Spovedania unui preot ateu: “credința a fost o invenție minunată a omului, dar și o farsă usturătoare”

Autor 65046 vizualizări


Preot ortodox de 11 ani, doctor în teologie, traducător publicat de Patriarhia Ortodoxă Română, Ion Aion a renunţat la veştmintele bisericeşti, şi-a dat demisia din preoţie şi a scris o carte care urmează să apară pe 18 mai la Curtea Veche Publishing.

Absolvent de teologie și de limbi clasice, profesor de greacă veche încununat cu performanţe didactice de excepţie, doctorand în studii literare și culturale, dar mai ales preot, slujind ani de zile la diferite parohii, Ion Aion — așa cum debutează sub pseudonim — consideră religia depăşită, dar refuză resemnarea şi propune o noua abordare a ceea ce înseamnă credinţa, conform unui comunicat al editurii Curtea Veche.

Născută dintr-o experienţa directă de viață, “Spovedania unui preot ateu” caută răspunsuri simple la ample frământări umane și le propune apoi cu umor și tragism, prin decupaje din viața de zi cu zi a unui preot care denunță dogmele, dar elogiază credința.

„De mulți ani port haina preoției. Am slujit atâtea Învieri, an de an, și atâtea morți, mult mai multe, ori de câte ori s-a ivit prilejul. Am văzut atâtea nașteri și decese, atâtea vieți… atâtea suflete pe dinăuntru, din scaunul spovedaniei, acolo unde mii de oameni, de-a lungul vremii, mi-au arătat gândurile lor, îndoielile, neputințele, durerile, dar mai ales toate mizeriile ascunse în viscerele lumii. Când m-am hirotonit eram doar un copil. După primele spovedanii, m-am maturizat. După primele înmormântări, m-am abrutizat. După atâtea slujbe, m-am plictisit… de moarte… M-am săturat de studiul ăsta antropologic al omului religios. Cândva m-a fascinat, dar acum, că am văzut prea mult…”, spune Ion Aion.

Fragment

(...) M-am așezat cu fundul pe pat și baba, rotundă cât putina, a îngenuncheat într-un târziu în fața mea, scâncind și oftând. I-am pus epitrahilul pe cap și-am început molitfa. Filica, iscoditoare, cu ochii în sus spre mine, tot dădea epitrahilul într-o parte ca să mă poată vedea. Eu i-l puneam din nou pe creștet, continuând inflexibil rugăciunea. Spurcăciunea se smucea ușor de sub epitrahil, cât să mă țină în raza ei vizuală și tot așa. După mai multe încercări de a scăpa de zgâitul ei în cerul gurii mele, am luat cartea și i-am deschis-o pe cap, ca și cum aș fi citit de-acolo rugăciunea. S-o fi uitat vreo câteva clipe în coperțile cărții, nu știu, dar nu a mai mișcat deloc. Apoi a început să aranjeze niște ciucuri de la covor, după care s-a minunat puțin de șireturile mele. 
— „…Deci, ia seama, de vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecată.“ Țață Filică, de la ultima spovedanie încoace, să-mi spui matale ce păcate mai grele te apasă acolo, pe suflet. 
— N-am, părinte, niciun păcat. Mă auzi? 
Deși nu era nimeni în casă și nici prin curte, vorbea în șoaptă, nu cumva să o audă vecinele de peste șosea, pe care urma să le umple de ocări sub epitrahilul meu. De fiecare dată spovedește păcatele întregii parohii, mai puțin pe ale ei. Asta numesc eu „spovedanie apofatică“, o capodoperă a genului. 
— Da, bre, te aud. Vorbește mai tare! 
— N-am ce păcate să am (prima minciună). Io îmi văd de curtea mea (a doua minciună) și nu vorbesc cu nimeni (aici spune adevărul, fiindcă e certată cu toate babele din jur), treaba lor, la vârsta mea nici nu știu cum să mai trăiesc de azi pe mâine. Părinte, stai să-ți spun ce-am pățit azi-noapte. Cum dormeam eu în somn, mă auzi, da?, s-a făcut c-am visat-o pe Irina de peste drum. Iar se luase de mine degeaba și eu nu i-am răspuns nimic, dar ea tot mai tare țipa să ne-auză tot satul. De rușinea ei, am intrat în curte și-atunci ea a-nceput să mă polocrească, părinte, în toate felurile. S-o fi auzit și matale, gura ei ca dosul scroafei. Eu am tăcut și am lăsat-o în pace, că știam că mă împărtășesc de dimineață, altfel vedea ea că n-am ajuns bătaia de joc a nimănui. Și mă blestema, cică să mă umplu de purici. O sută cincizeci! Ce zici, părinte, se poate să mă blesteme așa, în vis? 
— Nu, bre, stai liniștită, doar ai visat matale urât. 
— Cum, părinte, am visat urât? 
Dintr-o curiozitate fără miză, am dat puțin cartea la o parte să o văd pe babă, care dialoga aprins cu genunchii mei. Vorbea cu atâta înfocare, încât cutele feței îi palpitau ca-n mijlocul unei crize de intestine: 
— Cum, părinte, am visat io urât, dacă m-am trezit azi-dimineață și eram toată plină de purici? Și pe cămașă, și în pat, și sub pernă, toți, o sută cincizeci! Nici nu știu ce să mai fac. După ce pleci matale, trebuie să scutur tot din casă. Nu eram io și așa amărâtă? De ce, părinte, își bat toate joc de mine? Ele se cred deștepte și io-s proasta lor? 
Eu stăteam tocmai pe patul unde lovise blestemul! M-au cuprins deodată scârba, revolta, neputința și celelalte stări ale unei victime pe care o paște violul. Baba mă ținea imobilizat cu spovedania ei, iar puricii se pregăteau să mă siluiască pe toate părțile. De frica puricilor, tot sângele mi s-a refugiat brusc în cap și m-au cuprins niște dureri înfiorătoare, cum mai avusesem în ultimul timp: tâmple inflamate, amețeli, zvâcnituri, fulgerări, dinți încleștați, îîîîîîîîîîîîîîî, aaaaaaaaaah, clacam! Simțeam că nu mai pot să îndur și durerile mele de cap, și exalațiile biologice, și puricii, și înghițitul scârnăviilor duhovnicești ale unor ființe care își risipiseră Viața, iar acum mă mai aveau doar pe mine ca să facă același lucru, să mă risipească. Cred că am stat vreo câteva minute cu mâinile încleștate în cearșafurile cu purici, până ce mia trecut cât de cât valul de dureri. Când mi-am revenit, Filica își spovedea în continuare vecinele. Scuipa venin când prea în șoaptă, când prea răstit, amestecând cuvintele cu o respirație greoaie și hârâită, ce trăda un viu interes pentru moarte. Nu-mi amintesc precis ce zicea, știu doar că m-am ridicat brusc, fără să mai rostesc formula pentru dezlegarea păcatelor. Am deschis trusa de împărtășit și am turnat în linguriță. Când m-am întors, baba era tot în patru labe, muncindu-se să se ridice, în timp ce fusta lungă de lână, strânsă peste picioarele grase, îi reteza orice avânt. 
— Ia, bre! 
— Părinte, da’ am lingurița mea pregătită pe masă și lumânarea-i acolo, cu chibrit… 
La câte trecuseră pe la gura ei o viață întreagă, acum se spuzea tocmai de la lingurița mea… ’Tu-ți!… 
— Lasă, bre, că așa e creștinește, să ne împărtășim toți din același potir și cu aceeași linguriță. Și eu, și matale, și țața Irina, și oricine e vrednic. Hai, se împărtășește roaba lui Dumnezeu cu trupul lui Hristos, deschide gura!, aaaa-min! Gata, bre. 
I-am urmărit cu satisfacție răzbunătoare expresia feței. În loc să se însenineze la chip după sfânta cuminecare cu trupul și sângele lui Dumnezeu, un rictus necontrolat îi adânci brusc ridurile bătrâneții. Marginile botului îi căzură în barbă, descompunerea își stârni valurile până peste ochi. Într-adevăr, lingurița mea era cam coclită și vinul oțetit, de când îl tot purtam prin geantă, dar pe moment m-am încrezut că tot numele Irinei o strepezise mai adânc pe proaspăt-împărtășită. 
— Să aprinzi lumânarea după ce te ridici! Ia uite, ai pregătit și banii aici, pe masă. Bine, facă-se voia ta, deși nu trebuia… Mereu ești grijulie matale cu mine, data trecută te-ai ostenit să aduni și niște oușoare proaspete, biata de matale… Hai, Doamne-ajută! 
Am lăsat-o pe Filica în genunchi și am ieșit repede din casa blestemată, blestemând și eu, la rându-mi, toate babele cu tot rahatul și puricii lor. Abia se crăpase de ziuă. Soarele își înțepa printre nori un răsărit sângeriu. Vântul se scărpina de toți copacii. Sub reverendă începuse vărsarea sângelui pentru Hristos. Fiarele sălbatice ale Filicăi, sau ale Irinei, dar expediate Filicăi prin vis, mă devorau ca pe un veritabil martir. Blestemul babelor era real și era pe mine. Legiuni de purici mă bântuiau pe la toate încheieturile și m-au purtat aproape în zbor până la biserică. Am descuiat repede lacătul gros de la intrare și am trântit în urmă ușa veche din lemn masiv, care, mulțumită mamei Zoiței, străjuia accesul în casa Domnului. Am fugit în altar și-am început să mă dezbrac, scărpinându-mă necontrolat și compunându-i Filicăi necrologuri: „Îndoliată familie, clopotele ne-au chemat astăzi la sfânta biserică pentru a ne lua rămas-bun (în sfârșit) de la cea care a fost (curva satului) enoriașa noastră și pe care (a luat-o dracu’) a chemat-o la sine Bunul Dumnezeu, după ce și-a împlinit menirea pe acest pământ (aceea de-a ne umple de purici, de sculament și alte virtuți venerice).“ În câteva clipe eram gol ca Adam în fața Creatorului, cu mult înainte ca Acesta din urmă să fi creat căldura. Să fi fost pe puțin minus zece grade Celsius. La meteo anunțaseră cea mai geroasă zi din ultimii ani pentru începutul calendaristic de primăvară. De pe peretele altarului în formă de semicerc, sfinții mă priveau înmărmuriți. Am luat hainele pe rând și-am început să le scutur violent. Apoi am ieșit fuga din altar, le-am aruncat pe strană, am înșfăcat iute maioul, scuturându-l și examinându-l precipitat. La geam, o vrăbiuță mă examina și ea cu un ochi lateral, țopăind întruna la vederea viermișorului înghețat de sub burtă. Își întorcea mereu căpșorul pentru a-și încredința și celălalt ochi de întreaga priveliște. Uite, așa e și viața, ca o vrăbiuță: câteva țopăieli inutile, o privire cu jind la ceva ce nu se poate, încă una în gol și… zboară! Ușa de la intrare se deschise. 
— Părințele!? Sunteți înăuntru? 
— Nuuuuuuu!!! Adică, da, dar nu intra că n-am terminat… aia, rugăciunea! Vin eu acum! Stai acolo! Ce-i? 
Norocul meu că închisesem și ușa de la pronaos. M-am ghemuit în spatele stranei. 
— Părințele, sunt Micu, am venit după steag pentru mormântare. 
— Așteaptă acolo, nu intra! Ai auzit? 
— Ce? 
— Nu intra, bă! 
— Gata, părințele? 
M-am ridicat și mi-am tras repede reverenda peste trupul gol, apoi m-am încălțat cu ghetele, fără șosete. Într-o clipă îmi trecuse tremuratul, ba chiar nădușisem tot. Dac-am văzut că Micu e răbdător, mi-am scos ghetele, mi-am luat iute chiloții, pantalonii, până la urmă mi-am dat jos reverenda, ca să-mi pot aranja omenește maioul, cămașa, vesta și bluza de lână. Mi-am pus șosetele și m-am încălțat la loc. (...)