Autor 583 vizualizări


Cum să nu-ţi placă un film despre istoria Marii Britanii, despre radio şi profesioniştii săi, despre voinţă, putere şi prietenie?

„The King’s Speech“ va face parte din filmografia obligatorie a cinefililor şi a celor pasionaţi de istorie, deopotrivă, în anii ce vor urma, chiar dacă lungmetrajul va fi sau nu premiat cu ­vreun Oscar anul acesta (deşi la casele de pariuri banii s-au pus deja pe interpretarea lui Colin Firth).

De fapt, geniul regizorului Tom Hooper (care nu şi-a legat numele de vreun succes de casă înainte de acest film) constă tocmai în cointeresarea privitorului obişnuit în acţiunea unei producţii istorice în care războaiele nu se dau pe câmpul de luptă, ci cu propriii supuşi şi cu propriile himere, prin intermediul undelor herţiene şi în salonul unui excentric logoped australian. Cum să nu-ţi placă un film despre istoria recentă a Marii Britanii, despre radio şi profesioniştii desăvârşiţi ai lui – BBC, despre voinţă, putere, devotament şi datorie, despre o prietenie nefirească (care ajunge să fie totală de-abia la finalul peliculei) şi, nu în ultimul rând, cum să nu-ţi placă un film în care joacă actori precum Colin Firth, Geoffrey Rush şi Helena Bonham Carter?
Bâlbâitul Bertie, fiul cel mic al regelui George V, nu are niciun fel de pretenţie la tronul Marii Britanii, fiind conştient că fratele cel mare, Edward, este următorul rege, în ciuda dragostei sale pentru „viaţa oamenilor de rând“.

Pus în situaţia de a se adresa celor adunaţi la o cursă de cai, George VI („Bertie”) nu poate să lege două vorbe şi se bâlbâie lamentabil, făcând mari deservicii efigiei regale şi atrăgându-şi dispreţul celor prezenţi (dar şi dispreţul celor care ar fi trebuit să-l asculte rostind discursul la radio). Urmare a acestui fapt, soţia lui încearcă să găsească un logoped care să-l vindece de ruşinoasa boală, alimentată deopotrivă de familia sa, prin folosirea apelativului „bâlbâitul Bertie“. Povestea regelui „care nu trebuia să fie“ şi al său neortodox „terapeut de vorbire“ are suişuri şi coborâşuri, ritm alert şi fir epic cusut cu grijă, imprevizibil, cum nu te-ai aştepta de la un film cu filon istoric. „Discursul regelui“ face parte, cu siguranţă, din acea categorie de filme pe care nu ai cum să le vezi o singură dată, aşa că să nu fiţi surprinşi dacă la generic veţi simţi o nevoie acută de a intra din nou în sala de cinema pentru a-l revedea…

""