Autor 2336 vizualizări


Muzeul Național al Literaturii Române Iași vă invită pe ulița copilăriei Otiliei Cazimir și a fraților Ionel și Păstorel Teodoreanu, cu prilejul aniversării a 127 de ani de la nașterea poetei „sufletelor simple”.

Expoziția „Otilia Cazimir și Teodorenii” își propune să refacă spațiul copilăriei unor scriitori ieșeni, cuprins între strada Bucșinescu, astăzi Otilia Cazimir, și strada Zlataust, etalând obiecte personale ale acestora, cărți, scrisori, fotografii, alături de poveștile lor, care vor fi la dispoziția publicului în perioada 12 februarie – 31 martie 2021, la Muzeul „Otilia Cazimir”. 

Curatoriată de muzeograf Indira Spătaru, expoziția va putea fi vizitată de marți până duminică, în intervalul orar 10.00-17.00 (16:30 – eliberarea ultimului bilet de intrare).

Odinioară, urcând dinspre Bucșinescu, în „dulcele târg al Ieșilor”, treceai pe lângă casa învățătorului Gheorghe Gavrilescu, tatăl poetei Otilia Cazimir, situată la nr. 4, gard în gard cu casa lui D. D. Pătrașcanu. Cotind apoi pe ulicioara Zlataust, zăreai printre florile de liliac nemțesc de la poartă, deasupra zaplazului, casa avocatului Oswald Teodoreanu și a Sofiei Teodoreanu, profesoară de pian la Conservator, fiica compozitorului și dirijorului Gavriil Musicescu.
 Vizavi de această casă mare, cu salon, unde aveau loc audiții muzicale, oaspete frecvent fiind George Enescu, în aceeași curte amplă, cu ulmi seculari, vie, livadă, acareturi, garaj, se afla „Casa Bunicilor” – Elencu și Alexandru Teodoreanu. Dintre cei trei nepoți, Alexandru, Ionel și Puiu, Ionel Teodoreanu își regăsea mereu sufletul aici, căutând ca pe un liman căsuța de pe „Ulița Copilăriei”: „Acolo mi-am găsit tinerețea ca o zmeură în pădure. Vechimea albă a bunicilor (fum), uitarea casei lor rămasă într-un altădată, tăcerea cu motan, nepot și tic-tac, al ambianței lor, au fost cea dintâi oglindă a tinereții mele. Nicăieri, alături de nici o fată, de nici o bucurie, de nici un entuziasm și de nici o nebunie, n-am fost mai curat tânăr (de abur, floare și tămâie) decât alături de ei”. De la această căsuță se făcea trecerea, printr-o portiță, spre biserica „Sfântul Zlataust”, ctitorie a lui Gheorghe Duca (1638), și ruinile cimitirului vechi al orașului.
 Învecinându-se cu familia Teodoreanu, Otilia Cazimir îi văzuse deseori în copilărie, și-i pomenește cu inocența fetiței de atunci, în capitolul „Hulubii lui Cocușor” din romanul autobiografic A murit Luchi: „cu nebunii lui conaș Oswald m-aș juca și eu, bucuroasă, îi văd uneori cum sar capra în ograda bisericii, de mai mare dragul. Dar nu mă lasă mama. Vorba Anicăi (îngrijitoare a Teodorenilor): «îs zărghiți».” Aveau să se reîntâlnească (mai puțin Puiu, mort pe front în 1918) în același cerc al scriitorilor de la „Viața Românească”.
 „Camaradă cu mulți dintre noi, venită spre literatură tot din Zlataustul copilăriei mele”, o evoca Ionel Teodoreanu pe Otilia Cazimir în Masa Umbrelor. Poezia Hronic i-o dedică poeta „Lui Al. O. Teodoreanu, care și-a reluat, după douăzeci de ani, «cronicile gastronomului», autor al volumului Hronicul măscăriciului Vălătuc”: Aveau bătrânii casă-n Beilic,/ Cu levănțică și cu magheran,/ Era pe-atunci băietu’ista mic/ Și se giuca de-a capra pe medean,/ Și-i tot cerea bunicu-său pitaci…/ Și-acu-auzi: frământă cozonaci!
 Ulițe, case din vechiul Iași, unele dispărute, altele intrate în patrimoniul național, ducând peste generații și ororile războiului, rezistând demolărilor din comunism, conservând tihnita perioadă antebelică, parfumul intelectualității burgheze, pulberea de aur a zilelor demult apuse.
 Indira Spătaru, muzeograf MNLR Iași