Autor 1140 vizualizări


Figura lui Miklós Horthy este sinonimă cu istoria Ungariei interbelice. De el se leagă renașterea țării după destrămarea Imperiului și încercările de a recupera teritoriile pierdute la Trianon. În memoria istorică a românilor – și nu numai a lor –, Horthy este tipul dictatorului fascist, în rând cu Adolf Hitler și Benito Mussolini, iar numele său echivalează cu ocupația, de­por­tările și abuzurile contra populației civile din Transilvania de Nord în anii 1940–1944. În procesele de la Nürnberg nu va sta însă pe banca acuzaților, ci în boxa martorilor, iar sfârșitul vieții și-l va trăi în liniște la Estoril, la fel ca alți mari exilați ai epocii (între care și Carol II, fostul rege al României). În ultimii ani, e așezat pe piedestal de regimul Viktor Orbán, în galeria eroilor națiunii maghiare.

Lăsând în urmă clișeele istoriografiilor naționale și polemica naționalistă, Catherine Horel este primul istoric care alcătuiește biografia regentului Ungariei pe baza unei documentări vaste, reușind să impună o viziune nouă, critică și obiectivă. Dincolo de figura controversată a lui Horthy, cartea de față este în egală măsură o amplă frescă a Ungariei dintre cele două mari războaie – o istorie ale cărei ecouri în prezent sunt încă vii.

«Aghiotant al lui Franz Joseph între 1909 și 1914, Horthy a oferit incontestabil imaginea unui om al vechiului regim – ceea ce și era, fără îndoială. În anumite privințe, apare ca reincarnare a împăratului, care rămâne punctul său de referință în termeni de decizie politică. „Domnia“ sa a fost calificată drept dictatură fascistă de istoriografia comunistă după 1945, dar reabilitarea la care asistăm după tranziția la democrație din Ungaria maschează absența analizei omului și a sistemului…

Nimic nu este mai puțin îndepărtat de figura eroului decât cariera lui Horthy, de la angajarea sa în marina austro‑ungară până la sfârșitul regenței. Viața sa este, dimpotrivă, o lungă suită de eșecuri travestite în victorii. Bătălia din strâmtoarea Otranto nu schimbă nimic în Primul Război Mondial, care este pierdut departe de Marea Adriatică. Contrarevoluția este pătată de acte de violență antisemite acoperite de Horthy. Tratatul de la Trianon consacră dezmembrarea Ungariei regale. Desigur, Horthy nu este implicat personal, dar el trebuie să‑l ratifice, și doctrina revizionistă îi permite să‑și consolideze puterea. Intrarea în război din 1941 pare iremediabilă în acest context, deși, fără îndoială, ar fi putut fi evitată… Din acel moment, regentul este prins în capcană; acesta amână și evită, fără a se hotărî să iasă din ea pentru a negocia cu Aliații. Ocupația germană de la 19 martie 1944 este relevantă pentru gradul de antisemitism prezent în societate și pentru care Horthy poartă, între alții, responsabilitatea… Dorința sa de a „salva“ Ungaria este reală, însă și mai mare este dorința sa de a rămâne la putere.»  —CATHERINE HOREL

Catherine Horel este director de cercetări la Centrul Național Francez de Cercetări Științifice (CNRS); specialistă în domeniul Europei Centrale, predă la Paris I Panthéon-Sorbonne. A obţinut doctoratul în istorie cu o teză despre Les Juifs de Hongrie, 1825–1849, problèmes d’assimilation et d’émancipation. A publicat volume precum: La restitution des biens juifs et le renouveau juif en Europe centrale (2002) sau Cette Europe qu’on dit centrale: des Habsbourg à l’intégration européenne, 1815–2004 și Histoire de Budapest (2009; Premiul Guizot al Academiei Franceze). Amiralul Horthy, regentul Ungariei (2014), volum tradus și în limba maghiară în anul 2017, este prima biografie a lui Miklós Horthy realizată de un istoric pe baza unei documentări vaste. 

Catherine Horel
Amiralul Horthy, regentul Ungariei
Humanitas 2019, colecția Istorie
Traducere de Lia Decei



fragment 

[…]

"Nerăbdarea lui Hitler este la culme la începutul lunii martie 1944, înfrângerile se succedă și aliații Germaniei sunt din ce în ce mai reticenți să susțină efortul de război. E supărat mai ales pe Finlanda și Ungaria. E furios pe maghiari și‑i spune lui Goebbels: „Maghiarii trădează! Și asta, cu toate că le‑am spus deja că suntem informați de mașinațiile lor“. Hitler vrea să‑i pedepsească și să demită guvernul ungar, să aresteze miniștrii și să‑l plaseze pe Horthy în reședință supravegheată. Scopul său este să instaleze un guvern condus de Imrédy. Aceasta presupune și preluarea controlului armatei. În fine, trebuie să se evite ca românii să profite de lovitura de stat pentru a cere o rectificare teritorială. Odată realizate aceste lucruri prealabile, trebuie eliminați evreii și, în primul rând, cei din Budapesta: „Atâta timp cât evreii sunt prezenți la Budapesta, nu se va putea obține nimic de la acest oraș, nici de la țară, nici a fortiori de la opinia publică“.

Sunt exercitate presiuni asupra guvernului maghiar prin intermediul Ambasadei Germaniei la Budapesta, dar și direct asupra militarilor. Astfel, generalul Lakatos, care comandă Corpul al 8‑lea armată încă prezent pe Frontul de Est, este convocat la 12 martie la cartierul general german, teoretic pentru a se întâlni cu șeful de stat‑major. Însă Hitler în persoană este cel care‑l primește și‑l insultă, căci el estimează că Ungaria nu contribuie destul la efortul de război. Horthy tocmai i‑a trimis o scrisoare în care‑i cere, dacă nu întoarcerea trupelor maghiare,

cel puțin regruparea lor la frontiera Ruteniei subcarpatice. „Toți trebuie să meargă pe front, până la ultimul om!“, strigă Hitler. Lakatos așteaptă răbdător să treacă furtuna, răspunde că decizia nu depinde de el și se duce să‑l întâlnească pe șeful de stat‑major. Tactica amânării pare să funcționeze din nou, dar, în realitate, este pentru ultima dată.

Între timp, la Budapesta, lumea se alarmează din cauza unei importante concentrări de trupe germane între Wiener Neustadt și frontiera ungară. Kállay și alții se gândesc că este vorba doar de o demonstrație de forță, cu scopul de a face presiune asupra lui Horthy, căruia germanii îi solicită să‑l demită pe prim‑ministru. Cei doi bărbați se pun de acord și se asigură reciproc că nu vor ceda șantajului. Mai multe personalități, între care și reprezentanți ai comunității

evreiești, industriași, bancheri, ca și oameni politici de toate orientările (social‑democrați, legitimiști, agrarieni) se perindă la Kállay. Toți constată că rezistența armată este iluzorie, pentru că trupele disponibile în teritoriu nu sunt capabile să‑i înfrunte pe germani, chiar așa slăbiți cum sunt. Rezistența comunistă aflată în ilegalitate este condamnată de guvern și prea imprevizibilă. Perplexitatea și neliniștea domnesc.

Lovitura de teatru se produce în plină celebrare a sărbătorii naționale de la 15 martie. Horthy asistă, ca de obicei, la o reprezentație de gală la Operă, în prezența corpurilor constituționale și diplomatice (germanii și românii sunt absenți), când un consilier al Ambasadei Germaniei este introdus în loja sa și‑i aduce o misivă de la Dietrich von Jagow, care cere să fie primit imediat în audiență de regent, pentru a‑i remite o scrisoare de la Hitler. Horthy acceptă să‑l primească pe ambasador la sfârșitul ceremoniei și deocamdată îl convoacă pe Kállay. Ei se pun de acord asupra atitudinii pe care s‑o adopte: dacă scrisoarea conține obișnuitele întrebări și pretenții ale Führerului, nu i se va răspunde; dacă acesta îl invită pe Horthy să se ducă să‑l vadă, trebuie să refuze. Or, tocmai despre asta e vorba. O reuniune de criză are loc a doua zi dimineața la palat. Kállay și miniștrii afacerilor externe, Ghyczy, și al apărării, Lajos Csatay, ca și șeful de stat‑major Szombathelyi se află în fața regentului, care le citește conținutul scrisorii. Hitler îi cere lui Horthy să vină să‑l vadă la Castelul Klessheim, nu departe de Salzburg, înainte de 20 martie, dată la care trebuie să ajungă la cartierul său general. Motivul oficial al întâlnirii este problema întoarcerii soldaților maghiari de pe Frontul de Est. Toți știu că este un pretext fals, pentru că Hitler vrea, dimpotrivă, ca Ungaria să trimită noi trupe. Kállay se teme ca germanii să nu profite de absența regentului pentru a invada țara și a‑l reține pe acesta ca ostatic. La început, se pare că sunt de acord în legătură cu trimiterea lui Szombathelyi în locul lui Horthy, apoi părerile devin divergente: Ghyczy nu știe ce să facă, Horthy, Kállay și Csatay optează pentru trimiterea șefului de stat‑major, dar acesta din urmă obiectează că asta riscă să‑i înfurie pe germani, el crede că numai Horthy îi poate ține piept lui Hitler. Amintirile lui Kállay și cele ale lui Szombathelyi nu se acordă asupra punctului următor: prim‑ministrul afirmă că Szombathelyi se arată atunci sigur că germanii nu vor pune mâna pe Horthy. Or, se pare că, dimpotrivă, el se temea de lucrul respectiv și că acesta ar fi fost unicul motiv pentru care ar fi acceptat să se ducă singur la Klessheim. El credea că ar fi putut fi chiar eliminat fizic. Toți au sfârșit prin a se ralia ideii că Horthy ar avea mai multă greutate în discuție. Pentru a‑l convinge pe regent, fac să vibreze coarda sensibilă: onoare, sacrificiu, salvarea patriei. Tactica se relevă eficientă imediat: „Toți cei care‑l cunosc pe Horthy știu că, din momentul în care cineva apela la sentimentul datoriei și, în special, la curajul său, el era gata să accepte provocarea și nu mai era cazul să argumentezi“.

 Se pun apoi de acord în privința membrilor delegației care pleacă la Klessheim la 17 martie: Ghyczy, Csatay și Szombathelyi îl însoțesc pe regent. Sarcina lor este să‑l aducă înapoi teafăr și nevătămat, dar și să apere drepturile constituționale ale țării și independența acesteia. În această privință, misiunea nu reușește decât pe jumătate. Horthy, miniștrii și șeful de stat‑major se întorc în Ungaria, dar pentru a o găsi ocupată de germani.

Conform lui Horthy, întrevederea de la Klessheim a fost un „calvar“. Ea se desfășoară între patru ochi, pentru că Hitler refuză prezența celorlalți membri ai delegației maghiare. El revine asupra manevrelor de „trădare“ ale guvernului maghiar și declară că „va da anumite dispoziții“. Tonul urcă, Horthy spune că a înțeles ce urma să se petreacă și anunță că pleacă imediat. Dar ungurii sunt reținuți încă o zi întreagă, duminică, 19 martie: li se spune că este vorba despre o alertă aeriană, apoi că s‑au întrerupt comunicațiile în urma unui bombardament".


""