Autor 18569 vizualizări


Volumul "Auschwitz, ultima stație. Povestea mea din lagăr. 1943-1945" de Eddy de Wind, este o mărturie tulburătoare din iadul de sârmă ghimpată, singura carte scrisă la Auschwitz încă din timpul războiului, recuperată dipă aproape 75 de ani de la prima ediție, aflată în curs de apariție în peste 30 de țări. Este una dintre cele mai importante cărți apărute în debutului anului în colecția „Raftul Denisei“, colecție coordonată de Denisa Comănescu, traducerea din neerlaneză fiind semnată de Alexa Stoicescu.

"Auschwitz, ultima stație. Povestea mea din lagăr.1943-1945" este o relatare copleșitoare, în care se regăsesc atrocități, suferință, degradare fizică și morală, dar și solidaritate și încredere, consemnată aproape în timp real, cu sclipiri de iubire și speranță ce luminează, fie și pentru o clipă, unul dintre cele mai cumplite locuri cunoscute, sinonim cu infernul. Scoțând la iveală și ceea ce este mai rău, și ceea ce este mai bun în ființa omenească, povestea lui Eddy de Wind este o lecție unică, mereu de actualitate, mereu citită ca un avertisment.

–Fragment –

"Era dificil să mențină comunicarea cu Friedel. Krebs, un tehnician stomatolog din Țările de Jos, primise deja o pedeapsă de câteva zile în buncăr fiindcă dusese scrisori femeilor. Printre ele, și o scrisoare de la Hans. În timpul interogatoriului Krebs explicase că era vorba despre scrisoarea unui bărbat adresată propriei soții și nu conținea nimic deosebit. Krebs era unul dintre puținele somități olandeze, iar asta l-a salvat. Cu ajutorul șefului său, Obersturmführer¬-ul din Zahnstation1, afacerea s-a potolit repede. 

Dificile erau și vizitele lui Friedel la infirmerie. Reușea totuși să le însoțească în fiecare miercuri pe femeile care veneau la consultație în Krankenbau, dar SDG-ul era mereu acolo. Era un tip afurisit, un român. SS-iștii străini erau întotdeauna și mai meschini decât cei nemți. Le făcea probleme femeilor, nu le slăbea din ochi în timpul consultațiilor și deseori dispărea cu una dintre ele la etaj, în cămăruța oftalmologilor sau a farmaciștilor.

În acele momente bărbații nu ratau ocazia de a vorbi cu soțiile lor. Secundul SDG-ul îi lăsă să intre puţin pe Hans, Majzel și De Hond. Friedel îi povesti lui Hans despre noul Block în care nu se făceau experimente, pentru că femeile munceau în diferite comandouri. Ea era în tura de noapte, la croitorie. Nu era o plăcere: cosea la niște zdrențe douăsprezece ore fără oprire, într-un pod prăfuit. Dacă nu-și termina norma, primea bătaie. Nu suporta praful și tușea tot mai rău. Nu dură mult până apăru iar românul. Băuse, făcu niște comentarii scabroase și-i goni pe toți bărbații.

Când avea s-o revadă pe Friedel? Trebuia să se gândească la un plan mai bun. Miercuri fusese întâlnirea, joi a urmat evacuarea tuturor țiganilor, iar vineri mutarea înapoi în Block-ul 9, care era într-o stare jalnică.

În următoarea dimineață: „Achtung, Lagerarzt!“ Acesta nu intră în camerele în care era încă o dezordine de nedescris, ci dădu buzna în biroul Blockältester-ului unde vorbi câteva minute cu doctorul responsabil. După ce plecă, Zielina chemă toți doctorii în Ambulanz. Ceru o listă cu toți pacienții. În dreptul numelui, doctorii trebuiau să scrie dacă aceștia puteau fi externați sau, în caz contrar, cât timp ar mai fi fost nevoie să stea la infirmerie, o săptămână, două, trei sau mai mult. Erau toți negri la față de supărare, înțelegând că în spate era o manevră groaznică. Discuția se transformă într-una aprinsă. Analizau care putea fi limita, care să fi fost timpul permis de a mai fi bolnav fără riscul de a ajunge la camera de gazare.

Hans discută îndelung cu Flechner, colegul francez care-l trata pe Frijda, despre soarta profesorului. Să spună că era sănătos nu puteau. Ar fi trebuit externat pe loc, iar el nu putea merge nici măcar o sută de metri. Dar nu puteau trece nici „mai mult de trei săptămâni“, i-ar fi pecetluit soarta. Colac peste pupăză, Lagerarzt-ul luase cu el toate fișele, deci nici să-l ascundă nu mai puteau. Îl implicară și pe Zielina și hotărâră să scrie „trei săptămâni“. Hans nu regretă nici o altă decizie din viața lui mai mult decât pe aceasta.

După o zi, introduseră din nou sistemul cu fișe. Lipseau doar cele ale evreilor care trebuiau să rămână la infirmerie mai mult de două săptămâni. Aceștia aveau să fie duși în următoarea zi la muncă într-un comando ușor, la țesătoria Birkenau. Țesătoria Birkenau era „cea mai mare fabrică din lume“. Sub acest pretext, fuseseră duse deja câteva milioane de oameni la camerele de gazare.

Zielina îi dădea lui Hans liber în diminețile de duminică. Kapo-ul din Strassenbau era un prieten de-al lui Leen Sanders. La recomandarea lui și cu un pachet de țigări cu care contribuise un pacient polonez, Hans primi permisiunea de a ieși din lagăr. A fost strecurat printre cei treizeci de bărbați care lucrau în noul lagăr de femei.

Nu era singurul oaspete. Cu siguranță, jumătate din comandoul de duminică era interesat de tinere. SS-ul încă nu-și dăduse seama de șiretlic, astfel că puteau umbla relativ nestingheriți prin lagărul de femei. Kapo-ul le recomandase să aibă mereu niște bolovani sau o lopată la ei, ca atunci când apărea vreun SS-ist sau o Aufseherin să pară că trebăluiesc.

Câțiva tineri dispărură imediat cu iubitele lor într-unul dintre poduri, dar lui Friedel nu-i plăcea ideea unei asemenea „iubiri pe furate“. Ei se ascunseră în spatele unei uși a Block-ului ei și discutară îndelung, nederanjați. Hans își spuse supărarea în legătură cu Frijda.


Pagini de manuscris

— Dar n-ai ce să faci, îl consolă Friedel. Nici măcar că nu-i dai pacientului cele mai bune medicamente nu-ți poate reproșa cineva. Dar să zicem că la asta se poate aștepta cineva de la tine, dar să fi reacționat corect la acest truc meschin, cu siguranță nu.

Avea dreptate, iar Hans încerca să nu-și mai facă reproșuri.

În următoarea zi, veniră camioanele, iar Hans era mâhnit. Acesta era sfârșitul profesorului Frijda, rector magnificus al Universității din Amsterdam, cel care-i înmânase reginei Wilhelmina diploma de doctor în științele economice. Îl scutură mâna lui Hans și-l rugă să-i salute rudele, dacă el avea să supraviețuiască.

— Dar domnule profesor, le veți revedea chiar dumneavoastră!

Ce altceva putea să zică? N-avea curajul să spună lucrurilor pe nume, trebuia să fie părtaș la minciunile despre Birkenau. Apoi veni un SS-ist și-l împinse pe profesor să urce. Unul dintre intelectualii cei mai cunoscuți și respectați din Țările de Jos se urca în picioare într-o cămașă slinoasă și cu sandale de lemn în camionul ce avea să-l ducă la camerele de gazare. "

Foto sus: Fotografie făcută în 1943, la Westerbork, la căsătoria lui Eddy cu Friedel, înainte de deportarea la Auschwitz