Autor 1470 vizualizări


Editura Humanitas vă prezintă, în avanpremieră, un fragment din volumul „Cu iubire tandră, Elisabeta“. „Mereu al tău credincios, Carol“ - Corespondența perechii regale, volumul I, 1869–1888, ediție critică și comentată, note și traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann și Romanița Constantinescu. Cartea va fi disponibilă începînd cu 17 august.

Ediţia de faţă, critică şi comentată, ne oferă, pentru prima dată în traducere din limba germană, schimbul de scrisori dintre regele independenţei României, Carol I, şi regina-poetă Elisabeta (Carmen Sylva). Dialogul epistolar oferă o privire amănunţită asupra căsniciei regale pe aproape întreaga perioadă a vieţii celor doi pe tronul României.

Acest prim volum – din cele două în care e concepută ediția – acoperă perioada de până în 1888: logodna, scurta viață a singurului copil al cuplului, perioada dobândirii independenței și a proclamării Regatului. Pe lângă chestiunile de zi cu zi și de familie, corespondența princiară/regală este presărată cu detalii despre viața înaltei societăți europene și românești, despre oamenii de vază ai țării – și despre doamnele din cercurile înalte –, despre intrigile politice și despre eforturile de modernizare a țării.

Fragmente:

STUDIU INTRODUCTIV

Arhivele Naţionale ale României păstrează o bogată corespondenţă a primei perechi regale a României, Carol I (1839–1914) şi Elisabeta (1843–1916). Carol I a fost ales în anul 1866 de elita politică românească a vremii ca domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, iar după cucerirea independenţei ţării în 1877–1878 şi proclamarea Regatului României a fost încoronat, în anul 1881, ca primul rege al țării. În anul 1869, Carol I s a căsătorit cu prinţesa Elisabeta de Wied, care, începând din anul 1880, va publica sub numele artistic „Carmen Sylva“ numeroase opere literare, îndeosebi în limba germană, câștigând în scurt timp, în străinătate, faimă şi recunoaştere ca regină-poetă şi scriitoare în serviciul Regatului României. Provenind amândoi din familii princiare germane, Elisabeta fiind născută prinţesă de Wied, iar Carol prinţ de Hohenzollern Sigmaringen, corespondenţa perechii regale este scrisă în limba lor maternă, germana, în scrisul de mână vechi german, și presărată cu expresii şi pasaje în alte limbi, îndeosebi în franceză şi română, în alfabetul latin curent.


La Arhivele Naţionale ale României, scrisorile reginei Elisabeta către augustul ei soţ constituie un fond epistolar deosebit de bogat (432 de scrisori, telegrame şi bilete). În schimb, s au păstrat doar 52 din scrisorile regelui Carol I adresate reginei, dintre care 45 sunt scrisori originale şi ciorne de scrisoare în scrisul olograf al regelui, iar 7 sunt cópii după scrisorile regelui, transcrise de altă persoană. Pentru ediţia de faţă, în traducere în limba română, am ales 313 dintre scrisorile şi telegramele reginei Elisabeta adresate regelui, din care am lăsat la o parte unele pasaje repetitive şi mai puţin interesante sau cu referinţe strict medicale. Cele 52 scrisori ale regelui Carol I (atât cele originale, cât şi copiile păstrate) le am preluat integral. După cum aflăm chiar din corespondenţa regelui Carol I, unele scrisori ale sale către regină erau apreciate de el însuşi, la acea vreme, ca fiind un material important pentru istoriografia viitoare, încât am putea presupune că a efectuat chiar el o primă selecţie reprezentativă a scrisorilor sale personale, în scopul de a le păstra pentru mai târziu ca documente istorice. Pe de altă parte, presupunând că regele i a răspuns soţiei sale în egală măsură la scrisorile primite, rezultă că cea mai mare parte a scrisorilor personale ale regelui Carol I către regină nu s a păstrat. Corespondenţa perechii regale din Arhivele Naţionale din Bucureşti cuprinde aproape întreaga perioadă a căsniciei lor (44 din 45 de ani), începând cu epistolele Elisabetei din vremea logodnei, din octombrie 1869, şi până la ultima scrisoare, tot a reginei către rege, din anul 1913, din perioada celui de al Doilea Război Balcanic, şi oferă o privire de ansamblu amănunţită asupra relaţiei conjugale a primei perechi regale a României.

Ce cuprinde corespondenţa perechii regale Carol I şi Elisabeta din Arhivele Naţionale?

•Scrisorile prinţesei Elisabeta de Wied din perioada logodnei (octombrie noiembrie 1869) 
•Corespondenţa perechii domnitoare din timpul Războiului Ruso Turc (Războiul pentru Independenţa României), 1877–1878 
•Corespondenţa din anii de exil ai reginei Elisabeta (1891–1894) 
•Scrisorile reginei Elisabeta după revenirea ei în România 

De ce este însemnată această corespondenţă?

(...)

Pentru cei interesaţi de istoria dinastiei din România, corespondenţa de faţă scoate la iveală în mare parte un material inedit despre prima pereche regală a țării. Pe lângă informaţiile de interes istoric, corespondenţa dintre regele Carol I şi regina Elisabeta oferă, de asemenea, o mărturie emoţionantă a vieţii lor, bogată în evenimente şi succese, dar şi marcată de pierderi tragice şi speranţe neîmplinite, şi care rămâne un preţios document de epocă despre relaţia personală, plină de respect, devotament, prietenie şi dragoste reciprocă a celui mai longeviv cuplu regal pe tronul României. Silvia Irina Zimmermann 

[...]

RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ: 1877 
80. Elisabeta: București (Cotroceni), 2 decembrie 1877 
[ANR, Carol I, VD–417] 
Cotroceni, 2 dec. 77/pr. 
Poradim, 8 dec. 77 

Dragul meu drag și iarăși drag! Ieri seară a sosit scrisoarea ta nr. 17, plină de cuvinte care îmi liniștesc inima, când tocmai eram aproape la pământ. Singurul lucru care mă ajută să trec peste chinurile inimii în aceste vremuri este gândul că tu ești pe o linie cu totul ascendentă, că vei atinge tot la ce aspiri de mult, pentru care ai făcut atâtea sacrificii și ai îndurat atâtea umilințe. Acum, în sfârșit, în sfârșit, oamenii vor vedea ceea ce reprezinți și câteodată am momente de mare satisfacție, în care spun tuturor cu mare mândrie că multă lume ți‑a recunoscut valoarea încă de pe atunci când erai încă tânăr. Numai dacă am avea puterea și răbdarea de a trece peste aceste clipe, pentru că vor veni și zile mai bune, în care viața ne va mai și oferi ceva, fără să mai ceară întruna. Vine un moment, când te simți atât de obosit, încât, dacă ți se mai cere și cel mai mic lucru, îți vine să faci strike, dar foarte adesea, iarăşi, se arată ceva care totuși te sprijină, te poartă mai departe și îți împrospătează forțele. Forțele‑ți sunt și ele mereu mai mari decât ţi le imaginezi. De exemplu, n‑aș fi crezut că voi reuși să stau departe de tine patru luni într‑un an, pentru că atât a trecut de când am petrecut aşa de frumos ultima dată împreună la Zimnicea! Vremea petrecută acolo îmi apare acum în toată strălucirea sa; ca o honeymoon; deoarece chiar suferințele de atunci ne făceau așa de fericiți!

Ieri l‑am văzut pe prințul Bariatinsky, care e de părere că o să mai dureze multă vreme cu Plevna. Trebuie admirat cu adevărat tare Osman Pașa, probabil el va deveni cea mai strălucită figură a acestei campanii.

Acum se mișcă în sfârșit și grecii. Cred că sunt numai de disprețuit și că nu merită nimic; dar, cum pe această lume darurile nu se împart după merit, vor beneficia de toate, fără efort.

Mă bucur mult că am cucerit Nicopolele. Brătianu nu mi‑a povestit mai nimic, nici nu vei crede când îți voi spune ce ciudat mi se pare acum să nu mai aud nimic de politică, de finanțe, eu, care sunt întotdeauna împotriva politicii, dar, iată, acum îmi lipsește.

Vreau să mai rămân la Cotroceni, aici este încă atât de frumos, cald și plăcut, doar că astăzi plouă tare. Mă gândesc la Poradim și la cât de frig trebuie că îți este acum. Dragul meu drag! Ai grijă să nu îți fie frig, îți trimit și încălțările de fetru.

L‑am văzut adineauri pe Urnsof, am pus să fie chemat imediat Basset și i‑am dat mandatele. O anume madame Albu din Piatra, al cărei fiu era la școala militară, iar acum este rănit, și‑ar dori atât să devină ofițer. Te rog, fă‑o! Este președinta Crucii Roșii de acolo. Gândește‑te că A. Ghika este atât de mișcat de amabilitatea mea pentru fiul său, care pare că s‑a distins cu prisosință, încât mă roagă să o iau pe fiica lui. Mi‑ar plăcea foarte mult, fiindcă am auzit că e foarte prietenoasă, plăcută, înțeleaptă, crescută fiind de Roxandra Balş, și că știe să cânte, să interpreteze la pian bine și chiar să picteze. Ce crezi? Te sărut din tot sufletul! Elisabeta

(...)

34. Carol: Poradim, 16 decembrie 1877 
[ANR, Elisabeta, V–15–30] 
Poradim, 4/16 dec. 1877 

Din suflet iubită Elisabeta! „Cu perseverență se ating scopurile“, cu aceste cuvinte m‑a întâmpinat împăratul Alexandru când am ajuns seara la orele nouă și jumătate de la Plevna la el, la Poradim. Trei luni de zile am așteptat în fața acestei poziții puternice, exemplar apărate, având de luptat cu vicisitudinile și grijile. Aceste toate sunt date acum uitării, toate lipsurile și greutățile le‑am dus cu bucurie, o putem spune acum, când am atins un asemenea rezultat excepțional. Ziua de luni, 28 noiembrie, rămâne o zi memorabilă. Duminică am călătorit la Bogot, unde am avut cu marele duce o discuție despre ce ar fi fost de făcut dacă situația noastră grea de la Plevna s‑ar mai fi prelungit. Am discutat despre un atac de diversiune și despre un eventual asalt, pe care probabil ar trebui să‑l dăm în cele din urmă. Când m‑am întors seara la Poradim, am găsit o depeșă care mă anunța că turcii construiesc un pod peste Vid. Trupele au fost încunoștințate pe toată linia. Luni dimineața mi‑a trimis împăratul depeșa marelui duce, în care acesta semnaliza mișcări de trupe în Plevna. M‑am îndreptat imediat în direcția Vidului, împăratul s‑a îndreptat înspre centrul dispozitivului și m‑a rugat să îi comunic prin telegraf tot ceea ce voi vedea. Când am ajuns la Grivița, am fost înștiințat că reduta de acolo și Bucovul au fost părăsite de turci și au fost ocupate de trupele române. În depărtare se auzea o îngrozitoare canonadă și fusillade, m‑am suit pe cal și am călărit spre fortul Alexandru, de unde puteam să văd bătălia de dincolo de Vid. La o încercare de străpungere, turcii au fost opriți de corpul de grenadieri, iar românii le‑au căzut în spate. Poziția strategică de la Opanez era încă ocupată de dușman. Am dat numaidecât ordin trupelor române să o atace, ceea ce au executat cu mare bravură. Două redute cu cinci tunuri și 7000 de prizonieri ne‑au căzut în mâini, iar cea de‑a treia redută s‑a predat. La orele douăsprezece și un sfert au încetat luptele, iar turcii au arborat steagul alb pe toată linia. Osman a fost rănit.

M‑am îndreptat imediat către trupele mele învingătoare, care m‑au întâmpinat cu un entuziasm indescriptibil. În același timp, 8000 de prizonieri, cu ofițerii lor și cu șase tunuri trase frumos, defilau prin fața mea. Le‑am spus ofițerilor turci că s‑au luptat cu curaj și că pot să fie încredințați că vor fi tratați corect, i‑am ordonat ofițerului care îi însoțea să se intereseze de doleanțele lor. După aceea, i‑am ordonat unui regiment să mă însoțească cu fanfara militară și am plecat călare cu Statul meu Major și cu escorta direct către Plevna, unde am vrut să rămân peste noapte, așa cum ți‑am telegrafiat. Am ajuns acolo la orele trei și jumătate, trupele rusești și românești înaintaseră și intraseră din toate părțile în oraș. Când am apărut, am fost întâmpinat cu urale, soldații azvârlindu‑și chipiurile în aer. Abia dacă se poate descrie tabloul care mi se oferi acolo privirii. Un teribil și impunător tablou de război! Mii de căruțe cu locuitorii care fugeau, femeile urlând și copiii plângând la marginea străzii, nenumărați prizonieri și transporturi cu răniți, morți și muribunzi de‑a lungul drumului, răniții care gemeau și nu se mai puteau ține pe picioare, care răsturnate sub care se aflau oameni în viață, cai morți sau trăgând să moară, boi, bivoli etc., peste tot jale și nenorocire, iar alături de toate acestea, explozia de bucurie a soldaților ruși și români, batalioanele înaintând în marș, însoțite de muzica militară, cazaci și călărași care încercau în zadar să facă ordine, tunuri distruse, mii de arme aruncate în jur, muniție împrăștiată ș.a.m.d. Ore întregi am petrecut în mijlocul acestui îngrozitor du‑te‑vino. Cu mare greutate mi se croi drum până la podul de peste Vid, unde l‑am întâlnit pe Osman Pașa. Stătea într‑o căruță, escortat de colonelul Polizu și de călărași. M‑am apropiat călare de el, i‑am dat mâna și i‑am spus că i‑am admirat viteaza apărare și că numele‑i va străluci în paginile de istorie dedicate acestui război. În ciuda rănii de la picior, se ridică în car și îmi mulțumi. Acest om mi‑a cucerit inima, are o expresie a feței nobilă și blândă și e foarte simpatic. Între timp ajunse și marele duce N., ne îmbrățișarăm în fața lui Osman, cu care marele duce dădu de asemenea mâna. Încercarăm apoi să ne croim iară drum în oraș, unde marele duce și cu mine ajunserăm cu puțini însoțitori și fără escorte, de care am fost despărțiți în înghesuiala îngrozitoare care domnea la intrarea în oraș. Odată intrați, ne‑am despărțit, iar Nisi mă rugă să merg la Poradim și să‑i aduc împăratului la cunoștință detaliile acestei mari zile. Rătăcirăm însă peste jumătate de ceas (la orele șapte și jumătate seara) pe străzile înguste ale Plevnei pe întuneric, fără să găsim ieșirea. Străzile lăturalnice erau ca și moarte, toate casele închise și oblonite și nici un soldat nu ne mai ieși în cale. Cernat și Davila, care mă însoțeau, își făcură griji pentru mine și anume nu fără îndreptățire, căci în oraș mai erau ascunși cerchezi care, în timpul nopții, încă mai traseră asupra trupelor noastre. Până la urmă găsirăm un bulgar, care ne arătă ieșirea din oraș. Am călărit prin beznă pe drumul Griviței printre redutele turcești, peste șanțuri de apărare, palisade și fire de telegraf căzute. Când am găsit, cam la o oră de Plevna, o căruță, pe care am luat‑o ca să străbat și ultima bucată de drum până la Poradim, eram deja de zece ore pe cal, foarte obosit și flămând. La orele nouă și jumătate mă aflam în Poradim și m‑am dus direct la împărat, care se întinsese deja. Am fost însă primit numaidecât. Împăratul mă primi în salonul său, mă îmbrățișă cordial și îmi spuse în germană ceea ce am amintit în începutul scrisorii mele. Poți să‑ți imaginezi ce stors de puteri eram. Bucuria bunului împărat fu indescriptibilă. A doua zi a trebuit să mă întorc cu el la Plevna și pe tot parcursul călătoriei a trebuit încă să‑i mai povestesc cu luare aminte. Înaintea plecării îmi înmână „Ordinul Sfântului Andrei“ cu spade, o decorație care nu a fost acordată până acum decât de trei ori. Mă îmbrățișă și îmi spuse: „Vous l’avez bien mérité et je Vous remercie pour Votre concours.“ La orele 12 am ajuns la Plevna, unde fu ținut un Te Deum, apoi am dejunat, împăratul închinând în cinstea mea. La orele două se întoarse, pentru că existau griji în legătură cu siguranța sa.

[. . .]