Istoria navigației: De la monoxilele preistorice la expedițiile lui Xenofon și Alexandru Macedon

Autor 3394 vizualizări


Abandonându-și temporar terestritatea nativă, omul primitiv s-a adaptat treptat capricioasei condiții acvatice, pândită de nenumărate primejdii sporite de nepricepere și ignoranță. „Inițierea“ în misterele călătoriei pe fluvii, lacuri și mări s-a făcut, pare-se, în mai multe locuri, separat, datorită izolării în care trăiau colectivitățile umane. Inițiatorul a fost imperativul dobândirii hranei cotidiene. Deplasarea fluvială, mai rapidă și mai lesnicioasă decât cea terestră, i-a tentat pe cei dornici să călătorească și să pescuiască. Ca să scape de privațiunile izolării lor, insularii au plutit spre țărmurile învecinate cu ceea ce le prisosea, întorcându-se cu ceea ce le lipsea.

Din trunchiuri de copaci dezrădăcinați de ape au fost improvizate primele obiecte plutitoare, oferind un echilibru precar celor ce se cocoțaseră pe scoarța lor nu prea netedă. Ulterior, trunchiurile au fost doborâte cu ajutorul topoarelor de piatră și curățate de crengi. Jarul vetrelor preistorice a mistuit miezul trunchiurilor, brăzdate de scobituri și scorburi artificiale, unde se adăposteau primii luntrași.

Crengile lungi și groase care atingeau malul sau fundul apei s-au transformat din prăjini în vâsle. Cu ajutorul lor, trunchiurile obțineau direcția dorită, încetinindu-ș i viteza când se apropiau de obstacole, în vederea ocolirii lor. Când s-a petrecut această inovație nautică? În paleolitic, oamenii își potoleau foamea prin culegerea fructelor, ierburilor și rădăcinilor comestibile sau prin vânarea sălbăticiunilor. Pescuitul se făcea mai mult de pe mal cu ajutorul unor harpoane cu unul sau două rânduri de barbeluri.

La izvoarele istoriei

Profundele schimbări climatice survenite în epoca de mijloc a pietrei (10.000 – 5.000 î.Hr.), ca urmare a topirii ghețarilor, a accelerat perfecționarea uneltelor de prins animale și păsări (curse și capcane), precum și a celor de pescuit: ostiile cu trei dinți (prefigurând deja tridentul lui Poseidon ?!) și săgețile, undițele de os, plasele și vârșele din fibre lemnoase etc.

Din ținuturile baltice, Polonia, Belgia, nordul Franței și până în Anglia, prin mileniul al VII-lea î.Hr., a înflorit o cultură care și-a luat numele de la localitatea unde a fost identificată și cercetată temeinic: Maglemose din insula Seeland. Aici se află capitala Danemarcei actuale. În perioada Ancylus (fluviatilis) Insulele Britanice și Scandinavia sudică nu se despărțiseră încă de continentul european, viitoarea Mare Baltică fiind abia un lac de apă dulce. Maglemosienii preferau vecinătatea apelor bogate în pești și scoici, necunoscând olăritul, cultivarea plantelor și creșterea animalelor domestice, îndeletniciri care se vor dezvolta abia în neolitic.

Pentru a întâlni cele mai vechi „urme materiale“ ale navigației trebuie să ne întoarcem „La izvoarele istoriei“ prin intermediul cărții lui Dumitru Berciu, subintitulată O introducere în arheologia preistorică:

„Apare astfel barca de lemn, scobită în trunchiul unui copac. În unele așezări maglemosiene au fost descoperite asemenea bărci purtând urme de foc - cu ajutorul căruia se făcea scobitura în trunchiul copacului. O asemenea barcă a fost descoperită la Perth, în Scoția, dintr-un trunchi de brad, și alta, recent, în Olanda. Au fost descoperite și vâsle de lemn, ca la Dunensee și la Holmegorm, în insula Seeland. În turbăria de la Antreea (aproape de Vibørg) s-a găsit o plasă de prins pește, făcută din fibre scoase din coajă de salcie, prevăzută cu 28 de plutitoare din coajă de pin și greutăți de piatră corespunzătoare. În Danemarca, la Lilla Knabstrup (Iutlanda) s-a găsit o vârșă împletită din ramuri de mesteacăn“1.

Înaintea descoperirii uneltelor de pescuit, oamenii din paleolitic prindeau peștii cu mâna acolo unde natura generoasă le oferea ape puțin adânci. Dacă nu aveau în preajmă nici o băltoacă, ei creau o răstoacă: abăteau brațul râurilor din matca lor sau îndiguiau anumite porțiuni pe care le secau apoi, spre a-și vâna prada doar bătând din mâini. În afară de plasele din fibre obținute din coajă de copac, pescarii preistorici au folosit și undițe cioplite din oase, colți de mistreț sau așchii de silex. Ele aveau forma dreaptă, cu o scobitură la mijloc, de care se prindea firul undiței, sau forma recurbată, păstrată până în zilele noastre.

Arcul și sulița slujeau și la prinderea „vânatului“ acvatic, nu numai a celui terestru. Pe vârful din corn de ren, al unei sulițe primitive descoperite în localitatea franceză La Madeleine — care a dat ultimei culturi a paleoliticului superior (15.000 – 10.000 î.Hr.) denumirea de magdaleniană – fostul ei proprietar a gravat silueta unui crap, bineînțeles, în scopuri magice.

Expediția lui Alexandru Macedon în Tracia

Istoricii greci au semnalat prezența unui mare număr de monoxile pe undele Istrului cu prilejul expediției lui Alexandru cel Mare în Tracia, în ajunul plecării în marea expediție de cucerire a imperiului persan. El dorise să-și asigure mai înainte liniștea hotarelor nordice ale regatului său, unde ilirii de la sudul Dunării, supuși de Filip al II-lea, asasinat între timp (336 î.Hr.), se răsculaseră, aliindu-se cu geții de pe malul stâng al fluviului.

Proaspăt încoronatul suveran macedonean pornește în primăvara anului 335 î.Hr. într-o campanie îndrăzneață. Trecând de înălțimile munților Haemus (Balcanii - n.a.), Alexandru îi învinge pe tribalii conduși de Syrmos, care avuseseră grijă să adăpostească din vreme femeile și copiii într-unul din ostroavele Istrului.

Aici are loc joncțiunea dintre armata macedoneană și flota de război plecată din Bizanț, care plutise pe Pontul Euxin și urcase apoi în susul fluviului. Arcașii și pedestrașii îmbarcați pe aceste corăbii nu pot debarca pe ostrovul greu de atacat din pricina malurilor sale povârnite precum și a apei fluviului, care curgea năvalnică și gâtuită. Spre a înfrânge rezistența tribalilor, regele macedonean se războiește cu aliații lor geții, de pe malul stâng al Istrului.

Să dăm cuvântul unuia dintre cronicarii Expediției lui Alexandru, scriitorul grec Flavius Arrianus (95-175 d.Hr.), al cărui izvor principal a fost generalul Ptolemeu, fiul lui Lagos, care a participat la aproape toate campaniile marelui cuceritor sau le-a cunoscut îndeaproape (Anábasis, I, 3-4). Apelăm la traducerea arheologului C. Daicoviciu:

„…Alexandru, retrăgând corăbiile, hotărî să treacă Istrul împotriva geților care locuiau dincolo de râu, fiindcă văzu că o mulțime din ei se adunau pe mal cu intenția, pare-se, de a-l opri să treacă, căci erau vreo patru mii de călăreți și mai bine de zece mii de pedestrași. În același timp, îl mâna și dorința de a pătrunde și dincolo de Istru.

El însuși se îmbarcă pe o corabie și porunci să se umple cu fân pieile de cort și să se adune de prin ținut cât mai multe bărci (monoxile - n.a.), ce se găsesc pe aici din belșug, deoarece locuitorii de-a lungul Istrului se foloseau de ele la pescuit ori pentru a trece unii de alții și chiar pentru a face obișnuit piraterie. Astfel adună el cât mai multe bărci și trecu cu ele atâta oștire cât îi fu cu putință. Iar cei ce trecuseră cu Alexandru au fost vreo mie și cinci sute de călăreți și vreo patru mii de pedestrași“2.

Monoxilele geților, strânse de prin împrejurimile malurilor Istrului, trebuie să fi fost foarte numeroase de vreme ce au permis trecerea fluviului - sub obrocul nopții - a patru mii de pedestrași și o mie cinci sute de călăreți. Pieile de corturi, umplute cu paie, vor fi avut o contribuție mai modestă la traversarea fluviului, fiind folosite probabil pentru cai, poveri sau arme. Urmarea se cunoaște: falanga macedoneanului și-a croit drum prin lanurile înalte, culcând spicele cu sulițele piezișe.

Luați prin surprindere, cu toată superioritatea lor numerică, geții nu rezistă iureșului macedonean. Cetatea lor de refugiu, abandonată de localnicii în retragere, este lesne cucerită, prădată și distrusă din temelii de oastea lui Alexandru. La întrebarea: unde s-au petrecut aceste evenimente istorice? a dat un răspuns cel care a tradus în acest scop fragmentul din scrierea lui Arrianus:

„C. Daicoviciu, bizuindu-se pe itinerariul urmat de Alexandru, le localizează în răsăritul Olteniei, dar nu exclude ipoteza, susținută și de alții, ca debarcarea macedoneană să fi avut loc în stânga Oltului și ca «orașul » slab întărit de care vorbește Arrianus să fie tocmai așezarea getică de la Zimnicea, binecunoscută datorită cercetărilor arheologice“3.

Anábasis și Katábasis

În primăvara care a urmat întoarcerii biruitoare din campania sa în Tracia și până dincolo de Istru (334 î.Hr.), Alexandru și-a trecut oastea peste Hellespont, începând faimoasa lui expediție de cucerire a imperiului persan . Asiaticul său „Anábasis“ - Marș-în-sus - peste nenumărate cursuri de apă și lanțuri de munți s-a oprit tocmai la malul fluviului Indus, după care a urmat așa-zisul Katábasis, coborârea până la Babilon, unde o moarte prematură avea să-l secere pe Alexandru în plină glorie (iunie 323 î.Hr.).

Flavius Arrianus și-a intitulat principala lui operă Anábasis Alexándrou, luând ca model pe Xenofon Atenianul (430 -354 î.Hr.), autorul primului Anábasis, tradus prin Expediția celor zece mii. Este vorba de mercenarii greci aflați în solda prințului Cyrus cel Tânăr, care în cursul anului 401 î.Hr. a încercat să-l detroneze pe fratele său Artaxerxe II, regele Persiei. Oastea grecească tocmită de el a mărșăluit de la Sardes, fosta capitală a Lydiei lui Cresus, până la Cunaxa, lângă Babilon, unde prințul insurgent a pierit în lupta câștigată zadarnic de mercenarii lui.

Aceștia s-au pomenit după bătălie înconjurați de dușmani în imensitatea imperiului persan, al cărui rege le era vrăjmaș de moarte. Așa a început chinuitorul „Katábasis“ - Marșul de întoarcere - al celor zece mii de mercenari care și-au croit drumul cu arma în mână prin țara carducilor și munții Armeniei pentru a răzbi după multe peripeții și hărțuieli până la Trapezunt, colonie grecească de pe țărmul anatolian al Pontului Euxin.

Neavând la îndemână corăbiile necesare readucerii în patrie, mercenarii, care rămăseseră acum doar 8.600 din totalul de peste 10.000, pleacă de-a lungul coastei până la Cerasunt, printre conducătorii lor aflându-se și Xenofon, viitorul cronicar al expediției. În primăvara anului 400 î.Hr., mercenarii greci trebuie să treacă prin țara mosinecilor, cea mai înapoiată populație întâlnită în lunga lor drumeție, dezbinată în două tabere rivale. Mosinecii de la nord arătându-li-se ostili, grecii sunt gata să se alieze cu cei de la sud, ca să se aprovizioneze în dauna celor dintâi. Iată-l pe Xenofon în multipla ipostază de conducător al unei oști de mercenari, totodată martor ocular al evenimentelor, povestitor și orator:

„«Mosineci, deoarece nu avem corăbii, voim ca, mergând pe jos, să ne întoarcem teferi în Grecia. Oamenii aceștia, care, după câte mi se pare, sunt și dușmanii voștri, se împotrivesc la trecerea noastră. Dacă doriți, puteți să vă aliați cu noi, pentru a vă răzbuna de toate neajunsurile pe care vi le-au pricinuit, avându-i sub ascultare de aici înainte. Dacă vă veți împotrivi, gândiți-vă de unde veți mai putea primi în ajutor o armată atât de mare ca a noastră».

Căpetenia mosinecilor răspunse că ei sunt de acord cu această propunere și că primesc alianța. Xenofon adaugă: «Cum vom putea să vă fim de folos în calitate de aliați ai voștri și la rândul vostru neați putea ajuta ca să trecem ?» «Noi - răspunseră trimișii - vom putea ataca de cealaltă parte a țării pe dușmanul nostru, trimițânduvă aici corăbii și oameni care să lupte împreună cu noi, folosindu-i după aceea drept călăuze.» (…)

A doua zi sosiră cu cele trei sute de pirogi construite din trunchiuri de copaci, fiecare purtând câte trei oameni. Din fiecare barcă debarcară doi și, după ce se așezară în front, puseră armele jos în timp ce al treilea rămase în barcă. Luând bărcile, plecară în larg“4.

La primul atac asupra fortului „Metropolă“, mosinecii și cei câțiva greci care i-au însoțit fără învoirea comandanților sunt înfrânți și alungați. A doua zi, grecii reușesc să cucerească fortul care nu rezistă unui atac organizat și pradă locuințele unde găsesc rezervele de hrană ale mosinecilor potrivnici: pâine, grâu nou cu spice, pește sărat și grăsime de delfin. În Anábasis (V, 4), Xenofon descrie o populație de pe țărmul sudic al Pontului Euxin care se îndeletnicește cu pescuitul în largul mării. Denumirea de „ploia monoxyla“, dată de originalul grec luntrilor folosite de mosineci, indică faptul că avem de-a face cu trunchiuri de copac scobite rudimentar, capabile să transporte doi luptători și un luntraș. Așadar, cu 65 de ani înainte de campania macedoneană în Tracia, încununată de trecerea Istrului, grecii se mai întâlniseră cu primitivele monoxile ale unor pescuitori pontici.

Ihtiofagii - „mâncătorii de pești”

Du p ă expediția sa în India (prin ținuturi corespunzând astăzi SE Iranului și SV Pakistanului), oastea lui Alexandru cel Mare a străbătut zona deșertică a Gedrosiei (Baluchistanul modern). Pe țărmul dintre Carmania (azi Kerman) și Gedrosia, locuiau așa-numiții ihtiofagi („mâncătorii-depește“). Aceeași denumire au primit-o și locuitorii de pe coasta vestică a Mării Roșii.

Aceste populații rămase în stadiul mezoliticului se hrăneau în lipsa altor resurse naturale, mai ales cu pește, fără să aibă unelte de pescuit, fiind nevoiți să apeleze la un soi de „răstocire“ marină, facilitată de fluxul și refluxul zilnic. Până și animalele acestor ihtiofagi consumă peștele care dă și gustul cărnii lor.

În câteva pasaje (15–20) din Cartea a treia a Bibliotecii istorice, Diodor din Sicilia a descris pe larg felul de viață al acestor oameni ai preistoriei care pescuiau cu mâna, nu foloseau focul și aveau unelte de piatră, necunoscând navigația.

„… Așezările lor se află în vecinătatea mării, pe niște țărmuri stâncoase cu văgăuni adânci, cu râpe povârnite, cheiuri și crăpături în pământ, ca un fel de strâmtori înguste, comunicând între ele prin canale șerpuitoare. Băștinașii trag foloase de pe urma canalelor, închizându-le cu grămezi de bolovani și, astfel, ei prind peștele ca într-un năvod. Într-adevăr, când fluxul dă năvală și inundă pământul - ceea ce de obicei se întâmplă de două ori pe zi, în ceasul al treilea și al nouălea - marea acoperă stâncile de pe coastă, iar valurile aduc cu ele o enormă cantitate de pește, de tot felul.

Peștii rămân pe mal și, căutându-și hrană, se adâncesc prin văgăuni și prin scobiturile stâncilor. Dar când vine vremea refluxului și apa se retrage, scurgându-se încetul cu încetul printre bolovanii îngrămădiți și prin crăpăturile stâncilor, peștii rămân înghesuiți acolo. Atunci locuitorii se adună pe țărmul stâncos cu copii și cu neveste, ca și cum ar urma o singură poruncă. Apoi, împărțindu-se în mai multe cete, fiecare dintre cetele barbarilor dă fuga spre acele locuri unde au mai multe de lucrat și toți scot strigăte înfiorătoare.

După cum fac vânătorii când, pe neașteptate, își zăresc prada. Femeile și copiii iau peștii mai mici, dintre cei rămași mai aproape de mal, aruncându-i pe nisip, pe când bărbații - mai vânjoși - apucă peștii cei mari ce nu se lasă prinși ușor și încearcă să lupte. Valurile aruncă pe uscat nu numai uriași scorpioni de mare, țipari și câini de mare, dar chiar foci și alte dihănii cu înfățișări și denumiri ciudate. Fiindcă ihtiofagii nu știu să-și făurească arme, ei ucid vietățile amintite cu ajutorul unor coarne de țap ascuțite și le sfârtecă în bucăți cu pietre tăioase“5.

Ihtiofagii își frig peștii pe stânci înfierbântate de soare, iar carnea, desprinsă de pe oase, o calcă în picioare și o amestecă cu fructul paliurului, transformând-o într-o pastă frământată, care capătă forma unei prăjituri, uscată bine. Când marea prea agitată îi împiedică să pescuiască, ihtiofagii își astâmpără foamea cu carnea crudă a scoicilor, spărgând cu pietre carapacea acestora. În lipsa scoicilor, sunt bune și oasele de pește, zdrobite cu pietre.


Unii ihtiofagi sălășluiesc în peșteri cu intrarea îndreptată spre miazănoapte, ca să se bucure de răcoare în timpul zilei. Alții își fac adăposturi din coastele balenelor aruncate pe țărm, împletesc din ramuri de copaci niște corturi stranii sau sapă galerii de statura unui om în uriașele grămezi de ierburi marine, trăinicia lor datorându-se amestecului algelor cu nisipul. Când începe fluxul, locuitorii galeriilor ies la pescuit și se întorc de unde au plecat spre a mânca peștele prins. Leșurile morților sunt aruncate în mare, pradă peștilor care i-au hrănit în timpul vieții:

„Mai întâlnim un soi de ihtiofagi, ale căror sălașuri sunt atât de stranii, încât cei dornici să facă cercetări asupra lor sunt puși într-o foarte mare încurcătură. Tribul despre care vorbim și-a făcut așezările în văi râpoase, unde niciodată - în afară de ei - nici unui om nu i-a fost dat să ajungă. Sus, stă amenințătoare și semeață o stâncă povârnită de jur împrejur; pieziș, țărmul stâncos împiedică orice urcuș. Pe latura ce mai rămâne, marea nu îngăduie omului să treacă prin vad. Astfel, locuitorii, fiindcă nu folosesc luntri, n-au nici măcar habar ce este navigația. Pentru că lucrurile nu pot fi lămurite, nu ne rămâne decât să spunem despre oamenii care alcătuiesc tribul că sunt băștinași, că neamul lor n-are nici un început, ihtiofagii existând din totdeauna“6.

Arhaicele triburi ale „mâncătorilor- de-pește“ dăinuie neschimbate din negurile preistoriei până în vremurile moderne. Diodor din Sicilia se minunează că unii ihtiofagi locuiesc în bârlogurile din imediata vecinătate a focilor, pescuind la fel ca acestea, fără a se stânjeni unii pe alții. Tot el menționează și chelonofagii, excelenți înotători, care se hrănesc cu carnea broaștelor țestoase, prinse lângă insulele lor din apropierea continentului. Carapacele broaștelor țestoase devin apoi bărci cu care insularii aduc apă de pe uscat sau slujesc la construirea unor cabane sui-generis (Cartea a III-a, c. 21).

Se pare că unele triburi de ihtiofagi foloseau și niște plase împletite din fibre vegetale, la fel ca maglemosienii europeni. Brăzdând marea cu flote alcătuite din corăbii prevăzute cu pânze și cu mai multe șiruri de vâslași - adevărate cetăți plutitoare de care erau într-adevăr mândri -, navigatorii greci au trăit șocul confruntării cu preistoria, vag bănuită, a lui „Homo nauticus“ aflat la primele lui experiențe de pescar și de vâslaș pe trunchiuri de copac scobite.

Unele triburi au rămas pentru totdeauna la tatonarea timidă a „mișcătoarelor cărări“. Alte triburi au mers mai departe, făcând pași de uriași de la monoxile la corăbiile cu șiruri de vâsle supraetajate, capabile să pescuiască în largul mării sau să înconjoare insulele, ba chiar și continentele, într-o cutezătoare confruntare nu numai cu mările interioare, ci și cu imensele întinderi, abia întrezărite, ale lui Okeanos.

Note

1. D. Berciu, La izvoarele istoriei, Editura Științifică, București, 1967, p. 147.
2. Hadrian Daicoviciu, Dacii, Editura pentru Literatură, București, 1968, p. 69.
3. Ibidem, p. 72.
4. Xenofon, Anabasis, Editura Științifică, București, 1964, pp. 191-192, Traducere de Maria Marinescu-Himu.
5. Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, III, 15, Editura Sport-Turism, București, 1981, pp. 199-200, Traducere de Radu Hâncu.
6. ibidem., III, 20, p. 203.
""