceasta nu înseamnă că poporul lui Hoto Matua venea din Egipt, ci doar faptul că ambele popoare au rădăcini comune.

Aceasta dezlănțuie o nouă serie de ipoteze, ca aceea a continentului Mu, scufundat în Pacific. Complicat, nu? Uite așa, datorită acestor mistere cu care-și frământă creierii generații după generații de cercetători, am ajuns și noi în atenția lumii întregi. Este de fapt o reacție în lanț, o întrebare nu generează un răspuns, ci alte și alte întrebări. Un fel de „cine a fost mai întâi, oul sau găina?

Mă întreb, de ce s-au încăpățânat să păstreze numele de Insula Paștelui - pe care noi tot nu-l acceptăm - și nu au denumit-o „Insula misterelor de nedezlegat”? Ar fi fost mai aproape de adevăr și mult mai original. În zilele următoare, am vizitat cimitirul din Hanga-Roa, unde în 1868 a fost înmormântat înflăcăratul misionar – demn urmaș al călugărilor inchizitori din sec. al XVI-lea, care la rândul lor au distrus scrierea Maya. Pe piatra masivă ce veghează mormântul lui este scris:

„Fratele Eugene Eyraud, care din lăcătuș a ajuns lucrător al lui Dumnezeu, și astfel a cucerit insula pentru Jesus Christus”.

Cât de eficientă a fost exaltarea sa, să oblige un popor să renunțe la tradiția strămoșească, să distrugă urmele unei culturi, în ideea că există o nouă religie, mai adevărată, este greu de apreciat. Dar cât de dezastruoasă se știe. În 1882, când locotenentul Geiseler, căpitanul vasului de război Hyäne, a făcut pe insulă adevărate investigații, locuitorii uitaseră deja că au fost botezați și venerau vechii lor zei, procesul creștinării fiind mult mai târziu definitivat.

Urmând șirul poveștii, între 1863- 1877, populația s-a redus la 111 supraviețuitori, ca spre sfârșitul secolului întreaga insulă să devină o uriașă “groapă comună”. Nici unul dintre inițiații în tainele trecutului nu a mai supraviețuit. Locotenentul Julien Viraud, cunoscut posterității ca scriitorul francez Pierre Loti, pe atunci ofițer pe vasul francez de război La Flora care a vizitat insula în 1872, scrie:

”Văile sunt pline cu oase sau schelete întregi. «Civilizația» a făcut să moară o întreagă cultură, dar «cadavrul ei» nu va mai lăsa nici o clipă de liniște țărilor apusene”.

Istoria insulei și a locuitorilor ei, care, izolați pe un petic de pământ în mijlocul oceanului, au rămas la o civilizație apropiată de epoca de piatră, este dramatică. Sub pretextul civilizării lor, au fost înșelați, decimați, obligați să renunțe la tradițiile lor, la credință și în cele din urmă la pământul lor.

Anexată fraudulos la Chile și transformată în fermă de oi

În 1888, micul petic de pământ de numai 166 km2, pierdut în Oceanul Pacific, a fost anexat la Chile, prin reprezentantul ei – căpitanul de corvetă Policarpo Toro. Cei 178 de locuitori ai insulei erau complet analfabeți, la fel și Atamu Tekena - regele lor de atunci. Tratatul de suveranitate s-a încheiat între două țări cu filozofie și cultură complet inegală. De fapt Chile și-a scris condițiile, iar Atamu Tekena a făcut niște desene bizare în loc de semnătură, sperând să obțină astfel protecție pentru populația decimată de negustorii de sclavi, de boli și tiranie.

Atamu, nepricepând limba spaniolă – probabil că până atunci nu a văzut nici hârtii scrise, a înțeles să încheie pactul în spiritul ritualurilor strămoșești. El s-a aplecat și a luat cu mâna stângă un pumn de pământ, iar cu mâna dreaptă a smuls un smoc de iarbă. Pământul l-a băgat în buzunar, iar smocul de iarbă l-a întins căpitanului, aceasta simbolizând faptul că Rapa Nui a dat chilienilor doar dreptul de folosință a insulei, niciodată însă pământul propriu-zis, care pentru ei reprezintă nu numai identitatea ca popor liber, nu numai legătura cu strămoșii, ci și a doua mamă.

Surprins de acest cadou dorit, dar nesperat, ce i-a picat din cer, parlamentul chilian, care avea și așa destule probleme interne de rezolvat, n-a știut ce să facă cu el, așa că a închiriat insula societății Williamson and Balfour, care a transformat-o într-o uriașă fermă pentru creșterea oilor scoțiene. Reprezentantul firmei Merlet s-a dovedit a fi un „stăpân de sclavi” înnăscut, care a înțeles perfect rolul în care a intrat. Pentru a avea teren suficient să-și crească oițele, a obligat populația insulei să se restrângă pe un teritoriu fix în localitatea Ronga Roa, pe care - asemenea unui lagăr de muncă - l-a îngrădit cu ziduri.


Argumentul forte – localnicii furau peste 1.000 de oi pe an, iar din numărul total de 60.000 paguba era prea mare pentru societate. Nimeni nu avea voie să iasă fără aprobare specială. Rapa Nui a evoluat în ritm cu epoca, nu mai erau sclavi, erau deținuți în propria lor țară, formă de neosclavagism, adoptată câteva decenii mai târziu de țările lagărului noii ideologii făcute după principiul forte „ce-i al tău e și al meu, dar ce-i al meu e numai al meu”.

Dorind să discute situația intolerabilă în care insularii sunt obligați să trăiască, Riro Roco - ultimul rege al insulei – a încercat să ducă tratative cu societatea crescătorilor de oi pe vaporul acesteia. Deși toți l-au sfătuit să nu se bage în gura lupului, „apa care arde” l-a tentat în așa măsură încât a trecut peste înțelepciunea pe care experiența îndelungată a pericolului relațiilor cu albii ar fi trebuit să i-o dea. Și l-a ars! Cum-necum, în condiții chiar misterioase și de neimaginat, s-a dus viu și a fost adus mort. Insula a rămas fără rege, iar locuitorii ei primitivi, considerați o altă categorie de ovine îngrădite în țarcuri, au continuat să-și ducă existența mizeră pe parcela care le-a fost atribuită, unde nu mai exista loc și pentru monarhie.

În 1917, rigida conducere a societății crescătorilor de oi a fost dizolvată de militarii trimiși din Chile pentru a stabiliza pe insulă viața zguduită de puternice răzmerițe, permanente încercări de fugă ale locuitorilor, precum și o cumplită epidemie de lepră. Situația a început să se îmbunătățească parțial, a fost deschisă o școală de stat – evident în limba spaniolă -, iar absolvenții străluciți au fost subvenționați de către statul chilian să studieze mai departe pe continent. Evident, la reîntoarcerea lor pe insulă după încheierea studiilor, ei au început să vehiculeze arzătoare idei de independență și libertate.

În 1966, au avut loc nenumărate mișcări, de data aceasta cu succes. Populația, care locuia tot în acea formă de ghetou, a căpătat dreptul să circule liber pe insulă, a primit pașaport și statutul de cetățean chilian, iar Rapa Nui a fost declarată departament al provinciei chiliene Valparaiso. În 1967, s-a făcut aeroportul militar, cu o pistă de 4 km construită mai târziu de NASA ca loc de aterizare forțată a navelor spațiale. În 1972, a fost deschis și pentru zboruri civile, astfel încât insula a devenit accesibilă turismului. După anul 2000, în școli s-a introdus și limba de predare Rapa Nui, pentru ca tradiția nației să nu dispară în timp, fiind considerați doar o provincie a statului Chile.

""