Răpirea fiului lui Charles Lindbergh – un caz care a șocat America

Autor 3584 vizualizări


Începutul lunii martie 1932. O știre despre o răpire face vâlvă în presa americană. Lucru normal, dacă avem în vedere că cel răpit nu era altul decât fiul celebrului Charles A. Lindbergh, eroul Americii, omul care realizase primul zbor transatlantic.

Biletul de răscumpărare

În perioada desfășurării nefericitului eveniment, familia Lindbergh (Charles, soția acestuia, Anne Morow, și fiul lor Charles jr., în vârstă de 1 an și 8 luni), se afla la proprietatea sa din Hopewell, New Jersey. Pe 1 martie, soții Lindberg hotărâseră să meargă într-o vizită la părinții Annei, numai că micuțul Charles a contractat o răceală și plecarea a fost contramandată. Hotărâre care se va dovedi a avea consecințe dintre cele mai nefericite...

În acea noapte, pe la ora 22.00, bona lui Charles jr., Betty Gow, urcă în camera copilului pentru a-i verifica starea și constată cu stupoare că acesta dispăruse. Părinții sunt alertați și, după o căutare fără rezultate în casă și în jurul acesteia, cheamă autoritățile. Singurele probe descoperite de polițiști au fost: o urmă de picior în noroi și o scară de lemn, sub fereastra copilului.

S-a găsit și o scrisoare de răscumpărare, în care i se cerea lui Lindbergh să pregătească 50.000 de dolari (în bancnote de valori diferite), pe care să-i plătească în schimbul vieții fiului său; la patru zile de la răpire, a sosit o altă notă de răscumpărare, în care prețul fusese urcat la 70.000 de dolari și apoi încă una în care se solicitau 100.000 de dolari. În ciuda opoziției oamenilor legii, Lindbergh, după ce s-a sfătuit și cu avocatul său, Henry Breckinridge, a fost de acord să plătească răscumpărarea.

„Vulturii“ își fac apariția

În ajutorul familiei disperate și dispuse să accepte orice ajutor au sărit tot felul de „oameni de bine”, care au fost gata să jure că sunt în măsură să dea de urma copilului. Astfel, un traficant de băuturi, Mickey Rosner, care a declarat că-l poate găsi pe răpitor, l-a „jumulit” pe Linbbergh de 2.500 de dolari, fără a-și duce la capăt promisiunea.

O altă figură dubioasă a fost G. B. Means, un fost agent F.B.I., care a spus că, cu o săptămână înainte de săvârșirea faptei, a fost contactat de răpitori, care i-au propus să li se alăture, dar el a refuzat. În baza faptului că-i cunoaște pe făptași, Means s-a oferit ca mijlocitor și a reușit să convingă o femeie bogată, Evelyn Walsh McLean, să-i dea 100.000 de dolari pentru răscumpărare (banii urmau a fi recuperați ulterior de femeie de la Lindbergh).

Numai că, după ce s-a văzut cu banii, Means a dispărut. Nu peste mult timp avea să fie prins și condamnat la 15 ani de închisoare. Un alt „binevoitor” a fost John Hughes Curtis, un constructor de bărci din Norkolk, Virginia, care a declarat că a intrat în legătură cu infractorii, ba chiar l-a și descris pe șeful lor. În realitate s-a descoperit că avea grave probleme financiare și că dorea să pună mâna pe banii de răscumpărare.

„Jafsie“ îl întâlnește pe „John“

La o săptămână de la răpire a intrat în scenă John F. Condon, (supranumit „Jafsie”), un profesor de fizică, retras din activitate și care, într-o scrisoare trimisă ziarului Bronx Home News, se oferea să joace rolul de mijlocitor între Lindbergh și răpitor, oferindu-i acestuia din urmă încă 1.000 de dolari în plus la suma cerută. La doar o zi după publicarea anunțului, răpitorul a răspuns pozitiv propunerii lui Condon, același lucru făcându-l și Lindbergh.

„Negocierile” între cele două părți s-au dus prin intermediul ziarului New York American și au avut rezultate peste așteptări: răpitorul (care se prezentase drept „John”) a stabilit o întâlnire cu Condon într-un cimitir din Bronx. Pe 12 martie, cei doi s-au întâlnit, și „John” (care vorbea cu accent germanic după cum avea să relateze Condon) a fost de acord să trimită „dovezi” că-l are pe micul Charles. De altfel, la scurt timp, Condon a primit pătura în care era înfășat copilul în noaptea răpirii.

După alte runde de negocieri („John” a stabilit până la urmă prețul răscumpărării la 70.000 de dolari), s-a hotărât ca în noaptea de 2 aprilie să se facă plata, în cimitirul St. Raymond din Bronx. La data stabilită, Condon, însoțit de Lindbergh (pe post de șofer), având asupra lor două pachete cu bani marcați, unul conținând 50.000, celălalt 20.000 de dolari, au mers la locul indicat; aici, conform înțelegerii, doar „Jafsie” a coborât din mașină pentru a perfecta schimbul.

Numai că, în locul copilului, Condon a primit o scrisoare, cu indicația să n-o deschidă decât peste șase ore. Este adevărat că și „John” s-a mulțumit doar cu 50.000 de dolari. Întors la mașină, Condon i-a arătat lui Lindbergh scrisoarea, care avea următorul conținut: „Copilul se află pe Nelly, o navă de 28 de picioare. La bord se află două persoane, care nu au nici o legătură cu răpirea. Veți găsi nava lângă insula Elisabeth”. Speranțele lui Lindbergh s-au dovedit însă a fi deșarte! Copilul nu a fost găsit la locul indicat!

Anne Morrow Lindbergh (dreapta), alături de mama ei (stânga), bunica ei (centru) și fiul ei, Charles jr.

Cercul suspecților

Căutările au continuat într-un ritm susținut, însă fără nici un rezultat. Pe 12 mai 1932, cadavrul lui Charles A. Lindbergh jr. a fost găsit într-o pădure, la câteva mile de locuința familiei, din Hopewell. Desigur că imediat au început cercetările pentru descoperirea făptașului.

Polițiștii au plecat de la ideea că nimeni nu știa de contramandarea plecării de la Hopewell, decât cele două familii, și angajații acestora (Betty Gow, bona copilului, Oliver Whately, administrator, Elsie Whately, bucătăreasă și Violet Sharpe, servitoare – primii trei în casa Lindbergh, ultima în casa Morow). Anchetatorii s-au concentrat asupra lui Violet Sharpe, 28 de ani, care fusese văzută în seara răpirii, într-un bar, în compania unui bărbat. Se părea că bănuielile sunt întemeiate, întrucât Sharpe a oferit răspunsuri evazive, refuzând să dezvăluie identitatea însoțitorului ei. Până la urmă, ea nu a rezistat presiunii și s-a sinucis. S-a descoperit însă că bărbatul era un chelner, implicat într-o relație amoroasă cu servitoarea, comportamentul ei din timpul anchetei fiind legat de faptul că nu dorea să fie pusă într-o situație compromițătoare, care să-i pericliteze poziția din casa Morow.

Pe lista suspecților a fost trecut și „Jafsie” Condon, numai că în ciuda încercărilor polițiștilor (supraveghere, interceptarea telefoanelor și corespondenței), implicarea acestuia în răpire nu a putut fi dovedită. Ba mai mult, la un an de la nefericitul eveniment, familia Condon a fost invitată să ia masa împreună cu familia Lindbergh.

Având în vedere îndrăzneala cu care a acționat răpitorul, s-a crezut că în „afacere” a fost implicată mafia. La această acuzație a răspuns chiar Al Capone, care tocmai fusese condamnat pentru evaziune fiscală; „Scarface” a promis că va găsi făptașii și copilul, cu condiția să fie lăsat... în libertate timp de două săptămâni! Evident că solicitarea nu i-a putut fi satisfăcută.

După doi ani…

La mai bine de doi ani de la comiterea crimei, pe 15 septembrie 1934, când aproape se risipiseră toate speranțele de a-l mai găsi pe răpitor, polițiștii l-au arestat pe Bruno Richard Hauptmann, un nativ german, tâmplar de meserie, în vârstă de 35 de ani, care folosise la o benzinărie bancnote marcate, folosite pentru răscumpărare. Hauptmann avea antecedente penale. El fusese condamnat pentru tâlhărie, la comiterea uneia din infracțiuni folosind... o scară de lemn.

Ce dovezi au găsit anchetatorii, care l-au incriminat pe Hauptmann? În garajul locuinței acestuia au fost găsiți 14.000 de dolari din cei folosiți în operațiunea din 2 aprilie 1932 (Hauptmann a declarat că i-au fost împrumutați de un conațional, Isador Fisch, care între timp fusese deportat în Germania); apoi, s-au găsit materiale similare celor din care fusese făcută scara găsită la geamul lui Charles Lindbergh jr.; în ultimul timp renunțase la meseria de tâmplar, dedicându-se speculațiilor la bursă, lucru ce nu putea fi făcut în lipsa unui capital destul de consistent; de asemenea, Lindbergh i-a identificat vocea ca fiind similară cu cea a lui „John”, pe care îl auzise în cimitirul din Bronx; expertiza grafologică a confirmat că el a scris biletele de răscumpărare; în plus, Hauptmann avea o mare pasiune pentru aviatori, fiului său născut în 1933 dându-i numele de Manfred, după faimosul aviator german din primul război mondial, Manfred von Richthofen, supranumit „Baronul Roșu”.

Procesul

Arestat inițial la New York, pentru fraudă, Hauptmann a fost extrădat în New Jersey, unde a fost judecat pentru crimă. Procesul, care s-a desfășurat la Flemington, New Jersey, a adunat sute de reporteri și mii de oameni, dornici să ia parte la ceea ce a fost numit „procesul secolului”.

Apărarea lui Hauptmann (foto dreapta) a fost asigurată de un avocat plătit cu 25.000 de dolari de ziarul New York Journal, Edward J. Reilly, care mai mult a complicat situația clientului său. Dornic de publicitate, Reilly s-a preocupat să fie tot timpul în contact cu presa, dar nu a fost capabil să aducă martori credibili la bară și a prezentat probe neconcludente. Ba mai mult, pe durata întregului proces (care a durat 29 de zile) nu s-a consultat cu Hauptmann decât vreo 50 de minute, ducând în schimb un adevărat război cu anchetatorii, pe care i-a acuzat de incompetență.

În schimb, acuzarea, condusă de procurorul general al statului New Jersey, David Wilentz, pe lângă probele prezentate mai sus, a adus martori care au declarat că au văzut mașina lui Hauptmann, în care se afla și o scară de lemn, în apropierea locuinței familiei Lindbergh în noaptea de 1 martie 1932.

Mai trebuie spus că în toată această perioadă – a anchetei și procesului – Bruno Hauptmann nu a recunoscut nici un moment că ar fi vinovat! Pe 13 februarie 1935, după aproape o lună de ședințe, timp în care au fost audiați 162 de martori și au fost prezentate 381 de probe, juriul a trecut la deliberări.

După 11 ore de discuții, Hauptmann a fost găsit vinovat de crimă, iar judecătorul Trenchard a pronunțat sentința: pedeapsa cu moartea prin electrocutare. Apărarea a făcut recurs, care însă a fost respins de Curtea de Apel, astfel că data execuției a fost fixată pentru 3 aprilie 1936. Cel care a tras de manetă a fost Robert G. Elliott, cel care, nouă ani mai devreme, dusese la îndeplinire sentința într-un alt caz celebru, cel al imigranților italieni Sacco și Vanzetti.

Cazul Lindbergh a continuat să trezească interesul specialiștilor și publicului și în deceniile care au urmat nefericitului eveniment. Multe cărți, emisiuni de televiziune, articole de presă, filme artistice și seriale au abordat tema răpirii, a procesului sau ambele. Rețele de televiziune ca BBC și NBC au realizat documentare prin care au ridicat semne de întrebare asupra vinovăției celui condamnat, existând și o bogată literatură istorică pe aceeași temă. Nimeni nu a putut însă oferi suficiente argumente care să combată probele existente la dosar și să-l exonereze pe Hauptmann.

""