Alice în Ţara Soarelui Răsare. Jurnal de călătorie în Japonia / FOTO

Autor 4072 vizualizări


Japonia. Un nume a cărui sonoritate pare definiția exoticului, o țară îndepărtată, o cultură aproape de neînțeles. Dar poate tocmai de aceea fascinația este și mai mare. Oare cum scriu? Care e povestea gheişelor? Cum au apărut samuraii? De ce muncesc japonezii atât de mult? Acestea sunt câteva dintre întrebările care ne apar de multe ori în minte când ne gândim la Japonia. Cunoaștem, desigur, pasiunea japonezilor pentru cireșii înfloriți, ni se par spectaculoase procesiunile lor religioase, cu care alegorice imense, urmate de sute de credincioși, știm câte ceva despre obiceiurile lor alimentare, considerate a fi cheia longevității, și suntem copleșiți de frumusețea peisajelor japoneze și unicitatea orașelor lor, adevărate mozaicuri de stiluri arhitecturale și curente filosofice, transpuse în material. Dar Japonia înseamnă mult mai mult decât atât. Este o „călătorie” pentru minte și suflet, dar și pentru trup. Odată ajunși în Ţara Soarelui Răsare, spiritul nostru începe să tânjească nesățios după cunoaștere, iar trupul nu poate decât să urmeze ascultător această poftă lacomă, purtându-ne pașii din oraș în oraș. Umbli de dimineața până seara prin temple, castele, muzee și grădini și timpul parcă nu e destul, pașii nu-s destul de repezi ca să descoperi minunea numită Japonia.

O călătorie în Țara Soarelui Răsare poate avea un fir călăuzitor de natură istorică, artistică, inițiatică sau, pur și simplu, putem merge acolo pentru a căuta distracția. Japonia are de toate, din plin. Este un amestec armonios de tradiții și tendințe moderne, superstiții și noutăți tehnologice, valori seculare și concepte nou apărute.

Privilegiile turistului

Japonezii sunt reticenți față de străini, dar nu și față de străinii care promit să stea puțin și să cheltuiască bani. Turiștii sunt categoria privilegiată de străini din Japonia. Ei se pot bucura de beneficiile traiului japonez, fără a suporta rigorile culturale impuse celorlalți. Japonezii, dar și străinii aflați la muncă sau studii în Japonia, trebuie să se adapteze la o societate care uneori poate părea foarte rigidă. Turiștii însă încalcă de multe ori legile nescrise ale conduitei publice, chiar fără s-o știe: vorbesc la telefon în tren, râd zgomotos în autobuz, mănâncă pe stradă, oferă bacșiș la restaurant sau uită să se descalțe la intrarea într-o locuință.

Prin urmare, un mic bagaj de cunoștințe privind civilizația, dar și istoria Japoniei, este mai mult decât util într-o astfel de călătorie și poate lăsa o impresie plăcută gazdelor sau celor cu care interacționăm.

Tot la capitolul documentare în vederea unei excursii reușite, intră și detalii privind aspecte mai practice, precum transportul și cazarea. Doar pentru turiști există un document-minune. Se numește Japan Rail Pass și este un abonament de 7, 14 sau 21 de zile, care îți oferă călătorii cu trenul nelimitate pe întreg teritoriul țării sau doar în anumite zone. Deși prețul poate părea piperat (550 dolari/21 zile/persoană), dacă luăm în considerare că doar un drum între Tokio și Osaka costă cam 120 de dolari, înțelegem repede că abonamentul e, de fapt, o afacere foarte bună. Trenurile fac parte și din rețeaua de transport public a unor orașe (Tokio, Osaka) și pot ajunge pe oricare dintre cele patru insule principale. Dotat cu un astfel de permis, turistul scapă de grija transportului și poate explora în voie orice colț de Japonie.

Pentru călătoriile cu metroul sau autobuzul, situația e mai îmbucurătoare, iar bugetul nu este atât de greu încercat. Există în majoritatea orașelor abonamente de o zi care costă, în medie, 500 yeni, adică în jur de cinci dolari. Probabil sunt puține orașele europene unde te poți plimba în voie plătind un tarif apropiat ca valoare.

În privința cazării, turiștii au o gamă largă de variante dintre care pot alege. Fie înnoptați la un hotel în stil occidental (de ce, dacă tot ești în Japonia?), fie la ryokan (han tradițional japonez), unde dormi pe tatami și futon, fie în hosteluri sau la localnici acasă. Ultimele opțiuni sunt și cele mai ieftine, iar uneori se întâmplă ca gazda japoneză să-ți rezerve tocmai o cameră cu tatami și futon, astfel încât te bucuri de experiența dormitului pe podea la un preț cel puțin înjumătățit. Folosind site-ul airbnb.com poți găsi cazare în centrul Tokio-ului (mult mai mare decât întreg Bucureștiul) cu prețuri de până în 30 de dolari. Asta, bineînțeles, dacă nu ai deja un cont apreciat pe couchsurfing.com și poți dormi gratis acasă la japonezii dispuși să te cunoască.


Ce să vizitezi mai întâi, aceasta este întrebarea. Odată rezolvată problema transportului și a cazării, nu ne rămâne decât să ne hotărâm ce vedem. E de departe cea mai dificilă alegere. În funcție de durata vacanței, poți merge în principalele orașe (Tokio, Osaka, Kyoto, Hiroshima) sau poți face și mici ocoluri. Nu vei regreta dacă te îndrepți spre Nara, Kanazawa, Kamakura, Nikko sau lacurile din jurul muntelui Fuji.

Pentru o cunoaștere superficială a capitalei sunt necesare cel puțin patru zile, timp în care poți vedea Palatul Imperial, reconstruit pe locul fostului castel Edo, de unde shogunii Tokugawa au condus Japonia timp de două secole și jumătate (perioada Edo, 1603-1868); templul Senso-ji, cel mai vechi templu budist din regiune, înconjurat de un cartier aparte (Asakusa), cu străzi întortocheate și locuințe tradiționale, sau celebrul parc Ueno, care găzduiește altarul Toshogu, construit în 1616, splendida pagodă datând din 1625 a templului Kanei-ji, o grădină zoologică și multe altele. Tot Ueno este și locul unde cei mai mulți tokioți vin să sărbătorească înflorirea cireșilor, organizând picnicuri sub copacii în floare. În apropiere se găsește și Muzeul Național din Tokio, cel mai vechi din Japonia, care expune obiecte istorice și de artă japoneze, asiatice, dar și occidentale.

Un alt reper pentru amatorii de istorie îl constituie altarul Meiji Jingu, dedicat sufletelor împăratului Meiji și soției sale, un cuplu imperial care a jucat un rol decisiv în transformarea Japoniei dintr-o semicolonie într-una dintre marile puteri ale lumii. Inaugurat oficial în 1926, a fost reconstruit în 1958, după distrugerile suferite în cel de-al Doilea Război Mondial. Altarul, cu clădirile aferente, casa de ceai, grădina de iriși și grădina de azalee ocupă un spațiu imens și este o oază de liniște în mereu aglomeratul și agitatul Tokio.

La câteva minute de mers pe jos, descoperim o altă atracție, de data aceasta mai potrivită pentru tineri, mari amatori de anime și manga. Este vorba de zona Harajuku, celebră pentru ținutele desprinse parcă din filme SF ale celor care o populează.


Cu cât eşti costumat mai ciudat, cu atât eşti mai apreciat în Harajuku

Shibuya, cea mai aglomerată intersecție din lume, străjuită pe una dintre laturi de statuia câinelui Hachiko, întruchiparea loialității canine, Ginza, cartierul zgârie-norilor și al firmelor de lux, gara Tokyo, cu multiplele niveluri, și cartierul Akihabara, paradisul pasionaților de electronice, sunt câteva destinații obligatorii. La fel este și piața de pește Tsukiji, a cărei demolare în vederea Olimpiadei din 2020 a fost amânată pe termen nedeterminat. Spectacolul oferit de comercianții de tot felul de animale marine cere sacrificii serioase: nu poți intra la celebra licitație de ton fără o rezervare care se face pe loc, începând uneori chiar mai devreme de ora 5 dimineața. Dar în Japonia, transportul public nu funcționează noaptea, astfel încât să ajungi la timp în piață poate fi o provocare în sine. Dacă ai ratat ocazia, nu-ți rămâne decât să te plimbi printre tarabele din apropiere sau să iei un mic dejun foarte matinal, dar și foarte proaspăt, la o bodegă, alături de alți întârziați.

A nu se rata: Nikko şi Kamakura

La o oră-două de mers cu trenul din Tokio, se află două destinații interesante și importante din punct de vedere istoric: Nikko, în nord, și Kamakura, în sud.  Nikko a fost ales pentru ridicarea mausoleului lui Tokugawa Ieyasu, la începutul secolului al XVII-lea. Aici se află patru temple, dar cel mai important este Toshogu, patrimoniu UNESCO, care îl omagiază pe celebrul shogun îngropat aici și care cuprinde 42 de clădiri. Arhitectura ansamblului, precum și ornamentele bogate și strălucitoare conferă locului o aură de opulență unică printre templele japoneze. Aici se găsesc și celebrele gravuri Nemurineko („Pisica adormită”, semn că dăunătorii au fost alungați, iar altarul este în siguranță) și Sanzaru („Cele trei maimuțe” – Să nu-l privești pe diavol, Să nu-l asculți pe diavol, Să nu vorbești cu diavolul).

Pagodă în oraşul Nikko

Kamakura a fost reședința shogunilor în timpul perioadei Ashikaga (1192-1333). În această epocă istorică a pătruns în Japonia budismul zen și s-a dezvoltat o formă autohtonă de budism, Nichiren, denumită astfel după numele fondatorului. De aceea, mărturiile măreției de odinioară sunt numeroase: 65 de temple budiste și 19 altare şintoiste. Cel mai cunoscut punct de atracție îl constituie Marele Buddha, o statuie de bronz înaltă de 11 metri, cântărind 93 de tone. Din secolul XIII se păstrează intactă, supraviețuind cutremurelor, taifunurilor și altor provocări ale naturii. Pe linia de legătură cu Tokio există două gări, Kamakura și Kamakura de Nord. Puteți coborî în Kamakura, străbateți întreg orășelul vizitând templele care vă ies în cale și vă îmbarcați spre Tokio în Kamakura de Nord.

Moştenirea culturală a unui mileniu, la Kyoto. Deși Tokio și împrejurimile sale au un farmec aparte, Kyoto câștigă detașat întrecerea în numărul admiratorilor. Ca fostă capitală imperială timp de peste o mie de ani, orașul este asemenea unei cutii de bijuterii, încărcat de nestemate cu valoare istorică și religioasă, la păstrarea cărora a contribuit și faptul că americanii au hotărât să nu-l bombardeze.

Aici se află 17 patrimonii UNESCO, peste 1.600 de temple budiste și 400 de altare șintoiste. Așadar e de prisos să încerci să cuprinzi în câteva zile întreaga moștenire culturală a unui mileniu. Poți încerca să vizitezi cele mai faimoase temple, dar chiar și așa îți trebuie cinci-șase zile. Majoritatea templelor sunt ridicate la periferie deoarece precedenta capitală, Nara, avusese de suferit de pe urma intrigilor călugărilor budiști din templele aflate în centrul orașului.

Kinkaku-ji este templul zen a cărui poveste l-a inspirat pe Yukio Mishima să scrie „Pavilionul de Aur”. A fost incendiat în 1950 de un tânăr care intrase în rândurile călugărilor tocmai cu acest scop. Clădirea de azi datează din 1955 și este o copie fidelă a originalului, înfățișând la fiecare etaj un alt stil arhitectural. La scurtă distanță, Ryoan-ji găzduiește cea mai cunoscută grădină de pietre din lume. Vizitatorul are un moment de mirare când descoperă cât de micuță și plină de turiști e, de fapt, grădina care transmite atâta serenitate și pace din fotografii. Ginkaku-ji, în partea de nord-est a orașului, etalează o splendidă grădină, iar apropiata Alee a Filozofului, cu salba sa de mici temple, căsuțe tradiționale și restaurante intime, e un bun pretext pentru o plimbare relaxantă.

Kiyomizu-dera, prefigurat în lumina soarelui care apune, îți taie respirația. Totuși, sala principală se află în renovare, iar celebrele fotografii în care templul pare suspendat deasupra unui abis adânc vor trebui amânate până în 2020. Sanjuusangendo, datând din secolul al XIII-lea, este cea mai lungă structură de lemn din Japonia – o sală de 120 de metri care adăpostește 1001 statui ale zeiței Kannon. Nu este permisă fotografierea lor, dar lungul șir de statui, toate cu trăsături diferite, nu se șterg din amintirea vizitatorului prea repede.

Castelul Nijo-jo a fost reședința oficială a shogunilor Tokugawa în Kyoto, în timpul perioadei Edo (1603-1868). Aici, ultimul shogun, Tokugawa Yoshinobu, a hotărât să predea puterea înapoi împăratului, în 1867. În interiorul castelului se găsește și renumita „podea-privighetoare”, numită astfel din cauza scârțâitului care-i punea în gardă pe paznicii shogunului.


Grădina templului Ryoan, cu 15 pietre. Din oricare unghi ai privi, nu poţi vedea decât 14 pietre

Vorbind de reședințe, există două obiective turistice mai speciale, vila imperială Katsura, în vest, și palatul imperial Sento, în centru. Accesul este permis doar cu aprobare de la Agenția Administrativă Imperială și presupune programarea prealabilă sau în ziua vizitei. Turiștii trebuie să se prezinte cu pașaportul ca să se poată înscrie la unul dintre tururile gratuite care nu includ nicio clădire, ci numai grădinile, foarte frumoase și devenite reper în peisagistica japoneză.

Odată cu lăsarea serii, mulțimea turiștilor se scurge din temple spre așa-zisele odinioară cartiere ale plăcerilor. Gion, animat de luminile magazinelor, traversat ocazional de vreo maiko în drum spre o întâlnire, sau Ponto-cho (foto dreapta), o străduță îngustă, închisă circulației auto, cu restaurante și baruri interesante, sunt cele mai căutate atracții turistice. Tot în centru se găsește și cel mai vechi teatru din Japonia, Minami-za, construit la începutul secolului XVII și aflat astăzi în renovare. Încă mai este folosit pentru reprezentații de kabuki, o formă de teatru autentic japonez, care a apărut în perioada Edo, ca distracție a oamenilor de rând.

Călătoria continuă: Nara şi Osaka. La sud de Kyoto, putem vizita prima capitală permanentă a Japoniei, Nara (710-784). Întemeiată după modelul capitalei chineze Changʼan, cu străzi dispuse în unghiuri drepte, Nara păstrează aproape nealterată gloria anilor trecuți. A scăpat de distrugere deoarece, după mutarea capitalei, și-a pierdut importanța politică. În Nara se găsește templul Todai, cea mai mare clădire de lemn din lume, cu o statuie impresionantă a lui Buddha (15 m), dar și Horyu-ji, fondat în anul 607, de un prinț legendar al Japoniei, Shotoku. Tot aici, vizitatorii descoperă cu uimire sute de căprioare care umblă nestingherite în parcuri, printre turiști, așteptând de la aceștia gustări speciale care se vând la colț de stradă.

Osaka este centrul comercial al Japoniei. Atestată încă din secolul IV, a cunoscut avântul economic abia după ce marele conducător militar și unificator al țării, Toyotomi Hideyoshi, și-a stabilit aici guvernul. Castelul Osaka, un reper turistic important, nu este originalul construit de Toyotomi în 1583, ci rezultatul multor reparații de-a lungul secolelor, cea mai recentă finalizându-se în 1997. Interiorul castelului a fost transformat într-un spațiu modern de expoziții, iar parcul generos din jurul său atrage nenumărați vizitatori și pasionați de fotografie. În Osaka se găsesc mai puține repere istorice. Pe insula Nakanoshima se pot vedea clădirea impozantă a primăriei, dar și Muzeul de Ceramică Orientală. Zonele cele mai atractive din oraș sunt Nanba și Dotombori, aglomerate în orice moment al zilei și pline de magazine cu firme luminoase și postere imense și restaurante mici, tradiționale, servind specialități locale la prețuri deloc piperate.

Semnele trecutului nu foarte îndepărtat, la Hiroshima şi Nagasaki. Plecând din Osaka, călătoria până la Hiroshima durează între 90 de minute și trei ore, în funcție de trenul pe care îl alegeți. Pe drum, vă puteți opri la Himeji, unul dintre cele mai faimoase trei castele japoneze, alături de Matsumoto și Kumamoto. Construcția, începută în secolul al XIV-lea și actual patrimoniu UNESCO, se numără printre puținele structuri neafectate de bombardamentele din timpul războiului sau de cutremure. Castelul este impunător, iar grădinile sale labirintice, pline în lunile aprilie și mai de bujori înfloriți.

Un alt punct de interes îl poate constitui „fântâna lui Okiku”, denumită astfel după numele unei frumoase servitoare care, șantajată de stăpânul ei cu furtul înscenat al unei farfurii de aur, a refuzat să accepte avansurile acestuia și s-a sinucis, aruncându-se în fântână. Se spune că de atunci, în fiecare noapte, spiritul ei se reîntoarce în castel ca să verifice prețioasa veselă.

Hiroshima este un oraș nou, în care se simte totuși încărcătura trecutului. Străzile sunt largi, străjuite de copaci și clădiri înalte, străbătute de zeci de tramvaie colorate, din epoci diferite, ajunse aici pe măsură ce restul orașelor se modernizau și renunțau la acest mijloc de transport. Majoritatea reperelor turistice sunt legate de tragicul eveniment produs în dimineața zilei de 6 august 1945, care a curmat aproape 150.000 de vieți. Parcul Memorial al Păcii este un spațiu care inspiră calm și liniște, iar în fața Cenotafului în formă de U întors, mai mereu se găsesc grupuri de elevi veniți să depună flori. În apropiere se găsește Muzeul Memorial al Păcii, un monument care indică epicentrul bombei nucleare, detonată la 600 m în aer, și un Monument al păcii copiilor, unde sunt adunate mii de origami înfățișând cocori. Acesta amintește de povestea tristă a fetiței Sasaki Sadako, suferindă de leucemie în urma exploziei, care a crezut, conform tradiției japoneze, că dorința de a se vindeca îi va fi împlinită dacă va confecționa 1.000 de cocori din hârtie. A murit în octombrie 1955, la 12 ani.

Cea mai impresionantă amintire a celor întâmplate acum mai bine de 70 de ani și, totodată, un avertisment pentru viitor rămâne fosta Clădire a Promovării Industriale, astăzi denumită Domul Atomic, una dintre puținele construcții care au rămas în picioare după explozie și care a devenit patrimoniu UNESCO în 1996. Castelul din Hiroshima a fost însă reconstruit. Ridicat la sfârșitul secolului XVI, cartier general al armatei în timpul războiului sino-japonez (1894-1895), a fost distrus complet în 1945. Treisprezece ani mai târziu, se ridica din propria cenușă, iar azi adăpostește un muzeu. La mică distanță, în grădina Shukkei-en – distrusă de bomba atomică, dar redeschisă în 1951 – vizitatorii descoperă peisaje care se schimbă total, după doar câțiva pași, forme de relief în miniatură, case de ceai tradiționale și porumbei care-ți mănâncă din palmă.

Mai sudicul Nagasaki nu intră pe lista oricărui turist, deși aici se află, pe lângă monumentele care comemorează tragedia din 9 august 1945, și un loc care a schimbat istoria Japoniei – insula artificială Dejima, acum integrată orașului, în urma lucrărilor de asanare. Dejima a fost timp de două secole și jumătate fereastra Japoniei către lumea largă, singurul loc în care comerțul cu exteriorul era permis, negustorii acceptați fiind însă doar chinezii și olandezii. Sakoku, închiderea țării, ordonată la începutul secolului XVII, a însemnat tăierea oricăror legături cu restul lumii. Doar pe micuța insulă, în formă de evantai, se mai găseau produse vestice și – mai important – cărți și tratate științifice, care le-au permis celor interesați, puțini la număr și atent supravegheați, să fie la curent cu schimbările de pe glob și cu avansul medicinei, mai ales. Acești învățați ai rangaku (cunoștințe olandeze) au fost primii care au înțeles nivelul de înapoiere al Japoniei și au militat, la jumătatea secolului XIX, pentru deschiderea granițelor și asimilarea culturii occidentale, convinși că altfel țara lor va deveni o semicolonie, precum China. Istoria le-a dat dreptate. Astăzi muzeul în aer liber Dejima înfățișează stilul de viață al europenilor din Japonia, expunând obiecte originale care au supraviețuit timpului, în clădiri restaurate cu grijă față de autenticitatea istorică.

Japonia picturală

Pentru cei mai puțin interesați de aspectul istoric al unei călătorii în Japonia, există câteva topuri oficiale mai neobișnuite: Nihon sankei și Nihon sanmeien. Nihon sankei se referă la cele mai frumoase trei priveliști din Japonia: Matsushima, Miyajima și Amanohashidate. Matsushima se află în nord, lângă orașul Sendai, și este un loc îndrăgit odinioară chiar de poetul Matsuo Basho. Peisajul care l-a făcut celebru numără peste 200 de insulițe acoperite de pini, presărate în golful Matsushima (foto), pe care le poți vedea de la bordul unui vaporaș, într-o minicroazieră de 20 de minute. Prețul distracției? 1.000-1.500 de yeni, adică sub 15 dolari. 

Miyajima (Itsukushima, pe numele oficial) este ușor accesibilă din Hiroshima. După o călătorie de 30 minute cu trenul și zece minute cu feribotul, pășești pe insula-altar. Aici se află cea mai vestită torii, poarta de intrare a altarului Itsukushima. În funcție de maree (la fiecare șase ore), o poți admira de la distanță, când pare că plutește pe apă, sau te poți apropia și, eventual, poți căuta scoici alături de localnici. Atenție și la căprioarele domesticite, care te însoțesc în plimbarea pe faleză și chiar îndrăznesc să-ți fure mâncarea din geantă, dacă nu ești atent. Inedit este faptul că pe insulă au fost interzise încă din vechime nașterile și morțile, tocmai pentru a păstra puritatea locului.

Amanohashidate este cel mai spectaculos peisaj din cele trei. O fâșie îngustă de pământ, lungă de vreo cinci kilometri, desparte Marea Aso de Golful Miyazu, creând un tărâm paradisiac, cu plaje întinse, pustii și liniștite, nealterate de prezența turiștilor. Deși turiști sunt destui. Deoarece japonezilor nu prea le place soarele și nu stau la plajă, majoritatea preferă să străbată fâșia de pământ pe jos sau cu bicicleta (închirierea costă 3 dolari/2 ore), dar traseul poate fi urmat și din larg, la bordul unor mici ambarcațiuni. În capătul celălalt există un punct de observație care oferă o priveliște impresionantă. Tradiția japoneză cere ca aici să te urci pe o piatră anume indicată, să depărtezi picioarele și să privești printre ele, cu capul în jos. Astfel, vei vedea „podul care atârnă din cer” (traducerea numelui Amanohashidate).

Nihon sanmeien se referă la cele mai vestite trei grădini japoneze. Acestea sunt Koraku-en în orașul Okayama (între Osaka și Hiroshima), Kairaku-en în Mito, la nord de Tokio, și Kenroku-en în Kanazawa, pe latura vestică, aproape de Marea Japoniei. În Kenroku-en se găsește cea mai veche fântână din Japonia, precum și câteva colțuri devenite emblematice pentru peisagistica și arhitectura grădinilor japoneze. O caracteristică întâlnită în orice grădină este faptul că peisajul se schimbă pe măsură ce înaintezi în plimbarea ta, iar natura, deși atent îngrijită, pare sălbatică și lăsată să crească la voia întâmplării. Uneori, ca să arate natural, crengile pinilor sunt corectate cu fire de sârmă sau cu pari de susținere, care să tragă de acestea în direcția dorită.

Primăvara şi toamna, explozii de culoare. Nicio călătorie în Japonia nu e completă fără Fujisan. Fuji este cel mai înalt munte din arhipelag (3776m) și e observabil din tren și din multe orașe din jurul său, chiar și din Tokio, în zilele cu cer senin. Poți merge în Hakone, o localitate preferată de mulți admiratori ai lui Fujisan, sau poți alege ca punct de observație unul dintre cele cinci lacuri din jurul său. De la Kawaguchi priveliștea e deosebită, cu vârful alb al muntelui reflectându-se în cristalinul apei. Iar dacă plănuiești o drumeție până în vârf, orientează-te spre lunile iulie și august, căci atunci este sezonul oficial.

Vorbind despre sezoane oficiale și momente potrivite, este bine să știi că primăvara și toamna sunt cele mai bune anotimpuri pentru a vizita Japonia. Vara este ploioasă, la început, apoi călduroasă și foarte umedă. În schimb, răcoarea dimineților de primăvară și soarele călduț de toamnă sunt numai bune pentru a te îmbia la plimbare. În plus, există site-uri anume dedicate prognozei înfloririi cireșilor (martie-aprilie) sau colorării în ruginiu a frunzelor de arțar (octombrie-noiembrie), astfel încât poți din timp să-ți programezi excursia, ținând cont și de aceste evenimente naturale care declanșează o adevărată sărbătoare printre japonezi.


Vezi aici GALERIE FOTO!

Sună banal, dar Japonia este, în sine, o lume aparte. Cu cât te informezi mai bine înainte de plecare, cu atât cresc șansele de a avea o călătorie plăcută și revelatoare. Dar oricâte ai cunoaște despre această țară, despre istoria și civilizația sa, vei găsi nenumărate ocazii și aspecte care te vor dezorienta complet. Și, totuși, mirat, consternat sau tulburat, nu poți să nu îndrăgești Japonia. Vei începe să visezi la momentul reîntoarcerii încă de cum ai pus piciorul înapoi în țară.

Autoarea, Alice Falcan, este profesor fondator al Centrului Japonez Akino

Foto: Guliver/Getty Images, Alice Falcan