Serbări pascale urbane...o expoziţie în aer liber

În perioada 1 – 19 aprilie 2015, Muzeul Municipiului Bucureşti găzduieste expoziţia „Serbări pascale urbane...” imagini de arhivă şi colecţie, o expoziţie în aer liber, amplasată pe gardul muzeului.

Cea mai frumoasă sărbătoare a primaverii este Învierea Domnului. O sărbătoare trăită în fel şi chip, în decursul timpului. Dacă satul păstrează tradiţia aşa cum o ştim de cel puţin câteva ori în viaţă, oraşul a adus câteva mici schimbări. Desigur, în oraşele şi târgurile noastre, periferiile erau în mare parte vetre săteşti, care s-au modernizat cu încetul. Dar până şi orăşenii iubitori de modernitate şi confort au păstrat obiceiul de a ieşi la iarbă verde primăvara şi în mod special de Paşte. Ieşeau însoţiţi de un taraf de lăutari în grădini sezoniere improvizate,  pentru a petrece, a mânca şi a ciocni ouă roşii. În Bucureşti, astfel de grădini au fost numeroase în evul mediu până târziu în secolul al XIX-lea:gradina Bellu devenită ulterior cimitirul de azi, grădina Belvedere care începea pe Podul de Pământ-azi Calea Plevnei şi se întindea până în zona Gării de Nord de azi sau pe dealul Spirii, unde se ţinea târg şi iarmaroc, ca să nu mai vorbim de vestitul târg al Moşilor, care începea în martie.Foarte gustată era şi grădina Heliad aflată în vecinătatea Târgului de Moşi, astăzi împrejurimile Halelor Obor. Grădina lui Heliad se întindea dincolo de târg iar pe întinderea ei se încropeau umbrare pentru cârciumi, pentru locuri de joc şi variate scamatorii. Grădina înconjura în interbelic ruinele casei unde Heliade Rădulescu îl găzduise pe Gheorghe Lazăr. Grădina lui Heliad dispare şi ea treptat în urma sistematizărilor care cuprind oraşul după 1930.

Mai către est, la bariera estică oraşului numită şi Vergului, se afla grădina Ivaşcu unde se ciocneau ouă de Paşte, se mânca pastramă friptă la grătar şi se bea vin din oală nouă de pământ. Spaţiul ei „s-a nămolit în case şi străzi desfundate încă din anii primului război mondial.

În anii interbelici mai era păstrat obiceiul de a sarbatori Paştele în grădina Cişmigiului „invadată” in toate zilele de sărbătoare de slujitorimea oraşului:menajere, slujnicuţe şi draguţii lor, orăşeni de mahala, ce petreceau până târziu în noapte şi lăsau în urma lor coji de ouă roşii şi mult gunoi menajer. Se făceau vizite iar naşul aduna în jurul său finii şi cumetrii până la al treilea rang. Petreceau adesea şi în grădina casei iar cadourile erau pentru toată lumea. După Crăciun, Paştele era cea mai mare bucurie a copiilor. Era sarbătoarea dulciurilor şi a hainelor noi. Mai rar jucarii, care erau apanajul Crăciunului. De Paşte, tradiţia cerea să fi îmbrăcat cu haine noi pentru a intra curat sufletește şi trupeşte în noul an odată cu împlinirea primăverii prin sărbătoarea Pascală. Mai era apoi obiceiul, păstrat şi printre orăşenii de azi, ca să stingă orice supărare din jurul lor, mai ales copii încercau să-i îmbune pe părinţi pentru a ierta suparările vechiului an. Şi apoi, mai era uitata sărbătoare a bătutului halviţei. Aceasta se întâmpla de«Lăsata Secului» când se bătea halviţa, care atunci se făcea în casă. Era şi o mare bucurie pentru copii. Mergeau toţi finii la naşi cu tort, cu felurite daruri iar naşul făcea masă mare. Pentru copii se atîrna o bucată mare de halviţă cu sfoară de tocul uşii.

Şi în timp ce se pendula halviţa, noi copii, avînd mîinile legate la spate trebuia s-o prindă cu gura. Acela care o prindea, care reuşea să o ţină cu gura,   a lui era halviţa. Fie o mânca singur, fie o împărţea cu alţii. Naşul spărgea apoi o bucată mare de halviţă cun toporişca;era foarte tare nu precum nuga de azi. Avea stafide şi nuci în ea.

Ultimii cincizeci de ani au schimbat multe în viaţa noastră. Dar au rămas bucuria de a fi alături de cei dragi fiecăruia, dorinţa de a privii cu îngăduinţă în jur, de a căuta împăcarea şi de a ierta celorlalţi greşelile, măcar o singură dată pe an, de Învierea Domnului.