Naomi Klein, cunoscută cercetătoare a mişcării antiglobaliste şi a social-democraţiei, născută în Monreal, s-a remarcat ca economistă politică, ziaristă şi scriitoare. Lucrarea de faţă, Doctrina Şocului, propune o analiză a modului în care dezastrele naturale, în special, şi războaiele de natură diversă oferă decidenţilor politici, pe de-o parte, şi corporaţiilor, pe de altă parte, posibilitatea de a introduce politici avantajoase politic, şi mai ales economic. Deşi foarte densă din punct de vedere informaţional, cartea prezintă într-o manieră accesibilă detalii aparţinând mediului economic, ceea ce o face destul de abordabilă persoanelor nefamiliarizate cu acest tip de limbaj.

            Afiliată în mod deschis curentului antiglobalizator şi în contra celui profund capitalist al marilor corporaţii, autoarea prezintă evident într-o manieră subiectivă politica acestora, ceea ce însă nu diminuează calitatea şi veridicitatea informaţiilor. Pornind de la analiza experimentelor demarate de Central Intelligence Agency în anii 50 ai secolului trecut, sub autoritatea canadianului Ewen Cameron, Naomi Klein prefaţează astfel istoria doctrinei şocului, folosită ca armă pentru dezvoltarea afacerilor unor companii de renume, dar şi ca pretext pentru introducerea unor politici economice. Astfel, ideea forţă în jurul căreia este construită cartea este aceea conform căreia politicienii şi directorii corporaţiilor deopotrivă exploatează în propriul beneficiu consecinţele dezastrelor naturale sau provocate. Exemplele pe care autoarea le oferă pentru o bună ilustrare a ideii pornesc din anii 50 ai secolului trecut, menţionând aici experimentele CIA-ului bazate pe electroşoc, instaurarea regimului Pinochet în 1973, în Chile, conflictul din Insulele Malvine (Falkland) din 1982, masacrul din Piaţa Tiananmenn din 1989, căderea regimului comunist în 1991, inundaţiile din New Orleans din anul 1995, criza asiatică financiară din 1997, uraganul Mitch din 1999, toate fiind etape premergătoare ale atentatului din 11 septembrie. Toate acestea reprezintă exemple ale doctrinei şocului:folosindu-se de dezorientarea maselor în urma unor şocuri colective:războaie, atacuri teroriste, dezastre naturale, impun terapii economice „conformeˮ cu situaţia ciritică pe care o traversează ţara.

Astfel, toate situaţiile pe care autoarea le prezintă sunt menite a demonstra ca tipul de capitalism „agresiv” pe care îl acuză nu a luat naştere la 11 septembrie 2001, ci mult mai devreme, o dată cu înfiinţarea Şcolii Economice de la Chicago, ale cărei baze au fost puse de Milton Friedman. Principala idee pe care M. Friedman o promova era credinţa că piaţa liberă este un sistem ştiinţific perfect, în care indivizii acţionează dintr-un sentiment lipsit de orice formă de egoism în beneficiul întregii comunităţi. Pornind de la acuzaţia pe care autoarea o aduce acestei idei, Naomi Klein dă contur tabloului evenimentelor care, rând pe rând  au adus o dovadă greu de combătut cu privire la exploatarea dezastrelor de către corporaţii şi sisteme politice.

Autoarea tratează în mod sistematic modul în care politica ale cărei baze au fost puse de Milton Friedman şi-a pus amprenta după fiecare eveniment mai sus enumerat. Mai mult, cei care s-au aflat în prim-planul organizării lumii de după „şocul” suferit erau persoane formate în cadrul Şcolii de la Chicago, respectiv adepţi ai lipsei oricărei intervenţii în economie din partea statului, taxe reduse, impozit unic, liberul acces al corporaţiilor pe piaţa mondială, preţuri reglate de aceasta, şi nu în ultimul rând, privatizare masivă.

Primul spaţiu de analiză pe care îl abordează autoarea este Chile, exemplificând în mod foarte documentat maniera strictă în care noul lider de la Santiago de Chile a implementat politica „băieţilor de la Chicago”, făcând din această ţară primul teritoriu al noului experiment economic bazat pe doctrina şocului. Naomi Klein accentuează, şi în acelaşi timp, acuză rolul pe care l-a jucat SUA în declanşarea, consolidarea şi sprijinirea politicii lui Pinochet, care a adâncit dificultăţile economice prin care treceau chileenii, consecinţă a  politicii de privatizare pe care a adoptat-o. Urmând cu stricteţe scheletul pe care jurnalista şi-a propus construirea demonstraţiei, alături de prezentarea consecinţelor economice ale venirii lui Pinochet la putere prezintă şi consecinţele sociale, cu mult mai profunde. Astfel, câteva dintre exemplele pe care N. Klein le enumeră sunt cele din închisoarea chileană Villa Grimaldi, cunoscută pentru camerele sale inuman de înguste, încât prizonierilor le era practic imposibil să îngenuncheze şi cu atât mai puţin să se întindă. Acelaşi regim imposibil îl trăiau şi cei din închisorile uruguayene, unde se practica, la fel ca în experimentele CIA-ului, privarea de orice simţ senzorial, ceea ce a făcut posibilă uitarea culorilor de către unii deţinuţi, după o perioadă excesiv de lungă petrecută în întuneric. Descrierea procesului prin care America Latină a jucat rolul de „cobaiˮ al politicii lui Milton Friedman este doar anticamera evenimentelor care se vor succeda începând cu anii 80, aparent fără nicio legatură între ele, dar atât de interconectate privite ca un tot. Acesta este probabil cel mai mare merit al cărţii lui Naomi Klein, abilitatea jurnalistei de a găsi şi pune la locul ei fiecare piesă a puzzle-ului numit relaţii internaţionale economice. Trecând prin cele mai importante ţări ale continentului, Chile, Argentina, Brazilia, Uruguay, Bolivia, autoarea desecretizează toate evenimentele care şi-au pus amprenta pe istoria fiecăreia dintre acestea:astfel cititorul află că în Argentina, implicarea maşinilor Ford în aparatul de teroare a fost cea mai simnificativă, acesta fiind vehicolul utilizat în cazul majorităţii răpirilor şi dispariţiilor.

Demonstraţia se mută pe continentul european în partea a treia a cărţii, mai exact în Marea Britanie în perioada thatcherismului, atât de controversată în istoria Angliei. Astfel, aşa cum regimul lui Pinochet a adus „politica băieţilor de la Chicago” pe teritoriul chilean, tot astfel Margaret Thatcher s-a folosit de victoria în războiul Malvinelor pentru a introduce reforme din cadrul unui program radical care s-a concretizat în privatizări masive ce au dăunat grav economiei insulare. Însă, acest fapt nu a împiedicat-o să accepte mândră titulatura „de erou al războiului” şi să adopte o pilitică pe care înainte de război o blama.

Amploarea pe care fenomenul „Chicago” a avut-o este evidenţiată cel mai bine de cifre:până în anul 1999, absolvenţi ai Şcolii Internaţionale Chicago includeau mai mult de 25 de miniştrii în guverne din toată lumea şi mai mult de 10 preşedinţi de bănci din Israel până în Costa Rica, o influenţă destul de mare pentru un departament al unei Universitaţi, reclamă autoarea. Un alt caz pus în lumină de Naomi Klein este cel al Poloniei, din momentul formării Solidarnosc şi până la preluarea puterii în Polonia de către această grupare. Reţeta:aceeaşi ca şi în cazul Americii Latine:preşedintele american G.W.Bush salută cu entuziasm ieşirea Poloniei de sub conducerea comunistă, însă îi anunţă la fel de amiabil ca nu se va renunţa la datoriile pe care ţara le are. Pasul următor a fost, evident redactarea unui plan pentru ieşirea Poloniei din criză, plan de care s-au ocupat Lipton împreună cu Jeffrey Sachs, cel care a redactat planul pentru ieşirea din criză şi a Boliviei.

O atenţie deosebită, aşa cum era de aşteptat, primeşte Rusia al cărei rol în înlănţuirea evenimentelor este esenţial, fiind centrul comunismului european. Informaţii foarte importante oferă autoarea cu privire la modul în care Rusia a fost tratată de economiştii din Chicago, creându-se special pentru ea un departament de ajutorare în cadrul Universităţii Harvard. Însă, traiectoria pe care a urmat-o a fost aceeaşi ca şi a celorlalte state:înlăturarea lui Gorbachov, autorul glasnost-ului şi al perestroikăi a rămas lipsit de sprijin în faţa şansei care se deschidea pieţei mondiale o dată cu căderea URSS. Deşi noul lider, Boris Yeltin a adoptat măsuri care nu aveau nici cea mai mică urmă de democraţie, Occidentul nu a intervenit după atacul asupra Parlamentului, întrucât Yeltin era dispus să accepte fără mari pretenţii programul FMI-ului de ieşire din criză. Cu toate că Parlamentul a fost dizolvat, Curtea Constituţională suspendată, pe străzi patrulau tancuri, Jeffrey Sachs a continuat sa-l sprijine pe Boris Yeltin. Însă, aspectul cel mai scandalos care a urmat căderii regimului comunist a fost privatizarea marilor companii petroliere ruseşti de către corporaţii la un preţ de  patru ori mai mic decât valoarea reală.  Consecinţele economice ale acestei politici erau încă simţite destul de acut şi în anul 1998, când un sfert din populaţia Rusiei trăia încă în sărăcie „disperată”.

Naomi Klein nu pierde din vedere spaţiul asiatic şi cutremurul economic pe care l-a simţit în anul 1997, ce a atras după sine, din nou intervenţia Fondului Monetar Internaţional si binecunoscutele sale cerinţe:tăieri masive din cheltuielile bugetare, privatizarea principaleleor servicii sociale, cheltuilei minime în câmpul social, piaţă liberă totală. Şi în cazul Orientului Îndepărtat jurnalista canadiană dezvăluie funcţionarea legilor dure ale capitalismului care funcţionează prin preluarea companiilor importante ale ţării în care intervin. Modelul polonez, rus, chilean, bolivian a fost aplicat şi în cazul de faţă pentru companii de renume cumpărate la un preţ cu mult inferior valorii reale:Daewoo, Hyundai, Samsung, LG.

În cele din urmă, Naomi Klein acuză sistemul de securitate american, lăsat în mâini private de către G.W.Bush, şi folosit mai mult ca metodă de a-şi spori sumele câştigate decât ca dorinţă  sinceră de a apăra şi întări teritoriul Statelor Unite ale Americii. Ultimele subiecte dezbătute de autoarea canadiancă sunt războiul din Irak, tsunami-ul care a destabilizat Sri Lanka şi noul Israel în contextul dezvoltării tehnologiei de securitate. Politica şocului a fost aplicată întocmai în Irak şi Sri Lanka precum fusese şi în cazurile precente:privatizarea petrolului irakian nu avea cum să facă excepţie de la modul deja binecunoscut. Astfel, în februarie 2007 a fost adoptată legea petrolului irakian, care este importantă prin faptul că  nu a stabilit limite ale profitului pe care companiile straine îl puteau avea sau dacă se angajau sau nu irakieni pentru extracţia petrolului. Ultimul capitol, dedicat Israelului, priveşte progresul economic al acestei ţări din perspectiva dezvoltării industriei care veghează asupra securităţii naţionale, şi care a făcut din Israel cel mai mare furnizor mondial, inclusiv pentru Statele Unite. Institutul de Export al Israelului estimează că are în jur de 350 de corporaţii dedicate vânzării produselor de securitate naţională, ceea ce a făcut ca revista Forbessă-l numească „ţara în care trebuie să te duci pentru tehnologie antiteroristă.”

Mesajul pe care autoarea vrea să-l transmită este mai mult decât evident, şi anume nocivitatea „capitalizării” excesive care, potrivit acesteia, calcă în mod evident cadavre, bazându-şi succesul şi prosperitatea exclusiv pe manipularea tragismului unor evenimente ca inundaţii, uragane, sau chiar războaie. „Înclinaţia” sa social-democrată vorbeşte de la sine, tocmai de aceea cartea nu trebuie citită şi privită ca un adevăr absolut şi nici să îndrepte cititorul complet împotriva marilor corporaţii, al oamenilor care se află în fruntea lor, sau împotriva politicienilor care la un moment dat le-au sprijinit politica sau o mai fac încă. Ceea ce trebuie însă recunoscut autoarei este meritul, curajul şi priceperea cu care a adus în prim-plan probleme care existau în subconştientul multora, dar care nu au fost probabil suficient de interesante sau de „actualitate” pentru a fi disecate într-o carte dedicată exclusiv lor. Principalul inamic în cazul acestor tipuri de cărţi este tentaţia cititorului de a le judeca din perspective de cele mai multe ori extreme, fie neagă complet informaţiile, fie şi le asumă total, şi se confundă cu perspectiva autorului, în cazul de faţă facilitând şi o accentuare a spiritului conspiraţionist.

The Shock Doctrineeste, fără îndoială, o carte subiectivă, în care autoarea îşi lasă puternic amprenta antiglobalistă şi social-democrată, însă aceste două caracteristici nu o fac mai puţin bine scrisă, mai puţin documentată, şlefuită, gândită. Deşi este o carte evident împotriva politicii duse de marile corporaţii, şi a guvernelor care au le-au facilitat drumul spre privatizări, împotriva Fondului Monetar Internaţional, căruia i se reproşează duritatea cu care a aplicat politicile economice, este în acelaşi timp un izvor de consultat pentru cei interesaţi de istorie economică fără „catifea”.