Dialog despre veșmânt ca operă de artă. Colecția lunii la MNAR

Autor 1283 vizualizări


Sâmbătă, 11 august, de la ora 16.00, vă invităm la un dialog despre veșmânt ca operă de artă, între Ilinca Damian, conservator și Alexandru Bejinariu, cercetător în filosofie, pornind de la colecția de artă a diplomatului Marcu Beza. Analizăm discursul muzeal asupra operei de artă, punctând mecanismele teoretice și posibilitățile fenomenologice pe care acesta este fundamentat. În contrast, aducem în discuție perspectiva filosofică din domeniu, pornind de la textele lui Martin Heidegger.

Marcu Beza (1882–1949) a fost un intelectual aromân, născut la Salonic și format la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, sub coordonarea lui Titu Maiorescu. Ajunge printr-o bursă de studii în Marea Britanie, unde rămâne profesor de limba română la King’s College în Londra, iar în 1920 publică prima gramatica a limbii române în engleză și lucrează la traducerea Amintirilor din copilărie de Ion Creangă. Intră în diplomație, inițial ca secretar al Ambasadei române la Londra, apoi consul general al României la Ierusalim, timp în care călătorește mult în sud-estul Europei, Asia Mica, nord-estul Africii și cercetează relațiile Țărilor Române cu țările din Balcani și din Orientul Apropiat. Pe lângă descoperirile cu caracter documentar (Portretul lui Ștefan cel Mare la Muntele Athos, portretul lui Neagoe Basarab cu fiul său Teodosie la Mănăstirea Dionisiu, Portretul lui Constantin Brâncoveanu la Muntele Sinai, Evangheliarul lui Matei Basarab la Cairo), Marcu Beza descoperă și cultura zonei Levantului pe care o adoptă. 

În fotografiile din timpul excursiilor poate fi văzut îmbrăcat în straie orientale, la fel și în portretul realizat de Rodica Maniu. Costumul purtat de Marcu Beza în reședința sa prezintă un discurs alterat: fascinația purtătorului pentru cultura orientală. Veșmântul devine un element prin care purtătorul nu este parte a societății, ci iese în evidență ca diferit. 

Veșmântul cade, iar felul în care el cade stabilește „cum îți stă”. El conferă greutate trupului, accentuându-i pașii, statura monumentală, dârză, impunătoare sau, din contră, îl poate ușura, îl face să pară zvelt, flușturatic. Prin veșmânt, așadar, ceva ni se arată sau ni se deschide: el este un fenomen al cărui esență este de a arăta acoperind, o acoperire revelatoare, de a prilejui o venire la lumină și o retragere ce angrenează cu sine o întreagă lume, concretă (contextul social) sau posibilă (estetismul). Cu alte cuvinte, veșmântul expune și se expune, în același timp voalând, acoperind. 

Beza îl poartă indiferent de semnificația socială: îl poartă ca posibilitate estetică. Acest mod de purtare oferă preschimbarea de la obiectul uzual la obiectul estetic. Fără purtarea lui Beza, costumul ar fi fost poate prezentat ca obiect etnografic, descifrat din punct de vedere al simbolurilor și al conduitei sociale pe care o impune. Devenind parte din universul diplomatului, costumul leapădă vechiul discurs pentru a îngloba semnificația (pur) estetică oferită de purtarea de către un intelectual de sorginte occidentală. 

Care este diferența dintre haina expusă în magazin și cea expusă în muzeul de artă? Ce legătură are acest tip de expunere cu expunerea prilejuită de veșmânt ca atare, anume cu expunerea trupului prin acoperire? 

Ceea ce vedem în muzeu este veșmântul sustras purtării – expus ca atare în virtutea faptului de a fi fost purtat, dar de a nu mai fi vreodată destinat purtării. Expunerea veșmântului în muzeu, conservarea sa special în vederea acestui scop îl ex-trage din condiția sa ontologică inițială. Nepurtat, păstrează și expune potența unui discurs, ademenind privitorul să devină purtător și construind în mentalul colectiv o posibilitate estetică. 

Dialog susținut de: Ilinca Damian, conservator Muzeul Colecțiilor de Artă și Alexandru Bejinariu, cercetător în filosofie, Asociația Culturală Hestugma. Prezentarea va dura aproximativ o oră, iar participarea se face pe baza biletului de acces. 

 

""